Un film despre dragoste, într-o epocă de schimbare

Filmul documentar al Leontinei Vatamanu, „Te iubesc, Ion şi Doina” (OWH Studio), despre Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, a cărui premieră a rulat săptămîna trecută la Odeon, impresionează prin profesionalismul autoarei filmului, prin fineţea cu care aceasta a ştiut să nu încarce pelicula cu un conţinut suprapolitizat, în ciuda subiectului care se poate preta la o asemenea interpretare, prin redarea suavă a vieţii de zi cu zi a celor doi cîntăreţi, surpinşi între două turnee, în dificultatea de a-i purta de grijă copilului lor (Cristi A.-T.). La fel, filmul a reuşit iscusit să nu cedeze tentaţiei de a dramatiza excesiv episodul morţii prin accident a artiştilor. După încheierea filmului, o spectatoare îi şopti prietenului său că „Ciudat e că mie îmi place jazzul, şi totuşi ce tare mi-a plăcut filmul”. Am avut un sentiment asemănător la vizionarea filmului. Iniţial, mă consideram mult prea departe de melodiile acelea răscolitoare de dragoste din anii 1980 şi cu atît mai puţin de cele patriotice de la sfîrşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990. Dar filmul nu este (doar) un musical. Aşa cum a comentat regizoarea, acest film este în fond despre dragoste. Chiar şi atunci cînd vorbeşte despre tulburările „mişcării naţionale” de la sfîrşitul anilor 1980, la care Doina şi Ion, se ştie, au participat în avanscenă. Dar filmul Leontinei Vatamanu este şi despre o epocă, una care sfîrşea, pe cînd alta abia răsărea. O epocă care ne răscoleşte pînă acum şi ne face nostalgici şi visători. E un film despre dragoste: pariul i-a reuşit regizoarei cu brio. Pentru că nu e uşor să vorbeşti despre dragoste (evitînd banalităţile). Dar filmul îşi depăşeşte propria ambiţie. El eternizează un moment de dragoste într-o epocă de profundă şi intensă schimbare.

Philomena, sau este oare posibil să ierţi fără să ţi se ceară iertare?

Am privit Philomena, film realizat de Stephen Frears, în baza cărţii The Lost Child of Philomena Lee, de jurnalistul Martin Sixsmith. Filmul a cîştigat mai multe premii pestigioase (festivalul de film de la Veneţia) şi nominalizat la altele (Oscar). Filmul este notabil mai puţin pentru virtuţile sale intrinseci, ca film (regia şi jocul actorilor le găsesc mai degrabă medii), ci pentru subiectul pe care îl abordează, subiectul filmului fiind elaborat în baza unui caz real, după cum se anunţă în film. Filmul povesteşte un caz din atîtea altele de pe lista faptelor reprobabile săvîrşite de Biserica catolică, sau de reprezentanţii ei, asupra unor oameni nevinovaţi, în numele unei moralităţi contradictorii în fond cu învăţămintele creştine însele. Este vorba de un pensionat catolic (cum au existat multe) în care, în Irlanda anilor 1950, dar şi evident înainte, erau date cu forţa la rugămintea părinţilor, fetele care erau gravide din relaţii sexuale premaritale. Copilul se năştea în pensionat, iar la o vîrstă de 3 ani, era dat pentru adopţie unor familii de americani în schimbul unei sume de 1000 lire sterline. Filmul ne informează în epilog că mii de copii irlandezi au fost vînduţi în SUA pe această cale. Tinerele mame erau între timp exploatate la diverse munci neremunerate (spălat etc.). Povestea filmului este despre o femeie, Philomena, ajunsă la bătrîneţe şi care îşi caută fiul său cu ajutorul unui jurnalist (Martin Sixmith), dar fără niciun suport din partea pensionatului catolic. Fiul ei se adevereşte a fi fost o mare figură în lumea politică (consilier al preşedintelui Bush tatăl), dar este gay şi a murit cîţiva ani în urma acţiunii, de SIDA (o ironie la morala creştină). Căutarea îi readuce, pe Philomena şi pe jurnalist, la pensionatul cu pricina. Filmul sfîrşeşte cu o reflecţie despre iertare, un act creştin prin excelenţă, pe care Philomena este gata să-l ofere pensionatului pentru claustrare, exploatare şi trafic de copii. Dar, este oare posibilă o iertare, fără să existe o cerere în acest sens, ne întrebăm în continuarea reflecţiei lui Jankélevitch (asupra vinovăţiei nemţilor pentru schoah)?

Besh sau judecătorii-penitenţi din societatea noastră

Am fost la spectacolul „Bash: Piesele zilelor din urmă” (după piesa dramaturgului american Neil Labute), la laboratorul teatral Foosbook, în regia lui Mihai Fusu, în interpretarea actorilor Ghenadie Gâlcă, Mihaela Chiu, Alexandru Pleșca, Olesea Sveclă. Spectacolul este remarcabil prin mizanscena minimalistă şi în acelaşi timp sugestivă. Spectacolul / piesa este compus/ă din trei scene, reprezentînd cîte o mărturie a unor cetăţeni americani ordinari, fiecare dintre ei comiţînd o crimă în trecutul recent. De scenă ne desparte un ecran pe care este proiectată viaţa tumultuoasă a unui mare oraş american, un fel de interfaţă prin care umărim tribulaţiile acestor destine individuale. În toate cele trei cazuri, „penitenţii” îşi prezintă faptele, dînd cumva vina pe situaţie, pe conjunctură, pe sistem. Pînă la urmă îi credem şi îi înţelegem, doar că această situaţie, conjunctură sau sistem ne face şi pe noi responsabili. Iar astfel, personajele devin un fel de judecători-penitenţi (exact, ca în Căderea lui Camus), confesiunea cărora sfîrşeşte prin a deveni un fel de judecată a spectatorilor, pentru crimele pe care aceştia le-ar fi putut comite în situaţii similare.