Sectanţii este primul volum dintr-o trilogie, anunţată de autor, despre
„marginali“. Vasile Ernu circumscrie obiectul studiului său de caz, „sectanţii“
– i.e. grupurile confesionale minoritare –, într-un „ţinut de frontieră“, aflat
el însuşi la marginea unor mari imperii şi state-naţiune pe parcursul ultimelor
două secole: Bugeacul, această regiune situată astăzi în Ucraina, în URSS între
1940 şi 1991, în Basarabia românească între 1918 şi 1940, în Imperiul Ţarist
din 1812 până în 1918, într-o raia turcească, până în 1812 etc.
Dar autorul îşi asumă el însuşi un statut de marginalitate prin această
carte (şi prin alte cărţi ale sale). S-a remarcat că subiectul „religios“ al
cărţii şi, mai ales, autoproclamarea naratorului (care nu e neapărat una cu
autorul) drept un „sectant“ (p. 20 şi altele) au indus o anumită stare de
perplexitate, de confuzie chiar, atât în rândurile intelectualilor de stânga,
mediu de la care autorul însuşi se reclamă, cât şi, poate mai ales, în sânul
intelectualilor conservatori. Când spun „marginal“, am în vedere o poziţie
ex-centrată, aflată „în marginea“ unor lumi sociale şi, astfel, în apropierea
(şi la marginea) unor alte lumi. „Liminalitate“ ar fi un alt cuvânt care exprimă
această stare „marginală“.
Poziţia marginală, pe care autorul o câştigă mai cu seamă prin această
carte (şi prin altele care au mai fost şi, din câte se anunţă, vor mai veni),
este una dificilă, pentru că poziţia de outsider nu este, în general, una confortabilă
din punct de vedere social. Naratorul cărţii lui Ernu, care se prezintă drept
„sectant“, un credincios deci, joacă în oglindă cu un orizont de aşteptare –
valabil pe ambele eşichiere, de stânga şi de dreapta, ale mediului intelectual
– în care autorul este văzut ca „stângist“ şi, deci, „agnostic“, dacă nu de-a
dreptul ateu. Naratorul-creştin contrastează abrupt cu imaginea „omului de
stânga“, pe care autorul şi-a cultivat-o el însuşi cu stăruinţă şi a cărui
poziţie politică este considerată a priori suspectă în România şi în celelalte
ţări din regiune, de la 1989 încoace. Totuşi, nici titlul de „sectant“, de la
care se revendică – răsunător – Ernu, nu este şi nu a fost unul cu mult mai
măgulitor în regiune decât cel de „socialist“ acum. Calificativ „stigmatizant“,
venit din partea comunităţii confesionale majoritare, „sectanţii“ au fost
percepuţi şi ei de către autorităţile statului, de slujnicii şi enoriaşii
bisericii ortodoxe şi de intelectualii cei mai influenţi din regiune drept un
grup străin corpului naţiunii şi al bunei sale credinţe, şi asta imediat după
apariţia în regiune a primilor „băştinaşi“ convertiţi la una din confesiunile
neo-protestante. Dar „liminalitatea“ autorului-narator este valabilă şi de
cealaltă parte a poveştii, chiar în interiorul intrigii cărţii, atunci când mărturiseşte
că s-a înstrăinat de „sectanţii“ săi şi că, până la urmă, este şi aici o „oaie
neagră“ a familiei – un perfect outsider.
O situare în acelaşi timp înăuntru şi în afară Aş vrea să interpretez
această poziţie marginală în cheia unei triple logici şi funcţionalităţi
sociale: de cunoaştere, de atitudine şi de mediere. Marginalitatea este, în
primul rând, o poziţie care îi permite autorului (prin intermediul naratorului)
să cunoască istoria şi poziţia socială a unui grup din care provine, dar de
care s-a rupt de câteva decenii şi în sânul căruia revine, la înmormântarea
tatălui, într-un moment voit simbolic („psihanalizabil“ cu bună ştiinţă).
