Cartea lui Igor Caşu (Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956, Cartier, 2013) este mai mult decît o lucrare de sinteză. Erudită, bine documentată din surse editate şi inedite, această lucrare este şi o contribuţie importantă la discuţia istoriografică despre stalinism şi sistemul de represiune stalinist. Cartea valorifică un lot important de surse noi (în special documente de arhive ale KGB, MVD, CC al PC RSSM etc.), dar şi aplică o relectură sistematică lucrărilor de istorie şi surselor editate, într-o perspectivă care integrează, explicit şi uneori implicit, pe lîngă studiile istoriografice locale, contribuţiile istoricilor ruşi şi occidentali asupra chestiunii.
Autorul se întreabă, încă în primele pagini ale acestei cărţi, dacă represiunea de masă şi violenţa instituţionalizată sînt un fenomen secundar, un epifenomen, sau un element central al politicii bolşevice / comuniste în URSS? Defineşte oare această violenţă doar stalinismul sau regimul sovietic în totalitate? Răspunsul pe care această carte îl dă, întemeindu-l pe argumente, fapte şi documente, este că această violenţă este un element central – sau structural, altfel spus – în sistemul sovietic, înainte de instalarea lui Stalin la conducerea partidului şi după moartea acestuia în 1953. Deportările, lagărele de concentrare şi execuţiile în masă aproape că dispar după 1953/1956 . Dar formele de violenţă, spune autorul, devin mai subtile, mai sofisticate şi prin urmare mai ambiţioase în obiectivele lor după moartea dictatorului şi după „destalinizare”. Această violenţă „simbolică” – adăugăm noi, are drept miză, după 1956, asentimentul şi participarea cetăţenilor sovietici, şi este realizată în măsuri variabile prin educaţie, propagandă, un sistem bine organizat de protecţie socială şi, nu în ultimul rînd, pe amintirea (cel puţin implicită) a represiunii instituţionalizate din epoca precedentă.
Ne putem întreba în acest context – şi putem folosi această carte, între altele, drept prilej pentru o eventuală discuţie – dacă violenţa şi represiunea insituţionalizată – chiar şi cu caracter de masă – a caracterizat doar statul sovietic (stalinist) sau acestea cad sub incidenţa unui „monopol asupra violenţei legitime” (M. Weber), care este o trăsătură a tuturor statelor moderne, fie ele socialiste sau capitaliste. Acum nu mai este un secret pentru nimeni că şi unele state occidentale au construit şi folosit pe larg lagăre de concentrare, au organizat sau au fost complici în masacre (cifrate uneori la sute de mii de victime, dacă nu mai mult), înfăptuite cel mai des în (fostele) colonii, au săvîrşit crime de război (mai ales în războaiele de decolonizare), au aplicat politici de segregare (în SUA pînă la sfîrşitul anilor 1950), pentru a nu aminti de secolele de sclavagism care au precedat înflorirea marelor civilizaţii occidentale (a se vedea între altele Le Livre noir du capitalisme). Am putea constata în treacăt că, în secolul 20, atît în statele socialiste cît şi în cele capitaliste, represiunea politică a devenit invizibilă, ferită de ochii publici, iar atunci cînd aceasta era însoţită de forme de violenţă arbitrare sau ilegale, acestea au fost pur şi simplu nerecunoscute ca atare de către statele respective. Cartea lui Igor Caşu ne invită aşadar şi la o discuţie mai largă asupra naturii violenţei exercitate de către statele moderne faţă de cetăţeni (dincolo de ideologia de la care aceste state se revendicau).
Cartea ne dă un răspuns pertinent şi la întrebarea care apare la lectura documentelor şi pe care cartea o pune explicit: cum a fost oare posibil ca o pătură relativ îngustă de funcţionari şi agenţi ai statului să pună în aplicare un întreg mecanism de control şi de represiune, care şi-a dovedit eficienţa şi în cele cîteva valuri de deportări de masă, şi în anii de foamete cvasi-organizată din anii 1921-22, 1924-26, 1932-33, 1946-47, şi asta fără să se împotrivească ordinelor – deseori arbitrare – venite dinspre conducerea republicii şi, în ultimă instanţă, de la Moscova. Mai mult decît atît, funcţionari şi agenţi ai organelor de securitate ale RASSM au cerut în 1937-38 centrului să majoreze de cîteva ori cotele (în rusă: лимиты) indicate pentru arestări cu execuţii şi deportări. Răspunsul autorului la această întrebare este că nomencaltura a beneficiat de un sistem cu totul inechitabil (cel puţin pentru un stat care se pretindea socialist) de acces la bunuri de consum, în special la produse alimentare repartizate în bază de cartele şi care, chiar şi în perioade de crize grave de aprovizionare (în contextul foametei din 1946-47), asigurau un meniu alimentar mai mult decît îndestulător deţinătorilor acestor cartele, inclusiv şi în special membrilor nomenklaturei. Acest acces inegal la resurse a încurajat loialitatea şi totodată dependenţa oamenilor din „noua clasă” (M. Djilas) faţă de sistem. Distribuţia inegală a bunurilor a condus în timp la formarea, consolidarea şi reproducerea unei caste de privilegiaţi care va administra sistemul, dar şi îl va conduce într-un impas, surpîndu-l de orice conţinut idealist şi ideologic. Totuşi, cartea nu ne dă un răspuns complet la cauzele obedienţei milioanelor de cetăţeni sovietici care au fost victime, făptaşi sau martori ale represiunii. Dincolo de efectul represiunii, propagandei şi a violenţei simbolice, răspunsul la această întrebare ar putea fi încercat şi din perspectiva relaţiei care leagă cetăţenul de stat, după un model de analiză de factură weberiană. Loialitatea şi emulaţia cetăţenilor şi a funcţionarilor statului faţă de exigenţele statului răspund unei logici interne a unui stat modern – a fortiori a unui stat autoritar sau cu tendinţe autoritare –, în care individul se simte obligat să-și demonstreze şi să-şi proclame constant și exagerat loialitatea, pe de o parte pentru a cîştiga un surplus de „capital social” (şi deci şanse suplimentare de reuşită), pe de altă parte, pentru evita eventuale suspiciuni de „duşman de clasă” (clişeu care desemna un „inamic al statului”, real sau potenţial). Din această perspectivă, cererile funcţionarilor locali de mărire a cotelor pentru deportare şi execuţii apare ca o manifestare analogă manifestării de loialitate şi emulaţie care a animat stahanovismul.
