Cu platzcartul spre apusul post-sovietic

Prietenilor mei umblați prin lumea largă le recomand călduros să mai circule din cînd în cînd și cu trenul. Mai exact cu un tren post-sovietic de distanțe mari, dar să mai lase ifosele și să-și ia un loc într-un vagon de tip "platzcart", nu la cușetă. O călătorie într-un vagon "platzcart" atașat la o locomotivă de cursă lungă e cu totul altceva decît un zbor cu avionul, fie și peste ocean, fie și cu escale prelungi în varii no man's land-uri de lux. Într-un asemenea vagon, după vreo patru zeci de ore de mers teduc-teduc, se țes și se destramă comunități, se fac și se desfac cupluri, dar lucrul cel mai mai minunat care ți se întîmplă într-o asemenea călătorie, este să întîlnești oameni de toate stările și năravurile, pe care de regulă nu-i mai întîlnești niciodată.

Fotografie de  М. М. Наклейщикова

Mai toți oamenii în mijlocul cărora m-am pomenit au două case, două vieți, două patrii. Trenul Chișinău-Minsk le leagă periodic capăt de capăt. Și atunci trenul devine pentru o vreme adevărata lor baștină, în sfîrșit regăsită.

Omul de vizavi, pe bancheta de sus, locuiește de vreo două decenii în orașul Grodno. În tinerețe a studiat inginerie la Odesa, apoi s-a stabilit la Bender. În 1991-92, cînd s-a stîrnit  "ves' etot perepoloh", a luat-o spre Belorusia, de unde și era de baștină. E omul teoriilor îndoielnice în care crede cu tărie. Iar dacă îndrăznești să-l contrazici te tratează cu o condesecendență zîmbitoare. E convins că în Basarabia cîteva secole de-a rîndul a dăinuit regatul polono-lituanian, că limba română a fost o limbă slavă și că femeile nu sînt în stare de inovații. Are o musteață croită à la Lukașenko și nu vrea nici să audă de democrație, cea mai proastă formă de guvernare posibilă. Îl întreb, timid, de ce atunci în țările cu democrație afirmată se trăiește de regulă mai bine decît în celelalte? N-am dreptate: uite cum se trăiește în China. Aici bat în retragere. Ce să mai zici?

Femeia de vizavi, pe bancheta de jos, îmi explică intr-o moldovenească moale, rotundă, că soțu-meu îi rus și atunși cînd s-o înșeput războiu ș-ai noștri au înșeput să-mpuște-n noi, eu-s din Transnistria..., am luat șe-avem de pe lîngă casă, acolo la Tiraspol și iaca, am copchii mari la Borisov și nu știu nică moldovenește... Nu-i place nici în Belorusia, dar nici la noi nu vrea să se întoarcă cu traiul, pentru că la noi nu e lege, nu e ordine. În Belorusia este și una și alta. Cînd vom ajunge a doua zi în orășelul Jlobin, în care trenul va sta vreo 4 ore în așteptare, voi avea timp să mă conving de dreptatea femeii. Jlobin va rămîne pentru mine arhetipul tiraniei oamenilor legii și a curățeniei evroremont.

Femeia de jos pe lateral are o față blondă, de formă antropometrică aparent slavă. Rămîn mirat cînd, într-un tîrziu, începe să bîiguie și apoi să-i dea tot mai îndrăzneț pe "moldovenește". De baștină e dintr-un sat de lîngă Glodeni și s-a stabilit cu traiul la Minsk acum 32 ani, în 1981, cînd era tînără (și frumoasă). În somn, pe fața oamenilor mai rămîne un timp pecetluită expresia preocupărilor lor diurne. Dimineața devreme, fața doamnei de pe lateral era săpată de griji și de o tristețe ancestrale.

Tînărul de pe bancheta de sus pe lateral lucrează în construcții pe undeva judecînd după aparențe, doarme mai tot timpul, iar cînd nu doarme tace. Stau cocoțat pe bancheta de sus și citesc de zor dintr-o carte, lunecînd periodic privirea de pe filele cărții pe fețele oamenilor. Remarc la un moment dat că și tînărul gasterbaiter ține o cărțulie în dosul palmelor. O carte de rugăciuni. În cîteva clipe se răstoarnă însă pe o șale și o ia de la capăt...

Fata de jos se întoarce de la o tabără creștină din Moldova, cu un bagaj impresionant de legende creștinești, povestite în stil manga. Era singura călătoare cu patria în regulă, din cîte pare.

Odată cu coborîrea nopții, tot soiul de oameni în uniformă se perindă neobosiți prin vagon în căutarea unor lucruri misterioase. Unii ne cer pașaportul (trebuie să am mare grijă să nu încurc pașapoartele!), alții ne iau la bani mărunți bagajul. Spre dimineață ajungem într-o gară în care își dau ghes localnicele să ne vîndă apă fructe raci... Jmerînka, un nume evocator... Sub nemți și Antonescu, pe aici au fost înțărcuiți în ghetou vreo 3500 de evrei. Mă întorc în vagon. Lumea se trezește și așteaptă cu nerăbdare pornirea trenului și cu această ocazie deschiderea WC-ului. Odată porniți ne așezăm în jurul măsuței de la geam pentru a lua micul dejun și aici reîncep monologurile pe cîteva voci cu solo-ul domnului de vizavi, un izvor nesecat de teorii neverificate din punct de vedere empiric. Zahărul e o substanță vitală pentru oameni, la fel ca pentru plante. Doamna de jos-vizavi îi dă dreptate mușcînd cu poftă dintr-un croissant. Alimentația cu fructe și legume crude pe timp de iarnă e dăunătoare pentru organism pentru că îl resetează pentru sezonul de vară. Dau din cap aprobator, cel puțin îmi permite să-mi înghit piersica fără mustrare de conștiință. Holocaustul e o invenție a americanilor pentru a justifica dominația israelo-americană asupra lumii...

Trenul lasă în urmă ultimele case din Jmerînca, cu tot cu viii și morții săi.