Această marginalitate epistemologică are avantajul de a reconcilia distanţa
obiectivantă a savantului (le regard éloigné, despre care vorbeşte Claude
Lévi-Strauss) cu „cunoaşterea locală“ a indigenului (pe care un cercetător
implicat se căzneşte să o surprindă şi să o înţeleagă în dinamismul şi
„ingenuitatea“ ei, prin „observaţie participantă“). Nici străin, nici localnic,
Ernu-naratorul ne poate vorbi, celor „din afară“, pe limba noastră, ceea ce se
petrece „înăuntru“, în calitate de cunoscător „nativ“ al limbajului, al eticii
şi al habitusului localnicilor,
traducând poveşti de viaţă, frânturi de experienţă şi categorii de cunoaştere ale
unei lumi, accesibile majorităţii doar prin puţinele stereotipuri ale vremii şi
tot atâtea relatări folclorizante, produse de discursul hegemonic. Poziţia de marginal
pe care o adoptă naratorul este aşadar una privilegiată, pentru că permite o
situare în acelaşi timp înăuntru şi în afară – vne sau inside out, cum
i-ar fi spus Alexei Yurchak, dispunând spre contemplare prin participare şi, totodată,
prin adoptarea unei distanţe epistemologice, de ostranenie (defamiliarizare).
Dar această adeziune la un grup, perceput cu suspiciune în egală măsură
dinspre „stânga“ şi dinspre „dreapta“, îşi dobândeşte întregul sens ca un act
de solidaritate faţă de o categorie socială oprimată sub toate regimurile din regiune
de-a lungul ultimelor două secole. Astfel, pentru un „om de stânga“, „sunt
sectant“ echivalează cu o formă de atitudine, rezonând cu „je suis juif“ sau,
mai recent, cu „je suis Charlie“ – o asumare militantă a unei identităţi victimizate,
pentru a lupta pe faţă, pe plan discursiv, cu o hegemonie care construieşte şi
stratifică lumea socială, sacralizând, tabuizând şi stigmatizând, la stânga şi la
dreapta, prin categorii de limbaj („La langue est fasciste”, după cum spunea
polemic Barthes).
Personajele – individuale şi colective – despre care se vorbeşte cu cea
mai multă dăruire de sine în această carte nu sunt atât confesiunile creştine
„minoritare“ în sine şi în bloc, cum ar fi evangheliştii sau baptiştii (din
rândul cărora, de altfel, se trage şi autorul), care fac subiectul cărţii
datorită statutului lor minoritar şi dominat. Aş înclina să cred că „sectanţii“
prin excelenţă ai lui Ernu ar fi manifestările cele mai eretice, sincretice şi
„revoluţionare“ ale credinţelor, grupurilor şi dogmelor religioase din regiune.
Prototipul „memorialistic“ al acestui soi aparte de „sectanţi“ este reprezentat
de străbunelul naratorului, Culachi, personaj central al cărţii, a cărui fire,
se spune, „era un amestec straniu între credinţă neclintită, dârzenia şi
revolta radicale ale rascolnicilor, etica puritanistă şi rigoarea
evangheliştilor germani şi ceva din nebunia mistică şi aventura iudaică ale
evreilor mesianici“ (p. 75 ). Echivalentul non-ficţional, istoriografic, al acestui
„actant“ liminal în povestirea lui Ernu este publicistul şi literatul Iosif
Davidovici Rabinovici, originar din Basarabia, fondator al unei „secte“
iudeo-creştine. Aflăm din cartea lui Ernu, între altele, că Rabinovici ajunge la
ideea creştinării voluntare a evreilor din Imperiul Ţarist, mai exact din zona
de vest unde aceştia aveau dreptul să locuiască, ca o posibilă soluţie la
„chestiunea evreiască“, idee care îi vine după valul de pogromuri care izbuc
neşte în Imperiu în anii 1880 şi după ce vizitează Palestina, unde se arată tulburat
de sărăcia profundă în care trăiesc oamenii locului (evrei şi arabi
deopotrivă). Asemenea curente („secte“) sincretice şi eretice de toate culorile
– iudeo-creştine, iudeo-musulmane, musulman-creştine etc. – au existat, de la
sud la nord, în toată zona Europei centrale şi orientale şi în Balcani (a se
vedea, între altele, recenzia lui Claude Karnoouh în această privinţă).