În ciuda unei afinităţi cu modelul sovietologic „totalitar” (autorul este şi directorul unui Centru de studii ale totalitarismului la Universitatea de Stat din Moldova), care prezintă de obicei regimul sovietic ca pe un sistem monolit şi puternic ierarhizat şi centralizat, I. Caşu se arată sensibil la faliile şi conflictele care traversează clasa guvernantă a republicii, între reprezentanţii diferitor instituţii administrative sau uneori chiar şi între conducerea locală şi cea centrală, mai cu seamă în situaţii critice (cum a fost foametea din 1946-47 sau deportările din 1949). Astfel, conflictul între MGB (securitatea) şi MVD (Ministerul de Interne) se manifestă într-o situaţie care ar putea părea anecdotică, dacă nu ar fi fost tragică (şi anume dacă să se dea sau nu cîte un butoi cu apă la fiecare vagon de deportaţi, şi reprezentanţii cărui minister să fie reponsabili de alimentarea cu apă a deţinuţilor în timpul deportării). Această „ciondăneală” cu caracter în aparenţă mărunt între MGB şi MVD scoate în vileag un conflict mai profund, de fapt o competiţie între cele două ministere de forţă de curînd separate unul de altul (în 1946). Acest detaliu, şi altele redate în carte, ne arată un sistem instituţional adeseori greoi şi măcinat de fisuri interne, şi aceasta în ciuda – dacă nu chiar datorită – ierarhizării şi centralizării sale excesive. Adepţii şcolii sovietologice revizioniste (Sh. Fitzpatrick, J. Arch Getty, T. Gabor Rittersporn, L. Viola ş.a.) vor aprecia cu siguranţă aceste pagini şi altele din cartea lui Igor Caşu.
În plan metodologic, studiul lui Igor Caşu propune o inovaţie, cel puţin faţă de mainstream-ul scrierilor istoriografice de la noi: cartea este presărată cu studii de caz individuale şi de grup, documentate în general din dosarele SIS şi coroborate uneori şi cu alte surse. Aceste studii de caz nu sînt doar nişte ilustraţii sau probe ale unor argumente de ordin general sau teoretic, ci ele ne arată felul concret, „pe viu”, în care se desfăşoară evenimentele de anvergură regională la scara unui individ, a unei familii sau a unei comunităţi. Făcîndu-ne să pătrundem în trama şi drama vieţilor individuale, fie şi prin prisma unui discurs cazon, cartea lui Igor Caşu recuperează o perspectivă „de jos” asupra evenimentelor, integrînd atunci cînd se poate optica oamenilor ordinari şi dorinţele lor fireşti de a-şi aranja viaţa – şi deseori pur şi simplu de a supravieţui – în ciuda logicii represive şi opresive a statului. Putem doar regreta că viaţa acestor oameni mărunţi nu a fost reflectată decît de structurile represive ale statului, într-un context în care orice persoană putea fi văzută ca un potenţial „duşman de clasă”. Consistenţa acestor cazuri devine mai densă şi mai complexă atunci cînd mai multe surse – şi perspective – se încrucişează pentru a reda tentativele disperate de supravieţuire ale individului şi, de cealaltă parte, logica „biocratică” (M. Foucault, B. Pudal) a poliţiei politice, într-un război de gherilă între stat şi cetăţeni (după expresia lui L. Viola).
Cazul lui Petru Ţetva, un basarabean care, după 1918, locuieşte la Tighina şi care încearcă să-şi aducă fraţii săi de peste Nistru şi să-şi întregească familia, risipită de şirul evenimentelor „revoluţionare” care zguduie regiunea şi Europa în întregime, mi se pare unul revelator. Poliţiile secrete ale ambelor state vecine (Siguranţa şi CEKA) îl considerau deopotrivă un potenţial spion şi îl persecutau ca atare îndată ce acesta ajungea pe un mal sau pe altul. Astfel, Petru Ţetva caută cu disperare să-şi facă loc între logicile şi acţiunile represive ale celor două state aflate în relaţie de status quo fragil, altfel spus între ciocan şi nicovală. Destinul acestui personaj, prins ostatec în schimbul de focuri dintre cele două state antagonice, mi se pare unul emblematic, dacă nu cumva arhetipal, pentru soarta locuitorilor acestei regiuni, într-un context de reconfigurare a statelor est-europene, context în care populaţiile şi oamenii de rînd devin, mai mult ca oricînd, o masă de condus şi de transformat, iar atunci cînd aceştia manifestă opunere, sînt etichetaţi ca „duşmani de clasă” sau „duşmani de rasă” şi înlăturaţi.
Cartea lui Igor Caşu este importantă şi necesară pentru informaţiile noi şi bine închegate pe care ni le oferă despre sistemul de represiune stalinist, dar şi pentru întrebările pe care le pune, întrebări care îşi aşteaptă încă răspunsurile în urma unor noi discuţii şi contribuţii istoriografice la care această lucrare participă cu un plus de rigoare şi competenţă.
Acest text a apărut pentru prima dată pe www.platzforma.md
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu