Interviu inedit cu Aureliu Busuioc

(23 decembrie 2003)

Aureliu Busuioc, văzut de Roman Rybalev pentru Punkt

Mă prezint. Îi spun că fac o teză de istorie despre scriitorii moldoveni în perioada stalinsimului. În cazul său aş vrea să-mi povestească parcursul său de scriitor.

AM: Adică cum am traversat balta?

PN: Da. Eu cunosc CV-ul dvs dar aş vrea să fac cunoştinţă şi cu aspectul mai personal al acestuia. Părinţii dvs., am auzit că au fost mazili?

AM: Cum să-ţi spun, tata se trage dintr-o familie de căpitani, de mazili, ştii ce sunt mazilii? Erau de obicei boiernaşii de curte, funcţionarii de la curţile domneşti care mai păcătuiau cu vorba sau cu fapta, şi erau încărcaţi şi expediaţi în Basarabia. Li se dădea pămînturi aicea, locuri de aşezări. Erau oarecum privilegiaţi. Erau condamnaţi, dar era o condamnare mai mult... (PN: simbolică...) ... simbolică. Cuvîntul acesta vine de la turci, după cîte ştiu eu. De pe atuncea, vasăzică. Erau satele cele mai bogate, cu gospodarii cei mai nu ştiu cum, dovadă că odată cu venirea comuniştilor au devenit cele mai sărace şi cele mai mizerabile. Erau oprimaţi. Cele mai multe deportări s-au făcut acolo. (PN: Chiaburi...) Satul întreg era alcătuit din chiaburi. Satele acestea de mazili erau de obicei înconjurate de colibele, căsuţele, bordeiele ţiganilor robi. Pînă la dezrobirea lor în secolul trecut, în Moldova de dincolo. Aici în Basarabia cu ruşii nu ştiu cum o fi fost? Posibil că au fost puşi mazilii şi ţiganii pe aceeaşi treaptă.

Tata – profesor de ştiinţele naturii. Mama – învăţătoare pentru şcolile primare. M-am născut în satul Cobîlca (acum Codreanca) în 28. Aveam o stare materială foarte bună. Mama provine din moşieri, intelectuali şi ei şi bunicii, bunicii ei, fiind intelectuali din a 3-a, a 4-a generaţie. Dar ultima meserie a bunicului după mamă a fost moşier, adică proprietar de pamînturi. Avea pămînt destul de mult. Am făcut aici în Chişinău şcoala primară, pe lîngă un liceu de fete, şcoala eparhială, se numea şcoala primară de aplicaţie pe lîngă liceul de fete al eparhiei. După care am intrat la liceul „Alecu Russo”. Purta numele unei rude îndepărtate de a noastră, fiindcă tata avea în sînge ceva moştenit de la familia Russo. Mai tîrziu, prin alianţă au apărut şi Donicii. Lucru care nici nu-l ştiam nici nu-i dădeam... adică-l ştiam, dar era considerat o legendă, nu se dădea nici o importanţă, în orice caz familia mea nu a primit nici un avantaj de pe urma acestei posibile, virtuale înrudiri. În 44 cînd au venit ruşii de acum aşa fundamental, am fugit la Timişoara. Tatăl meu era mobilizat în armata românâ, la curtea marţială, în calitate de conţopist. (PN: Adică funcţionar...) Nu chiar funcţionar, era mobilizat, era militar, fără grad. Nu a fost niciodată amator de grade şi în general de militărie, dar în timpul războiului a fost mobilizat şi a lucrat acolo. Probabil că a copiat tot felul de documente, lucru care nu le-a plăcut ruşilor. Curtea marţială condamna comuniştii, spionii sovietici ş. a. m. d. Am continuat studiile la Timişoara, am terminat colegiul Loga din Timişoara. Aici avusesem o viaţă destul de bună, chiar foarte bună. Acolo cînd ne-am refugiat am luat cu noi doar cîteva geamantane şi atît. Şi o duceam destul de rău, ca de altfel majoritatea basarabenilor fugiţi din calea ruşilor. Şi după ce am intrat... am dat examenul de admitere şi la litere şi la agronomie, pentru orice eventualitate, nu ştiu de ce am făcut lucrul ăsta atunci. Dar pînă la urmă am intrat la şcoala militară, care îmi oferea cazare, situaţie, celelalte, întreţinerea şi astfel scăpam familia de o gură în plus. Să le ofer o şansă în plus ca să se odihnească. Dar la finele lui 49 tata, care fusese căutat de organele soietice, a fost descoperit în cele din urmă. Nu a fost arestat, dar i s-au luat toate documentele, şi i s-a dat o foaie de drum şi i s-a spus să se prezinte cu familia în lagărul de la Sighetul Marmaţiei de unde va fi repatriat. Eu, în armată nu eram în catastiful cela făcut de ruşi cu familia Busuioc şi puteam să rămîn. Ştiam şi din auzite şi din alte surse că drumul majorităţii celor întorşi în Basarabia, nu oprea nici la Chişinău, nici la Bălţi, ci mult mai departe, undeva în Siberia. Aşa că am hotărît să nu-mi las familia. Mă temeam s-o pierd. Şi am hotărît să împart soarta lor. Şi am venit aici. Aici, ce să-ţi spun? Am avut noroc că la începutul lui 50 ordinul cela al lui Stalin cu drumul spre Siberia fusese abrogat, am sfîrşit la Chişinău totuşi călătoria. Nu mai spun că tatăl meu a fost încă vreo doi ani cercetat, ziua şi noaptea, era căutat. Ei înţelegeau cu greu că a fi funcţionar într-o instituţie, chiar şi aşa de groaznică cum este o curte marţială, nu însemna nimic altceva decît a muta hîrtiile dintr-un loc în altul sau a copia tot felul de hîrtii, nu avea însărcinarea aceasta de a condamna. Era o prostie ce-şi imaginau ei prin serviciul la Curtea marţială. Dar au început să înţeleagă puţin cîte puţin, după care a intervenit moartea lui Stalin. Şi eu am lucrat... Pentru că la şcoala militară studiasem telegrafia, radiotelegrafia... M-am băgat aici într-un atelier de reparat radioaparatura. O leafă de mizerie. Dar trebuia să mă gîndesc