Din punct de vedere social, această marginalitate se exprimă, în cartea
lui Ernu, prin personaje paradoxale şi oximoronice: un sectant ateu
(naratorul), târgoveţi evlavioşi, evrei creştini, creştini iudaici etc. Felul
în care Ernu plasează accentele în această poveste despre „liminalitate“ aruncă
lumină asupra unei semnificaţii, pe care puţini comentatori au surprins-o în
această carte. Tind să cred că grupurile şi personajele „marginale“ (în
înţelesul schiţat mai sus) îl interesează pe autor nu doar prin poziţia lor
dominată/ oprimată sau prin calitatea lor de outsider-i şi de revoltaţi
(buntovşiki) fără voie, ci prin misiunea pe care aceştia şi-o însuşesc tacit,
de mediatori, aflaţi la răscrucea unor lumi sociale, pentru a le apropia şi reconcilia,
într-un context de tensiune crescândă, alimentat colateral de transformările
majore care însoţesc procesul de modernizare (industrializare, urbanizare,
naţionalizare) din secolele XIX şi XX. Am putea presupune, stimulaţi de lectura
acestei cărţi, că sectele eretice care iau avânt în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea în Europa orientală şi în Balcani (urmăriţi de Ernu, la scară
locală, în Bugeac) sunt emanaţia unui proces risipit de revoluţie molcomă, izvorât
de jos în sus, şi care va fi înăbuşit de proiectele revoluţionare şi modernizatoare
(şi ultra-moderniste) operate în secolul XX pe o direcţie de sus în jos de către
nişte state-leviatan, cu ambiţii totalizatoare.
S-a mai vorbit despre nostalgie la Ernu. Ca şi în cartea sa de debut, Născut în URSS, în Sectanţii Ernu cultivă un soi de nostalgie – Svetlana Boym ar
numi-o melancolică (nu una
restitutivă) – pe care autorul o mărturiseşte printre rânduri faţă de nişte
vremuri în care Basarabia (dar şi alte ţinuturi din regiune) constituia un
amestec colorat de limbi, culturi şi confesiuni şi în care teritorii întregi
erau locuite de aşa-zişi „marginali“, în fapt comunităţi etnice, lingvistice
şi/sau religioase, acomodate mai degrabă decât integrate la un sistem dominant,
el însuşi pe cale de a se clădi în nişte vremuri de neostoită schimbare (i.e. modernizare). Sectanţii este o istorie alternativă a unui ţinut de frontieră
(Bugeacul Basarabiei), povestită „de jos“ – în răspăr faţă de discursul
dominant – din gura unui „marginal“, aici un „sectant“. Naratorul – şi în urma
sa, cititorul – nu se lasă copleşit de această nostalgie, ci o foloseşte cu metodă,
ca pe o lentilă în care lucrurile şi evenimentele prind contur şi culoare,
acolo unde, altminteri, acestea te pot orbi prin adevărul lor pretins
peremptoriu sau să te întunece prin negreaţa unei istorii în care deportările
de masă şi purificările etnice au mers alături cu mostre autentice de omenie şi
solidaritate. Dar nostalgia lui Ernu este una melancolică şi faţă de un
trecut/prezent condiţional, în care aceste comunităţi eretice, „marginale“, ar
fi supravieţuit şi, poate, şi-ar fi dus până la capăt vocaţia de revoluţie mesianică,
în urma căreia tot omul, de orice credinţă, limbă şi culoare, şi-ar fi dat
mâinile. Înainte să fi coborât Leviatanul.
Ca şi în opera sa de debut, Ernu ne povesteşte o istorie, cu ironie (în
sensul primar, de întrebare – maieutică) şi, totodată, cu un soi de
defamiliarizare (ostranenie) – inclusiv şi faţă de propria condiţie de
„marginal“ – care face şi din această carte un demers reflexiv sănătos şi o
operă autentică.
Vasile Ernu, Sectanţii, colecţia „Ego-Grafii“, Editura Polirom, 2015
Această cronică a mai fost publicată în Suplimentul
de cultură şi Platzforma.md.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu