Teatrul Spălătorie (creat de dramaturga Nicoleta
Esinencu) s-a afirmat deja în viața culturală de la Chișinău ca o estradă
incomodă, spărgătoare de clișee estetice și stereotipuri ideologice. Acum acest
teatru ne aduce în scenă, prin spectacolul „Clear History” (autor: Nicoleta
Esinencu, actori: Veaceslav Sambriş, Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc), un episod
din istoria noastră recentă: segregarea, expulzarea şi masacrarea evreilor din
România, Basarabia și Transnistria în timpul celui de al Doilea Război Mondial,
sub regimul mareșalului Ion Antonescu. La prima vedere, ar părea ciudat că un
teatru social, de atitudine, abordează un subiect de istorie, fie și nu tocmai
îndepărtată. Ei bine, această incursiune în trecut nu este în acest caz un
exercițiu de speculație istorico-dramatică, ci un gest de autentică atitudine
civică și ar fi de așteptat ca acest spectacol să genereze o priză de
conștiință publică în societatea noastră.
Spectacolul îmbină într-o formă
polifonică mărturii ale victimelor, observatorilor și făptașilor la ceea ce se
obișnuiește a numi în chip generalizat „holocaust”, cu înregistrări sonore ale
acestora, fragmente de discursuri ale personalităților publice române din epocă
(Ion Antonescu și Mihai Antonescu, de exemplu), imagini ale documentelor de
presă, arhivă, fotografii, bucăţi de filme, date demografice de la
recensămîntul din 1930 etc., prezentînd o imagine vie, sfîşietoare, a
carnagiului care a avut loc în 1941-1943 în Basarabia și Transnistria.
Spectacolul crează un efect de șoc mai ales pentru că arată participarea
populației civile din Basarabia la masacre. Auzim din viul grai al martorilor
şi din mărturiile documentelor cum ţărani moldoveni de la coarnele plugului,
gospodari harnici și gospodine cinstite s-au dedat cu frenezie și în număr mare
la jefuirea și la omorîrea vecinilor lor evrei[1].
Deşi nu eram un spectator
neavizat, în fața acestui spectacol al cruzimii statului față de propriii săi
cetățeni și a oamenilor de rînd față de semenii lor (de altă etnie), m-a
copleșit un sentiment de groază și de vină.
De mai bine de 40 de ani,
națiunea germană își trăiește vina tragediei la care a participat succesiv în
calitate de călău și victimă în cel de al Doilea Război Mondial. În treacăt fie
spus, în cele aproape trei decenii după cel de al Doilea Război Mondial, Europa
occidentală a adoptat tacit o strategie de „clear history” (am putea să-i
spunem acum, citînd titlul spectacolului) pentru a se concentra plenar asupra
restabilirii administraţiei şi economiei țărilor europene profund afectate de
marea conflagrație[2].
Nu s-a putut însă amîna la nesfîrșit acel „moment al adevărului” din trecutul
imediat al națiunii germane şi al ţărilor satelizate de al III-lea Reich, iar
odată atins un nivel de echilibru economic și politic, aceste naţiuni (în
principal nemţii) au trebuit să răspundă interpelărilor tot mai insistente cu privire
la crimele de masă din cel de al Doilea Război Mondial. De ce a fost nevoie
atunci, la începutul anilor 1970, în Occident și în speță în Germania, să se
revină la această istorie copleșitoare, în loc să fie ștearsă din memorie, o
dată pentru totdeauna? Voi risca un răspuns care poate părea simplu și în
același timp pompos: pentru o izbăvire colectivă a națiunii germane de vina
implicării în cel mai mare carnagiu pe care l-a cunoscut vreodată istoria; am
în vedere deportarea și exterminarea planificată a milioane de persoane ce
aparțineau unor anumite categorii (evrei, țigani, homosexuali, persoane
handicapate etc.) stigmatizate drept „dușmani” ai Reich-ului şi ai rasei
ariene. Diabolizarea lui Hitler (ca și aceea a lui Stalin, mai întîi în 1956,
apoi odată cu perestroika), promovată de cei care dețineau controlul asupra
instituțiilor ideologice (presă, școală, instituții academice), urmărea într-o
primă instanţă spălarea responsabilității de pe sute de mii şi chiar milioane
de executanți mai mult sau mai puțin docili şi zeloși ai sistemului politic (și
economic) care au înfăptuit masacrul cu sîrg și eficiență, pentru a le asigura
un trai confortabil şi productiv. Astăzi, în Germania nu se mai întîlnesc practic
luări de cuvînt negaţioniste (care neagă amploarea sau chiar existenţa
holocaustului), iar cazurile izolate de astfel de manifestări generează de
fiecare dată scandaluri publice sau procese de judecată[3].
În România şi Republica
Moldova, persoana care a orchestrat deportarea și exterminarea evreilor în
1941-1943 în teritoriile controlate de regatul român, mareşalul Ion Antonescu,
fie că este cinstit în continuare ca „erou național” (pentru „dezrobirea”
Basarabiei în 1941), fie că este ignorat cu desăvîrșire de către cei mai mulţi cetăţeni
ai acestor state. Cu atît mai puțin se vorbeşte astăzi de o asumare publică a
responsabilității morale – a noastră a tuturor – pentru crimele colective
comise împotriva populației evreiești și rome de către autorităţile române şi
cu susţinerea mai mult sau mai puţin activă a unei părţi a populaţiei civile.
Dar ce avem noi, acum, cu tragediile trecutului? O să mă explic.
Astăzi practic nu mai avem
evrei în România şi Moldova (deși mai subzistă încă un antisemitism paradoxal,
fără obiect, cum bine a remarcat Adam Michnik cu privire la societatea
poloneză). Au mai rămas însă romi, handicapați și iată, mai nou, homosexuali!
Nu sînt mulți, ce-i drept, și aceştia rareori se încumetă să iasă din
„ghetourile mentale” în care i-am segregat. Nu sînt însă puţini cei care,
astăzi, ar fi bucuroşi să-i ştie claustraţi într-un ghetou pe bune. E destul să
vină o putere politică care să ne asmute cu discursuri despre puritatea
neamului și curăţenia noastră creștinească, că vom și vedea cete de gospodari
harnici și oameni de omenie sărind pe aproapele lor diferit de ei înșiși,
pentru a-l culca la pămînt și a-i smulge podoabele şi dinţii de aur. Credeți că
exagerez? Societatea românească (inclusiv cea din Basarabia) din 1930 se
pretindea civilizată, ca şi societatea noastră de azi. Pe atunci,
antisemitismul (ca şi homofobia şi romofobia acum) era o monedă curentă, la
tarabele piețelor și la catedrele sălilor de curs. Dar cine bănuia în 1935 că
această ură împărtășită în toată inocenţa de tot creștinul va avea ocazia să se
manifeste pe larg în doar cîțiva ani?
Atunci cînd o putere autoritară
se întîlnește cu o societate intolerantă (într-un context internațional
„favorabil”), rezultatul este de regulă sîngeros. Viața noastră de zi cu zi și
spectacolele montate la teatrul Spălătorie (A(II)Rh+ și Rogvaiv,
între altele) ne arată că societatea noastră este pregătită pentru o asemenea
întîlnire. Discursurile naționaliste și fundamentaliste ale unor persoane
publice și tăcerea „masei critice” nu fac decît să o grăbească.
Contrar titlului său („Clear
history”), spectacolul jucatul la teatrul Spălătorie încearcă să recupereze
ceea ce zeci de ani de-a rîndul noi și autoritățile noastre politice s-au
străduit cu încrîncenare să ne ascundă de noi înşine, ca într-un portret al lui
Dorian Gray: hibele istorice ale poporului nostru. Ne place să ne vedem blajini
şi harnici, mereu victime ale unor forţe externe, duşmănoase. A venit timpul să
ne asumăm şi părţile întunecate ale istoriei noastre, să nu ne mai hrănim cu
mituri şi legende despre „povara bunătăţii noastre”, ci să ne studiem atent şi
cu grijă greşelile trecutului, pentru a nu le mai repeta fără să ne dăm seama
într-un viitor nedefinit, altminteri inevitabil.
[1] Vezi în acest sens studiul remarcabil semnat de
cercetătoarea Diana Dumitru în revista World Politics, ianuarie 2011; vezi şi Raportul
final al Comisiei Internaţionale pentru studierea holocaustului în România,
Iaşi, Polirom, 2004.
[2] A se citi lucrările istoricului Tony Judt despre Europa
postbelică.
[3] Amintesc că negarea holocaustului este pasibilă
de pedeapsa cu închisoarea în majoritatea ţărilor europene.