la un viitor mai onorabil pentru familia mea, aşa că am intrat la Insitutul pedagogic. De altfel, teza de la examenul de admitere am scris-o cu caractere româneşti. Nu ştiam încă... Am avut noroc de o profesoară cumsecade care mi-a copiat-o şi mi-a băgat-o printre celelalte lucrări, că era să fie mare scandal. Şi am început, pe la începutul anilor 50 să frecventez cursurile Institutului pedagogic de stat. De la bun început, m-am îngrozit: foştii mei colegi de liceu, care au terminat 4-5 clase de liceu, erau acum profesori universitari. Pentru că din clasa a 5-a unde erau, intraseră direct la universităţi. Şi la universităţile acelea cine predau? Cei care mai scăpaseră de pe font, în orice caz am nimerit într-o baltă nemaipomenită: semidocţi, sfertodocţi... Vreo doi-trei din cei bătrîni, profesori de liceu, acum profesori universitari. Dar limba, limba! Cînd am auzit cum se preda ceea ce se chema limba moldovenească, m-am îngrozit. Era în fond un dialect dintr-un... nici dialect nu poţi să-i spui, ceva un dialect dintr-un raion, din cîteva sate din Transnitria. O limbă ţărănească, o limbă... Un student chemat la tablă... că se chema la tablă ca la şcoala primară! (rîde)... profesoara de moldovenească: „ia să-mi spui neatale cum este perfectu’ simplu... dar nici nu se spunea „perfectul simplu”... de la verbul cutare. La care studentul: are să şibă. Cum grăieşti tu, măi băiete „are să şibă” – are să fibă! Da, am înţeles că nu pot să fac altceva în institutul acesta, să acaparez noi cunoştinţe nici într-un caz. În cel mai rău caz era să cedez şi să fac şi eu acelaşi lucru şi am renunţat. Am făcut vreo doi ani, dar aşa cu prezenţă de o dată sau de două ori pe lună, şi atunci la examene. După care am abandonat. Am început... Mai tipărisem eu cîte ceva în România, prin reviste, ba chiar şi aici la Chişinău, în 43, în 44, poezioare, evident naive, corespunzătoare totalmente vîrstei şi idealurilor acelei vîrste. În România la fel, de acuma cu mustăcioară, am început cu scîncete din astea de dragoste – îmi jucau hormonii. Şi mi-am zis să încerc şi eu... Cînd m-am uitat şi eu prin ziare şi reviste ce se numeşte aici poezie, mi-am zis că pot să încerc şi eu la urma urmei. Şi am încercat destul de bine, pentru că în 53 am şi fost recomandat în Uniunea scriitorilor, deşi la tot pasul mi se punea piedici la tipărit: „Asta-i româneşte, cuvîntul ista n-are să şibă înţeles...” Dar am fost angajat la editura de stat în calitate de redactor, am redactat, deşi şi după redacţie... eram cu Cozmescu, Creţu, împreună am lucrat... mai eram redactat şi de corectorii ăştia care-şi închipuiau că ştiu limba, sau cel puţin se străduiau să o aducă la cererea „îndreptarului orfografic al linghii moldoveneşti”. Era un dezastru, bineînţeles, dar am supravieţuit. Peste vreo doi-trei ani am fost angajat la ziarul republican Moldova socialistă. Mai departe am fost recomandat... ca să nu fiu nevoit să cînt ode şi epode potentaţilor zilei... am început să scriu poezie umoristică, satirică, acolo erai absolvit de obligaţiunea de a spune tovarăşului Stalin mulţumim, sau lui Lenin, deşi s-a păcătuit şi acolo, dar era singura activitate de a traversa balta asta cîine-cîineşte. Şi în 57 am fost... numit redactor-şef adjunct la o revistă stairică Chipăruş, o revistă destul de aiurită, cu un umor foarte aproximativ, mai mult cazon decît ţărănesc, ca în cele din urmă să ajung şi redactor şef la ziarul republican pentru tineret unde am reuşit să mă menţin doi ani de zile, după care am fost poftit, pentru că nu plăcea celor care dirijau de sus nici faptul că se dădea prea mare atenţie limbii în care se scrie ş. a. m. d. După asta n-am mai fost angajat nicăieri, nici n-am încercat, am rămas acasă ca să scriu. Şi de bine de rău am reuşit să mă întreţin din scris. În 76 am fost ales secretar al Uniunii scriitorilor. Şi am rămas în acest post timp de 10 ani, ani pierduţi, pentru că avînd o leafă mai mult sau mai puţin măricică îmi puteam permite să nu scriu. Şi am găsit de cuviinţă mai bine să nu scriu decît să scriu ceea ce se cerea. Între timp, reuşisem să mă las de poezie şi am trecut la proză. Am scris romanul Singur în faţa dragostei, care absolut pe neaşteptate pentru mine, mai ales pentru mine, a avut un succes foarte serios. Şi de atunci am trecut la proză, deşi de poezie de cînd în cînd îmi mai amintesc. Romanul a fost editat la Moscova, după aceea în republicile baltice. Am avut un alt roman Unchiul din Paris. În fond, acest roman ar fi trebuit să-mi producă multe neplăceri, dar nu s-a sesizat în fabula romanului ceea ce mă străduiam să bag. Era vorba de soarta unui revoluţionar întors pe pămînturile sale. Am vrut să ilustrez teza că orice revoluţie îşi devorează copiii. Un luptător comunist rătăcit prin Spania, în timpul războiului civil, pe urmă stabilit în Franţa, şi în sfîrşit întors aici pentru ca să moară sub un gard. Dar probabil că am împletit destul de bine toate chestiile astea în pînza romanului. Un singur critic a observat lucrul acesta, dar mi l-a spus fără hîrtie.
PN: Acolo era şi o referinţă mai evidentă la... la sfîrşitul romanului, maşina aceea care-i urmărea, nu ştiu a fost şi pe vremea publicării în vremea aceea?
AB: Da, absolut. Aşa au fost primiţi copiii revoluţiei, cum a fost în Franţa. Comuniştii din Franţa nu sunt comuniştii sovietici. În sfîrşit. Am mai scris după ce am terminat cu secretariatul. Am scris un roman de care mi-amintesc pînă acuma cu mai puţină plăcere. Pierdusem dexteritatea... am scris Local ploi de scurtă durată, un roman de conjunctură mai degrabă. După aceea, ceea ce am făcut în zilele noastre, cînd am putut gîndi liber, cînd am început să mă obişnuiesc să mă lepăd de cenzorul intestin. Lătrînd la lună, după aceea un pic mai îndrăzneţ parcă Pactizînd cu diavolul, şi în sfîrşit am ajuns la acest Spune-mi Gioni!. Nu l-ai citit?
PN: Ba da. Şi mi-a plăcut foarte mult.
AB: Da? Ţi-a plăcut? Uite, mie îmi face impresia că am început să respir mai liber şi că am început să nu mai trag cu coada ochiului spre îngerul de pe umărul stîng.
PN: Aţi reglat şi puţin conturile cu trecutul...
AB: Posibil, eu ştiu? În orice caz mai am în lucru vreo două, nu ştiu dacă am să reuşesc pentru că-s bătrîn totuşi. Am început să respir mai greu, să mă mişc mai greu. Deşi sufleteşte mă simt ca la 18 ani, ca pe vremea aceea cînd încă în România ne adunam tineri şi ne îmbătam de poezia lui Arghezi, a lui Minulescu, Voiculescu, Pilat, discutam, făceam mai puţină politică, dar în politica literară ne simţeam atît de liberi, polemizam, în sensul direct al cuvîntului, nu în ceea ce se înţelege „polemică”... s-a înţeles pe timpul sovietelor şi din păcate şi astăzi se mai înţelege. A-i spus cuiva despre cutare frază... gata ţi l-ai făcut duşman. Asta e o chestie tipic sovietică. Ştiu că în Franţa am fost şi eu şi am rătăcit un pic şi am mai avut şi nişte cunoştinţe. Nu mă mira deloc faptul că un comunist convins să discute cu un anticomunist convins, la aceeaşi masă, să discute orice probleme, fără să se împuşte reciproc, fără să se scuipe şi fără... ca nişte oameni normali. Mă simt intrat cumva în normalitate sufleteşte, deşi exterior mi-am permis, cînd n-am lucrat la acest roman Spune-mi Gioni, sau la altele, am avut rubrici la săptămînalul Săptămîna, de tristă aducere aminte, deşi eu am scris cu totul altceva decît era politica acestui săptamînal. Am scris despre limbă. În apărarea limbii, în apărarea demnităţii... Ei aveau nevoie de numele meu, aşa mi s-a spus, şi îmi tipăreau orice, şi apărea un fel de discrepanţă între politica lor şi conţinutul publicisticei mele de acolo, după care, cînd au început să promoveze moldovenismul ăsta tîmpit şi obtuz, am plecat. Dar am luat o rubrică la Timpul şi timp de 2 ani de zile am ţinut-o săptămînă la săptămînă. Am făcut luări de poziţie împotriva regimului din zilele noastre. Acuma nu mai fac, în primul rînd pentru că s-a mutat redacţia undeva la dracu’n praznic şi apoi lucrez la ceva mai mare. Asta-i tot ce pot să-ţi spun. Aşa, momente mai curioase: în 65 am avut un congres al Uniunii scriitorilor, unde mi-am permis, luînd primul cuvîntul, să dau tonul acelui congres. În 65, în Uniunea sovietică, condus de Bodiul ş. a. m. d. Să vorbeşti despre limbă, despre alfabet latin, despre întoarcerea la valorile ş. a. m. d. A fost un act destul de temerar cu urmări destul de ticăloase, în sensul că trei ani de zile am fost lăsat să mor de foame. Nu mi se tipărea nimic, făceam traduceri cu pseudonim pentru alţii. Dar am avut prieteni care m-au susţinut. Au mai fost atunci, şi Druţă, era cu totul altfel, cu totul altcineva, Vieru, au mai fost alţii care au făcut ca acest congres să ajungă pe buzele tuturor aici în republică şi să fie observat şi în... Uniunea sovietică şi chiar în Europa. Dar urmările au fost aspre şi ticăloase.
PN: Şi pentru dvs şi pentru Druţă?
AB: Pentru toţi. Eu am avut dangaua, stigmatul pus pe umăr cu fierul călit şi nu am mai avut acces la nici un fel de posturi. Decît în 77 am fost ales secretar al Uniunii scriitorilor, dar asta a fost o chestie care se hotăra pe la comitetul central, dar în ultimă instanţă scriitorii trebuiau să-l aleagă pe acel pe care îl vroiau. M-au ales şi am fost de vreo trei ori reales. După care, am plecat, puteam să mai rămîn dar am simţit că încep să mă descompun ca scriitor. Trebuia să mă ocup de chestii din astea: locuinţe pentru scriitori, tot felul de lucruri care nu au nimic de a face cu scrisul. Cam asta. Alte lucruri curioase, dacă te interesează aşa ceva... Nici nu mai ştiu, poate trecerea asta, înotul, bălăceala asta prin mocirla asta, însoţită, punctată, e marcată de... Uite, la o sărbătoare am tras cîte un şpriţ, două şi am luat un steag al Uniunii sovietice şi i-am dat foc şi eram speriaţi a doua zi cînd ne-am dat seama ce am făcut. Dar s-a întîmplat să fie o companie cu băieţi de ai noştri toţi.
PN: Eraţi cu Nicolae Sulac şi cu Maria Drăgan dacă nu mă înşel...
AB: Nu, nu... Aici a fost aşa, cu Gagiu, cu Strîmbeanu, cu Cimpoi... În general, ce să-ţi spun, în toată bălăceala aceasta s-a făcut cîte ceva. Cimpoi, urmărit în fel şi chip, a reuşit în timpul ăsta totuşi să înghită tone de literatură şi să ajungă enciclopedistul de astăzi, pentru că, într-adevăr, e un talent bine hrănit cu informaţie. Alţii au luat-o hăisa, dar oricum. Întîmplări din astea, dar asta mai puţin te interesează... A fost... poţi să o numeşti o boemă în iad. În ţarcul acesta, în lagărul acesta înconjurat de sîrmă ghimpată din toate părţile am fost mai mulţi care au ajuns pînă astăzi... alţii au mai dispărut... am reuşit să organizăm o boemă, dar nu în sensul să zicem fraţuzesc sau american, playboy... în sensul mai mult politic aş spune, politic şi literar, filosofic. Pentru că vînam literatura română, pentru că aicea au fost închise librăriile unde se vindea carte românească, şi trebuia să călătorim şi să aducem, ba în republicile baltice, ba la Moscova, ba la Cernăuţi o vreme a fost librărie românească. Plasam unii altora fel de fel de cărţi. A apărut de exemplu în România Marx şi Engels despre români, un volum. Imediat aici s-a sesizat, să nu ajungă şi aici! Ei bine, la Moscova, primul secretar al ambasadei – era un băiat foarte bun de altfel, era bun pe atunci, nu ştiu, nu i-am întîlnit numele nici printre ambasadori nici printre şefii de direcţii de la Ministerul de externe. Probabil că a lucrat pe vremea lui Ceauşescu şi a fost concediat sau i s-a dat ceva de lucru mai puţin important... El mi-a dat cartea aceasta. Am adus-o. Domnule, a circulat ca o... ştiu eu?... cum circulau bibliile. Uite aşa a circulat vreo 2-3 săptămîni. Pînă cînd într-o zi s-a prezentat la mine un tip şi mi-a spus să-i dau cartea. S-a legitimat şi mi-a spus să-i dau cartea. „N-ai mai dat-o la nimeni?” – „Nu, au mai văzut-o vreo doi-trei.” Şi după aceea am stat şi am început să mă gîndesc cine o fi fost acela care... Dar era imposibil pentru că i-o dădeam unuia şi acela o citea cu alţii doi-trei. Pe urmă, aceia - mai departe şi... în sfîrşit. N-am mai aflat eu cine a fost cel care a informat instanţa.
PN: Dar boemă din asta a existat şi în anii 50 sau mai tîrziu?
AB: Nu, abia după anii 60. Pînă în 60 a fost o... Nu, atunci cînd a venit... Prin 58-59 a început, cînd a venit Hruşciov şi a mai slăbit puţin chingile. Dar au fost copilaşi tineri... Ce să-ţi spun? Şi Vieru şi Matcovschi, Strîmbeanu şi mulţi mulţi alţii au aflat de la mine de Minulescu, de Voiculescu, de Arghezi, de Eminescu încă nu ştiau. Deja prin 54, 55 abia a început să apară aici cîte ceva, şi atunci foarte bine dozat. Iar eu care am avut o memorie chiar foarte bună aş zice la versuri, recit şi acuma, la vîrsta asta, pe Verlaine sau pe Lamartine. Lamartine nu mi-a plăcut niciodată dar îl citeam de vreo, două trei ori şi îl reţineam. Pot să recit şi acum cîteva mii de versete din Virgil sau Horaţiu, din Ovidiu în latineşte. Nu mai spun de Arghezi, de Minulescu, Voiculescu, pe care-i ştiam foarte bine. Eram un fel de bibliotecă a lor, unde ascultau şi nu le venea să creadă că se poate scrie aşa. Mai ales, i-a impresionat foarte mult... drept să-ţi spun eu niciodată nu l-am considerat pe Minulescu un poet minor, a fost un poet foarte important, aşa cu toată... cu duhul ăsta uşurel, din aer... a fost un poet cu miez. Şi însăşi muzicalitatea limbii în care scria te obliga să pătrunzi mai adînc în sufletul acestui popor. În sfîrşit, nu ăsta-i rostul poeziei, dar nu le venea să creadă că se putea scrie aşa. Îţi imaginezi, după „Ce frumos păşeşte oastea/ pas la pas şi cot la cot” sau „Eu trec pe Piaţa roşie măreaţă/ şi simt că pasul meu îi cadenţat”. Sau Cruceniuc sau Darienco sau Ponomari. „Eu aiasta n-oi da voie/ Glasul meu îi tare/ Dac-a fi din nou nevoie,/ Eu oi arde iară!” După chestiile astea, îţi închipui, un Minulescu sau un Voiculescu era o revelaţie pentru ei... Şi îmi pare bine că mulţi din băieţii ăştia recunosc azi că le-am fost aşa o mică bibliotecă poetică... Bine, proza, cum era să reciţi Ion sau Răscoala? Nu puteai să reciţi pe de rost proză. Dar cu poezia a fost cam aşa.

A fost o perioadă tragică dar pe care am încercat să o transformăm într-o viaţă aproape normală. Întîlnirile acestea, şezătorile acestea improvizate. Şi şezătorile acestea aveau loc de obicei pe la cafenele, pe la restaurante. Pentru că, închipuie-ţi, ne-am adunat la cineva în casă, gata! A fost o conjuraţie! Dar aşa, în public. Ce faci? Spun poezii. A, spui poezii, nu-i periculos, lasă-l să spună. Am reuşit totuşi să scoatem şi ceva luminos din mizeria în care trăiam. Şi acest luminos a fost asta...
PN: Dar abia înspre anii 60. Pînă atunci nu au fost aşa cenacluri?
AB: Nu, nu... Care cenacluri? Mi-aduc aminte la institutul acesta pedagogic era un concurs anual de poezii, dar se ştiau dinainte cîştigătorii. Era un idiot din Transnistria, Ion Robu – ceva înspăimîntător: despre oastea sovietică, despre Stalin. Era garantat, el ocupa locul întîi întotdeauna, înainte de a începe concursul, se ştia că el o să ia locul întîi. Venea cineva cu ceva mai aşa, nu trecea. Şi dacă se făceau cenacluri din astea pe la universitate sau în alte părţi, dacă începeau nu durau mult pentru că începeau oamenii să mai pună întrebări, dar asta nu mai era interesant pentru autorităţi. Pentru că dacă se pun întrebări, trebuie să mai şi răspunzi. Cam aşa, se dizolvau foarte repede.
PN: Şi totuşi atunci cînd aţi venit, aşa, puţin cîte puţin, v-aţi făcut nişte prieteni printre scriitorii care existau atunci sau aţi păstrat...
AB: Nu puteai să-ţi faci prieteni din aşa indivizi, membri ai Uniunii scriitorilor, gata, era cineva – mare personalitate. Nu puteai să-ţi faci prieteni. De altfel am intrat foarte greu în Uniune, cu un minim de voturi. Prieteni aşa, mă mai tolerau aşa alde Cruceniuc, alde de Darienco, Ponomari ş. a. m. d. Ca pînă la urmă, cînd au început să se răstoarne lucrurile, au început oamenii să mai înţeleagă că mai există şi altceva decît poezia lor şi să caute un fel de relaţii cu mine şi cu oameni de teapa mea, ca pînă la urmă să-i îngropăm, cum era şi firesc, pentru că ei nu aveau nimic de a face cu literatura. Dacă făcuseră ceva, au făcut doar stricînd, nu construind.
PN: Nici măcar între basarabeni, cei cu liceu la Iaşi, la...
AB: Îl aveam pe... erau mai în vîrstă, Meniuc, care mi-a fost... a fost o fire închisă, un tip foarte retras, dar care a fost un poet adevărat, care cedase şi el la timpul lui. Apăruse cu un poem stupid despre colectivizare... Dar după aceea, spre sfîrşitul vieţii, şi-a revenit, şi-a revenit încă frumos şi onorabil. Ei, cu Lupan ce aveai să discuţi? Era Domnul Lupan, domnul în sens de domnitor, cu care nu puteai să schimbi două vorbe la un pahar de vorbă, doar să răspunzi la întrebările lui cînd te chema la dînsul. Sau să încerci să polemizezi cu el, zadarnic de altfel, numai la adunarea Uniunii scriitorilor... Era Roşca, un om care nu ştia să aibă contacte normale cu colegii, un tip foarte violent şi egoist. Ei, contacte mai armoniose le aveam cu Mihnea, Paul Mihnea. Deşi şi el prin anii 50 scria nişte versuri imposibile. A scris un volumaş înainte de război, foarte interesant, o poezie foarte interesantă, dar apoi a renunţat, s-a băgat în limba asta moldovenească: „Directivă după directivă/ Se deschide aievea-n perspectivă” sau „Marea Uniune... şi Stalin...” – aiureli din astea. S-a dezis de ele mai tîrziu, şi a revenit, dar la un moment dat s-a retras total din viaţă, era sărac ca un şoarece de biserică şi şi-a scris opera fundamentală. A avut Cunună de cununi – sonete, o poezie lirică foarte interesantă, absolut apolitică. El scria de altfel apolitic pe atunci, scria pentru că vroia... se temea de totul ce era pe atunci: de deportare...
PN: El fiind şi evreu, la un moment dat, în 53...
AB: Da, da... Dar a fost un poet foarte interesant. Mai departe n-aveai cu cine.
PN: Deleanu?
AB: Da, Deleanu, da. Era şi prietenos cu noi, era numai mai în vîrstă, mult mai în vîrstă decît noi. Dar şi el era speriat, bine speriat. Cine? Nici nu pot să-mi amintesc. Era Istru, care era o mare putră (?). A avut o carte înainte de război dedicată regelui, pentru ca după aceea, cu aceeaşi plăcere, adică cu acelaşi interes să o dedice lui Stalin, lui Lenin şi tuturor ăstora, partidului. Eu am scris şi epigramă cu chestia asta, o epigramă care putea să mă coste mult: „Cînd am o bucurie partidului o duc.” O epigramă despre cel mai nefericit om, pentru că nu-şi poate păstra nici măcar o bucurie, e nevoit să o dea partidului. Nu-mi amintesc cum suna epigrama aceea. Alţii? Vladimir Rusu – absolut o nulitate. Nici nu-mi mai amintesc, cine erau?
PN: Ăştia mai noi, apăruseră la un moment dat: I. C. Ciobanu...
AB: Druţă...
PN: Dintre cei bătrîni... Şleahu?
AB: Ei bine, aici nici n-ai ce vorbi. Şleahu, Barschii, Lipcan, care literatură? De altfel, Singur în faţa dragostei am scris-o imitîndu-l pe Cervantes (rîde sub nas), am scris-o ca o parodie la romanele lui Ana Lupan, Gheorghiu, cine mai era? Elena Damian. De aceea, succesul a fost neaşteptat. Şi nu a acceptat-o nimeni ca o parodie, a acceptat-o ca pe un roman... Am continuat şi eu să-i zic roman. Dacă Cervantes a parodiat romanele cavalereşti, eu am încercat să... nu, n-avea nici un sos să parodiez limba, stilul ş. a. m. d., eu am încercat să parodiez schema după care...: un sat moare de foame, prăpădit, murdar de balegă, vine un tînăr comunist, în două săptămîni satul înfloreşte a doua oară, vacile dau lapte din nou.
PN: Şi Ponomari a scris în această schemă...
AB: Eu mi-amintesc un roman de al lui Ponomari, un început de roman – Maiacul Chetroasei PN: Exact, în stilul ăsta...
AB: Nu l-a mai continuat, pentru că n-avea nici un... n-avea cum să-l termine. Şi mi-aduc aminte la o discuţie la universitate... da’ el avea acolo o femeie care a făcut un covor cu chipul lui Stalin, a mai agăţat un portret de covorul acela şi se ruga: „Tovarăşe Stalin, tătuca nostru...” şi chestii din astea... Eu m-am indignat: cum de se poate scrie aşa o porcărie! Ponomari mi-a zis că „lasă că să mai vedem noi...” Iar ceilalţi mi-au zis că „ ce, eşti nebun, măi? Tu ai venit de curînd din România...” A fost prin 51-52 romanul acesta. „Ce eşti nebun, tu nu-ţi dai seama ce faci!” Eu încă nu ştiam. Nu ştiam că pentru o anecdotă, pentru o vorbă de spirit ş. a. m. d. După aceea, după ce am mai luat peste nas şi după ce m-au prevenit colegii, abia atunci mi-am mai dat eu seama. Dar eram obişnuit să iau peste picior ceea ce e de luat peste picior. Să spui că e prost dacă e prost şi să-i spui că e bun dacă e bun, dar aşa... Şi mi-am permis atunci să-l critic pe Ponomari, la care el: „Lasă că ai să...” O să regret. Dar cum s-a întîmplat că el n-a fost la discuţia aceea? I s-a povestit. S-au găsit nişte... Dar i-au spus că nu e chiar aşa... În sfîrşit, l-au liniştit. Dar ar putea să formeze un denunţ că-s contra lui Stalin. Ferească D-zeu! Prin 52-53, cam aşa a fost.
PN: Ştiu că a apărut în 50 în Octombrie, iar integral a apărut prin 53, dacă nu mă înşel.
AB: Integral, nu ştiu... Ţin minte că era numai o parte din roman în Octombrie, acolo cu covorul acela, cu faţa lui Stalin, caraghios pur şi simplu! O scenă absolut idioată! Caraghios e puţin spus. Era penibil să te gîndeşti la ceva, dar să mai scrii sau să citeşti.
PN: Şi aţi regretat? Cînd vă spunea că o să regretaţi...
AB: Nu, nu, că ţi-am zis că l-au mai liniştit. Dar cu el era simplu să rezolvi, spre deosebire de Crucieniuc, Darienco, aceia nu iertau nimic. Dar cu ăsta beai un pahar de vin şi... La fel, Cutcoveţchii era un om... straşnic. Eu am scris undeva în Sud-Est, „Cum s-a născut critica” Cum s-a manifestat critica în Basarabia. A fost o şedinţă... Pot să zic ziua dar şi ora cînd s-a născut critica în Republica sovietică socialistă moldovenească. A fost o adunare la Uniunea scriitorilor unde se discuta poemul lui Bucov „Ţara mea”. A luat cuvîntul Cutcoveţchii: „Poemul ista putea să fie scris numai de Goebbels!” Toţi au îngălbenit, era anul 49, deportări, toate astea. Goebbels a scris. Nu ştia nimeni ce să mai spună, la care Lupan: „Nu, nu putea să scrie Goebbels poemul ăsta pentru că el nu ştia moldoveneşte”. Şi s-a aplanat cumva... Asta vorbeşte despre nivelul... (PN: criticii...) Nu numai al critici, dar şi în general al societăţii moldoveneşti...
PN: El de fapt ce vroia să spună, Cutcoveţchii cînd spunea că poemul acela ar fi scris de Goebbels?
AB: Că e ceva antisovietic. E clar. La care Bucov a îngheţat, pentru că era perioada aceea cînd un simplu denunţ putea să te lipsească nu numai de toate, dar şi de viaţă, sau să te ducă în lagăre...
PN: Sau putea să-ţi întrerupă cariera.
AB: De carieră nici nu mai vorbim. Cam în felul acesta se discuta. Bine, au fost cîte atentate! Lupan nu a fost un tip aşa, extraodinar de integru, s-a dăruit total ideii comuniste, apăra în fel şi chip ş. a. m. d. Dar cu toate acestea, se ridica împotriva unor asemenea manifestări datorită în parte şi lui Bucov. Au început să fie readuşi în viaţă Eminescu, Creangă, datorită lor în mare parte. Şi datorită lui Brejnev, pe care l-a convins unul din marii filologi ruşi... Piotrovski sau nu ştiu cum îl chema. (PN: Da, am auzit de numele ăsta...) Dar, se ridicau... Era unul Săpunaru, un critic, un ticălos nemaipomenit. Toate articolele lui erau denunţuri pur şi simplu, denunţuri publicate. Mai erau scriitori ruşi veniţi aici: Trubeţkoi ş. a. m. d.: „Naţionalişti...” Publicau articole, le scriau, nu le scriau, dar le semnau. A fost o perioadă extraordinar de... Eu am venit un pic mai tîrziu şi m-am implicat în chestia asta prin 51-52. Dar cum? Ca un tinerel pirpiliu şi modest. Încetul cu încetul vasăzică. Dar în perioada aceea... sunt sigur că dacă aş fi fost aici în perioada 48-49 nu aş fi terminat cu bine. Dar nu poţi lua în serios: „Eu aiasta n-oi da voie/ Glasul meu îi tare” Nu puteai să iei în serios chestiile astea. Cum să iei în serios poeziile lui Cruceniuc, lui Darienco? Pe urmă m-au convins, cînd eram redactor la editură, am fost lector de carte la vreo cîteva cărţi de a lui Cruceniuc, unde el îmi permitea să-i redactez, să scriu orice, să scriu strofe întregi. Să-i fac o poezie care să ţină cît de cît, după care pînă la urmă mi-am spus: „măi, ajunge toată chestia asta, e o bătaie de joc. Eu pun aici expresii şi imagini care mi-or prinde mie bine, ca să-i salvez lui cartea. Şi la următoarea carte... dar el scria cîte două-trei cărţi pe an... culegeri de poezii aşa-zise. Am lăsat o carte aşa cum a adus-o el. N-am schimbat nici un cuvînt. Am semnat bun pentru tipar. S-a tipărit, a apărut. Şi aşteptam rezultatul. Îmi zieam că acum trebuie să fie o explozie. Pe dracu’. A avut o presă încă mai bună decît înainte. Era o societate pe care o puteai manipula. Nu mai e vorba de ignoranţă, că era ignoranţă fără discuţie, ştii ce şcoală am avut... Un frate de al lui taică-meu a rămas repetent de trei ori în clasa a doua la liceu la Orhei. Tatăl meu a avut 5 fraţi şi 3 surori. A fost o familie bogată în copii şi bogată de altfel. A rămas de trei ori repetent în clasa a doua. Din cauza matematicilor, în general. La care tatăl lui, adică bunicul meu, i-a spus: „s-a terminat cu şcoala, cu învăţătura, din tine n-o să iasă nimic, ai să rămîi aici pe lîngă boi şi ai să te ocupi cu agricultura”. A rămas aici în 44 şi ne-am întors noi, l-am găsit în ce postură? Profesor de matematici la şcoala din sat. (PN: Mă gîndeam măcar preşedinte de colhoz.) Nu. Profesor de matematici la şcoala din sat. (rîdem) Cine era să-mi educe... să-mi facă să nască gustul pentru literatură, pentru...? Intelectualii care mai rămăsese au fost decimaţi, mulţi din ei fugiseră, dar rămăseseră destui care ar fi putut face treabă. (PN: Li s-a închis gura...) Unora li s-a închis gura, altora li s-a închis gura cu pămînt. Altora cu lagăre, cu deportări. Şi vreau să spun că nimic mai tragic decît întîlnirea cu cei care fuseseră deportaţi în 40 şi reveniţi în 56. Pierduseră tot, şi cunoştinţe, erau speriaţi, nu vroiau să-şi amintească nimic din trecut, intelectuali, profesori... (PN: Vă referiţi în parte şi la Costenco?) Chiar şi Costenco. Vreau să-ţi spun, la Costenco e mai greu. Costenco a avut o politică foarte aşa duplicitară faţă de regimul de după 18, în Basarabia. În Basarabia au fost trimişi... au venit şi multe lichele care au venit să pescuiască în apă tulbure, iar alţii au fost trimişi ca într-un fel de Siberie: profesori, directori de şcoli. A fost chestia asta. Ce-i a lui Brătianu, e a lui Brătianu. Dar el era pentru un fel de... o limbă a Basarabiei, o altă literatură, o altă mentalitate. (PN: Basarabia pentru basarabeni...) Cam aşa ceva... Că e o situaţie aparte, care se deosebeşte de românescul luat în mare. El cu asta a rămas aici în 40. Cu asta a plecat şi cînd s-a întors, s-a întors cam la ceea ce-şi dorea, în fond. Dacă era altceva decît Arghezi, altceva decît Voiculescu, altceva decît Crainic... M-a mirat foarte mult romanul lui scris într-o limbă destul de... cu basarabenisme, toţi: Mişa, Liuda... (PN: În Severogradul?) Severograd şi a mai avut el acolo. Pe urmă, mi s-a părut puţin (...) Deşi în asta el avut o poezie: „Grai moldovenesc, tu mîndria noastră...” Era o poezie de tribună cu care umbla şi era foarte supărat pe autorităţi, din cauza aceasta. Era foarte supărat, chiar brutal cu secretarii din comitetele raionale, putea fi considerat naţionalist, dar în scris mai puţin. Probabil că ai citit Severogradul şi ai observat lucrul ăsta. Nu-mi plăcea: Costea Moldovanu... (PN: Aşa semna el: Costea Moldovanu?) Da. (PN: În orice caz, urmărind chiar prin arhivă, el scria într-o română impecabilă...) ... într-o română impecabilă, dar... (PN: cu nişte idei care anunţau angajamentul lui ulterior.) Dar el a fost destul de inteligent ca să-şi dea seama unde... dar şi-a dat seama prea tîrziu, şi-a dat seama abia după ce a fost umflat şi transportat de aici. Era totuşi un cetăţean liber şi nimeni nu l-a persecutat în România pentru asta. Mai polemizau cu el, dar nu l-a persecutat nimeni. Nimeni nu i-a pus condiţii. Nimeni nu încerca să-l dea la brazdă. (PN: Nu l-au închis la Doftana...) Da... Pe cînd aici, el cînd l-a văzut pe Cornfeld – pe Corneanu – cu „Pionercă eşti îmi pare/ Mamă, nu-s...” Mi-aduc aminte aşa o poezie, o poezie-dialog cu o discuţie între mamă şi fiică: „Iar n-ai reparat... „Pionercă eşti îmi pare/ Mamă, nu-s...” Ah, nici pionercă nu eşti măcar...” Chestii din astea, la care nu putea să nu reacţioneze, chiar foarte zgomotos la asemenea prostii de ale lui Corneanu, lucru care l-a făcut imediat, în general, literatura care era venită de acolo: Canna şi toţi ăstia. Nu putea să nu rîdă de asta, în cel mai bun caz, şi lucrul ăsta l-a pierdut. L-au transportat tocmai la dracu’n praznic. Dar nu-mi mai amintesc, că au dispărut atîţia... (PN: Dar cu generaţia nouă, cei de la începutul anilor 50-51, care, atunci cînd dvs aţi venit abia au început să debuteze ori în Octombrie, ori prin ziare, aţi reuşit să găsiţi o limbă comună cu ei?) Eu... cineva mi-a spus că eu îs dinafara oricărei generaţii... Eu m-am vărsat în generaţiile astea de un pic mai tîrziu. Dar în ceea ce priveşte Druţă, şi eu sunt cam din acelaşi an, am debutat cam în acelaşi an, eu de altfel i-am redactat prima lui carte „La noi în casă” sau aşa ceva. Am în vedere cărţulia lui de la editură. Cam o dată am debutat, dar alţii n-au prea fost în timpul acesta. Mai aproape de 60 au început să vină: Vatamanu, Vieru şi toţi ceilalţi. Pe atuncea. Eu cu ăştia m-am luat, pentru că aceştia erau cel puţin setoşi de a şti, de a afla, de a cunoaşte, pe cînd ceilalţi erau setoşi de a spune, de a învăţa, de a se manifesta în calitate de directori de opinie, de mentori. Restul au venit cu totul altfel. Era o stare anormală în literatură. (PN: Ariadna Şalari, care a avut o soartă...) Ariadna Şalari e Maia Radovan, era Maia Radovan, a venit din [România]... Şi a cedat foarte repede, foarte uşor. În România scria totuşi într-o limbă... Şi aici avea o limbă mai deosebită de cea a majorităţii de aicea. Dar nu mai era Maia Radovan. A devenit Ariadna Şalari. Uite acuma abia spre sîrşitul vieţii a început să... Nu ştiu dacă i-ai citit...? (PN: Ba da, Labirintul, Calul lui Traian) ... începe să revină la uneltele sale. Dar încolo, chestii din astea... (PN: Dar, apropo de Ariadna Şalari, ea spunea că tot în 49 a fost repatriată, dar ea mi-a spus că a venit de bună voie...) Da. ea a venit de bună voie... A venit de bună voie şi ea. A venit de bună voie Mîndîcanu. A venit de bună voie Loteanu, Manolescu-Tulnic – Vitalie Tulnic. Cel puţin aşa ştiu eu că au venit de bună voie. În ultimă instanţă şi eu am venit de bună voie. Eu am venit pentru că nu am vrut să-mi pierd familia. Familia a fost pur şi simplu deportată. Şi nu ştiu dacă aş fi făcut rău. Pentru că dacă aş fi rămas în România, toţi colegii mei, basarabenii, cei care au terminat şcoala asta militară, de exemplu, au ajuns pînă la căpitani maiori şi prin 56, 57 au început să-i curăţe. Pe basarabeni. Vasăzică şi-au ratat cariera şi au devenit contabili, nu ştiu ce... Dacă aş fi rămas probabil n-aş fi făcut nici eu multe acolo ca basarabean. Dacă m-aş fi apucat acolo de scris, nu ştiu. Probabil că aş fi încercat şi acolo, că eu am încercat să scriu cînd eram acolo. Dacă simţi că nu poţi să nu scrii, dar cine ştie? Pentru că au fost mulţi basarabeni – şi mai sunt – printre scriitorii din România. (PN: Deşi puţini s-au afirmat pe potriva celorlalţi...) Nu spune, Cezar Baltag nu s-a afirmat? Grigurcu nu s-a afirmat? Victor Tulbure, care a mers pe linia aceea... Dimov... Figuri. (PN: Dar mă gîndesc la Sergiu M. Nica (scriitorii de la VB), care a dispărut...) Da, ăsta a dispărut. Se pare că în timpul războiului scria la Raza, era un ziar al episcopiei, mai mult religios. Sergiu Matei Nica, bine, dar au mai dispărut şi alţii. Dar Dinu Lipcan (?), au mai fost, dar Baconsky. El mi-a fost coleg de liceu, era cu un an mai mare. Păcat, a murit. Dar să vezi, prima lui carte... atît de... nu, Răsună vale, am uitat cum se numea dar ceva de genul ăsta... Proletcult sută la sută. Pentru ca să devină intelectualul de mare ţinută de mai tîrziu. (PN: Şi el a făcut liceu la Chişinău?) Da, la „Alecu Russo”. Eu îi cunoşteam şi părinţii, şi fraţii. Şi tipăream... el tipărea mai mult. Tipăream în revista liceului. Era Mugurel, pe urmă Hasdeu, am început să uit. Eu aveam acolo cîteva poezii, mă temeam cînd au început să bage groaza în mine şi să-mi arate cum să mă comport în societatea sovietică, mi-am dat seama că dacă citeşte cineva colecţiile revistei liceului, eu aveam acolo poezii închinate armatei române care înainta încolo. (rîde) (PN: Bine, dar dvs chiar aţi făcut parte din armata română.) Nu, eu eram tînăr, în 42, 43, 44, cînd tipăream, aveam 14 ani pe atunci. Mai departe, în armata română în 48-49 de acum era altceva. Dar poeziile acelea antisovietice pe care le-am tipărit, despre armata română, cum înainta înspre Stalingrad şi-i bătea pe bolşevici. Dar nu s-a găsit nimeni... ori n-a avut nimeni curiozitatea să o răsfoiască. Sau n-a răsfoit-o cine trebuia, că atuncea ar fi fost rău. Cam asta. Mai pune întrebări.

PN: În fond, esenţialul mi l-aţi spus deja. Tactica mea a fost să vă las să vorbiţi, şi aţi făcut-o foarte bine, dar unele lucruri nu v-am mai întrebat... Am citit într-un număr din Contrafort un articol semnat, dacă nu mă înşel, de Iulian Ciocan care spunea că dvs, alături de Beşleagă şi Saka aţi fi făcut parte dintr-un grup sau generaţie „antiduţiană”. În ce măsură vă identificaţi cu eticheta asta a lui Iulian Ciocan?

AB: Beşleagă a fost... el vine din partea cealaltă a Nistrului, a făcut progrese colosale de altfel. Nu, eu cred că e o chestie care s-a născut în capul lui astăzi. Antidruţian, n-aş spune. Nici Beşleagă nu a urmărit... A fi antidruţian este a face ceva contrar celor făcute de Druţă, polemizînd sau parodiind. Doamne fereşte! Cînd am scris, nici nu m-am gîndit la lucruri din astea. La fel Beşleagă. Eu ştiu, Beşleagă a încercat un lucru, nu ştiu în ce măsură i-a reuşit, dar a fost o încercare totuşi, temerară, de a spune un alt cuvînt în proza timpului, cu Zborul frînt. Druţă... a pornit pe linia aceea lirică un pic plîngăcioasă, ştiu eu, şi un pic zeflemistă la adresa pămîntenilor. Adă-ţi aminte de Ceaunaş, de multe alte nuvele de ale lui. Beşleagă mi se pare mult mai fundamental. La Druţă există ceva în Povara bunătăţii noastre unde a încercat, dar nu vreau să mă bag... În orice caz, nu...
PN: Deci e o apreciere puţin anacronică, adică a aplicat pe...
AB: Da. El a aplicat timpii trecuţi la o situaţie de azi. Nu, doamne fereşte. (...) Dar în rest, fleacuri... Luptă... Pînă la urmă au pierdut reperul... Nu prea ştiu cu cine luptă... (rîzînd) ...Contrafortul. Cînd au venit cu aceea... nu trebuia să-i facă păşunişti pe toţi grămadă. Trebuie să mai priveşti şi prin unghiul timpului în care s-a făcut. Multe care sunt considerate azi păşunisme, au avut un cu totul alt răsunet în contextul acela istoric, temporal în care s-au făcut. Şi această insistenţă la post-modernism... În fond, eu pînă astăzi nu ştiu ce înseamnă post-modernismul şi nici nu mă interesează. Pe mine mă interesează literatura scrisă cu talent. Îmi face impresia că modernismul, post-modernismul şi post-post-modernismul nu au existat, ci doar literatura scrisă cu talent. Ei şi ce dacă pe Verlaine o să-l numesc pur şi simplu poet, şi nu simbolist?
PN: Dar şi Verlaine a fost un post-modern faţă de Baudelaire care a fost modern...
AB: Dar de ce Baudelaire nu poate fi numit post-modernist? (PN: Exact...) Tot un post-modernist faţă de... Este întotdeauna poezie sau literatură. Avem atîţia poeţi acuma în republica asta mititică şi căcăcioasă. Îţi face impresia că sunt cîte 15-20 la suta de locuitori. Şi ce scriu? „M-am sacrificat pe altarul de piatră şi scrum al evului viitor. Ploile sentimentului bîntuie în stomacul meu...” Poţi să scrii orice şi să-l numeşti post-modernism. Eu nu mă pricep în teoria literaturii. Eu ştiu un criteriu... îmi place sau nu-mi place. Ăsta e criteriul cu care mă apropii. E bun sau rău este timpul care hotărăşte, nu eu. Şi nu e întotdeauna corect. Cîţi ani au trebuit pînă l-am descoperit pe Kafka! Este un singur critic mai mult sau mai puţin obiectiv, care este Timpul. Dar pînă şi acesta poate greşi.