Filmul My Perestroika (de văzut în tandem cu Everything Was Forever Until It Was No More
de Alexei Yurchak), arată epoca socialismului „tîrziu” şi „ceea ce a urmat” din
perspectiva unor poveşti de viaţă individuale, patru foşti elevi ai şcolii nr.
57 din Moscova, născuţi la începutul anilor 1970. Nici filmul, nici cartea nu
pretind să ofere un tablou reprezentativ – din punct de vedere istoric,
sociologic – asupra epocii respective. De altfel, ar fi oare posibilă şi fără
riscuri o atare întreprindere? Cel puţin, aceste opere încearcă să recupereze
nişte elemente individuale, subiective, uitate adesea de „marea istorie”. Cartea
şi filmul lucrează cu fineţe la redarea nuanţelor şi trăsăturilor, ca pe
crochiul unei mîini în care restul corpului este redat schematic, în vreme ce
picturile panoramice se încăpăţînează să ne ofere o viziune cît mai largă
asupra lumii, greu de acoperit dintr-o singură privire.
Graţie unor procedee vizuale, cum ar fi alternarea unor imagini cu conţinut
asemănător (de exemplu: nişte copii jucînd badminton) din anii 1990-2000 cu
cele din anii 1970-80, filmul ne sugerează ideea potrivit căreia viaţa
cotidiană şi „mentalităţile” oamenilor (post)sovietici nu au suferit o ruptură
chiar atît de adîncă la răscrucea anului 1990, cel puţin nu în măsura în care
această presupusă ruptură a fost percepută de către oamenii „născuţi în URSS”, după
căderea regimului sovietic. Această ipoteză este congruentă cu una din ideile
cărţii lui Yurchak, după care în perioada sovietică a existat un spaţiu de
relativă autonomie a societăţii sovietice, în interiorul sistemului sovietic.
Oamenii sovietici frecventau paradele, cercurile de educaţie politică, taberele
şi palatele pionereşti, fără să fie de fapt afectaţi în gîndirea lor intimă şi
în practicile lor individuale de simbolurile şi sloganurile politice oficiale.
Filmul My Perestroika şi cartea lui A. Yurchak ne aduc, unul în completarea celuilalt, o privire mai fină, mai umană, asupra a ceea ce însemnat epoca sovietică şi ceea ce i-a urmat, dincolo de clişeele şi clivajele inventate de politicieni, cercetători şi înţelegerea comună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu