Ordine socială şi poliţie politică în epoca lui Stalin: cercul vicios al dezechilibrului autorealizator

Cartea lui David Shearer (Policing Stalin’s Socialism. Repression and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953, Yale Univ. Press, 2009) aduce o contribuţie importantă la înţelegerea epurărilor din anii 1930 şi mai cu seamă a „marelor epurări” din 1937-38 în URSS, prin încercarea sa de a depăşi şi a reconcilia cele două paradigme de interpetare a istoriei sovietice, întruchipate de sovietologii din şcoala „revizionistă” şi cei din şcoala „totalitară” (primii propun o lectură socială a istoriei sovietice, în timp ce „totalitarienii” îmbrăţişează un model eminamente politic, de sus în jos, de înţelegere a „tragediei sovietice”). Contribuţia lui Shearer atrage atenţia asupra unei laturi capitale a epurărilor, realizate pe criterii sociale (şi nu doar pe cele politice). Aşadar, unul din motivele principale ale epurărilor din 1937-38 a fost intenţia statului sovietic de a instaura – sau restabili – ordinea într-o societate care altminteri risca să explodeze, sub presiunea migraţiei interne dintr-o regiune în alta şi de la sate la oraşe, mai ales în urma colectivizării forţate din primul cincinal şi a foametei cumplite care a decimat populaţia rurală din Ucraina şi regiunile de sud ale Rusiei. Oraşele sovietice din acea epocă, mai ales cele mari, erau invadate începînd cu 1932-33 cu persoane venite de la sate în căutarea unor surse de hrană şi care umpleau rîndurile categoriilor „deviante” (vagabonzi, hoţi, cerşetori etc.). În acest sens, am putea spune că statul sovietic a încercat să rezolve o problemă de ordin social cu ajutorul poliţiei (miliţiei), formînd în 1934 un comisariat comun de afaceri interne (NKVD), prin comasarea departamentului politic şi al celui civil, suplinind astfel un deficit important al insituţiilor de protecţie şi asistenţă socială, neputincioase să regleze aceste probleme pe căi şi cu resurse proprii. Într-un fel, statul sovietic a încercat să rezolve în 1933-34 un dezechilibru social pe care tot el l-a creat prin măsurile voluntariste aplicate între 1929 şi 1932, cu precădere în zonele rurale (colectivizarea şi dekulakizarea). Astfel, administraţia sovietică a declanşat un adevărat cerc vicios al unui mecanism de „profeţie autorealizatoare” (persoanele etichetate drept „duşmani” sau „paraziţi” vor sfîrşi prin a se comporta ca atare, sub influenţa unui amplu mecanism de excludere), generînd un sistem represiv, care va continua să se hrănească din sine însuşi, asemeni şarpelui Ouroboros.

Perestroika sub microscop

Filmul My Perestroika (de văzut în tandem cu Everything Was Forever Until It Was No More de Alexei Yurchak), arată epoca socialismului „tîrziu” şi „ceea ce a urmat” din perspectiva unor poveşti de viaţă individuale, patru foşti elevi ai şcolii nr. 57 din Moscova, născuţi la începutul anilor 1970. Nici filmul, nici cartea nu pretind să ofere un tablou reprezentativ – din punct de vedere istoric, sociologic – asupra epocii respective. De altfel, ar fi oare posibilă şi fără riscuri o atare întreprindere? Cel puţin, aceste opere încearcă să recupereze nişte elemente individuale, subiective, uitate adesea de „marea istorie”. Cartea şi filmul lucrează cu fineţe la redarea nuanţelor şi trăsăturilor, ca pe crochiul unei mîini în care restul corpului este redat schematic, în vreme ce picturile panoramice se încăpăţînează să ne ofere o viziune cît mai largă asupra lumii, greu de acoperit dintr-o singură privire.

Graţie unor procedee vizuale, cum ar fi alternarea unor imagini cu conţinut asemănător (de exemplu: nişte copii jucînd badminton) din anii 1990-2000 cu cele din anii 1970-80, filmul ne sugerează ideea potrivit căreia viaţa cotidiană şi „mentalităţile” oamenilor (post)sovietici nu au suferit o ruptură chiar atît de adîncă la răscrucea anului 1990, cel puţin nu în măsura în care această presupusă ruptură a fost percepută de către oamenii „născuţi în URSS”, după căderea regimului sovietic. Această ipoteză este congruentă cu una din ideile cărţii lui Yurchak, după care în perioada sovietică a existat un spaţiu de relativă autonomie a societăţii sovietice, în interiorul sistemului sovietic. Oamenii sovietici frecventau paradele, cercurile de educaţie politică, taberele şi palatele pionereşti, fără să fie de fapt afectaţi în gîndirea lor intimă şi în practicile lor individuale de simbolurile şi sloganurile politice oficiale.

Filmul My Perestroika şi cartea lui A. Yurchak ne aduc, unul în completarea celuilalt, o privire mai fină, mai umană, asupra a ceea ce însemnat epoca sovietică şi ceea ce i-a urmat, dincolo de clişeele şi clivajele inventate de politicieni, cercetători şi înţelegerea comună.