2 comentarii:
Draga domnule Patura,
Nu stiu ce ai vazut mata la piesa respectiva, dar am impresia ca faci propaganda pt o agenda occidentala. Ce vreau sa spun e ca societatea noastra moldoveneasca e foarte tanara si slaba, nascuta fiind pe mormanele de gunoi ramase dupa caderea URSS, la fel ca un fir de iarba care rasare intr-o gunoiste. Dusmanii ei sunt multi: uite rusii ne inchid gazul si fac presiuni sa ne rusificam, nemtii daruiesc Transnistria, asa peste capul nostru, fosta elita sovietica fura ca in codru incat tre sa ne luam lumea in cap ca sa mancam o bucata de paine. Avem probleme tot sa le rezolvi.
Uite aici ar fi nevoie de cei cu studii in strainatate. Avem nevoie de niste educatori ai elitelor care sa arate ca valoare e valoare si ca nu e chiar totul relativ.
Pe de alta parte nu avem nevoie de probleme de import. Nu avem nevoie de o natiune tiganeasca, cum au americanii de nu mai stiu ce sa faca cu ea. Nu avem nevoie de anti-si filosemitism. Progromul din 1904 sa nu uitam nu a fost organizat de moldoveni, ci de rusi. Ca Antonescu i-a dus in Transnistria pe tigani, e adevarat, dar a facut-o intr-un moment de criza si la insistenta nemtilor si oricum tratamentul a fost mai uman. Pare putin poate, dar sa nu uitam ca pe atunci si in SUA era la moda gandirea eugenista, ca sa nu mai pomenim ce au facut marxistii, ca in cazul lui Lenin.
Eu zic sa renuntam la gandirea dihotomica si sa intelegem ca intre raul posibil si binele ideal exista grade de gri si ca reactia moldovenilor atat din Basarabia cat si din Regat a fost foarte toleranta cand au fost confruntati cu o imigratie de proportii. Dumneata ca sociolog cunosti ca imigrantii sunt bineveniti doar in fata patronilor, restul nu prea ii agreaza ca de, salariile in loc sa creasca, scad. Un exemplu elocvent este ciuma neagra din Anglia Evului Mediu, care a dus la imbunatatirea conditiilor de trai a sarmanilor tarani, din simplul motiv ca boierii nu aveau de unde importa mana de lucru. In ceea ce ii priveste pe imigrantii din Galitia, stim ca nu au dus-o atat de rau pe plaiurile moldave, ba chiar mult mai bine ca in Austroungaria si Rusia Tarista ca altfel nu ar fi stat mult, ci ar fi emigrat in America cum au si facut-o multi.
Pe de alta parte la fel de adevarat e faptul ca taranii basarabeni, din care te tragi probabil si dumneata, erau ultimii oameni din provincie, tinuti in ignoranta si saracie, discriminati pana si in timpul comunistilor, tinuti pe plantatiile numite colhozuri. La fel si bietii tarani din Moldova romaneasca, care in marea lor majoritate nu puteau sa se rupa de la sapa si erau exploatati de toti, in ciuda apartenentei la etnia majoritara.
Intr-un cuvant sa contextualizam sa comparam si apoi sa ne dam cu parerea.
Daca nemtii au problema lor cu istoria lor, daca francezii au si ei un trecut patat de sangele altor popoare, sa nu uitam de hughenoti si imperiul colonial francez, asta nu inseamna ca trebuie sa ne punem si noi cenusa in cap numai de dragul sincronizarii.
Adevarul e ca avem nevoie de oameni instruiti si dedicati tarii, care sa ne ajute si sa ne arate cum sa rezolvam problemele reale si nu niste exercitii din manual.
Cu respect si abnegatie (sic!)
draga anonim, comentariul tau este un exemplu elocvent al unei gindiri care duce in mod clar si fara ocolisuri spre holocaust: victimizare, topica dusmanilor din afara si dinauntru, un dram de paranoia si iata, coctailul e bun de servit, in doua cu venin si singe... interesanta este si aceasta lectura selectiva si puternic distorsionata a istoriei, alfel spus o forma de "clear history". numai ca tot nu inteleg: de ce faci referinta la istorie, cind pui mîna pe bîtă... desi, imi dau seama de ce, ai nevoie de legitimitate istorica pentru un nou razboi... sper sa exista destui oameni descuiati la minte sa te opreasca.
Trimiteți un comentariu