Despre moartea autorului, autonomia operei şi ce vine după structuralism (dintr-o discuţie pe facebook)

Mircea:

Aştept palme de la autori şi fanii lor!
http://ziar.jurnal.md/2013/01/25/ruperea-randurilor-despre-moartea-autorului-cu-optimism/

Petru: Mircea, nu cred că metoda biografică şi-a pierdut cu totul validitatea. Textul pe care îl citezi, din 1968, alături de care am putea aminti de „Qu'est-ce qu'un auteur?” de Foucault, din 1969, şi altele, apare ca o reacţie faţă de critica tradiţională (gen Lanson şi Sainte-Beuve, cu ale lor "viaţa şi opera..."), în care viaţa scriitorului era pusă într-o relaţie de continuitate (şi uneori de substituţie) cu opera. Textul lui Foucault este poate şi mai interesant pentru că el ne arată că "viaţa" scriitorului este un construct al istoriei si criticii literare, din care momentele jenante pentru marea istorie sînt escamotate (să nu uităm, Barthes şi Foucault aveau ceva de ascuns: erau homosexuali) şi trîmbiţate doar episoadele edificatoare. Este şi o perioadă istorică, în care a început să fie demistificat mitul "rezistenţei" franceze sub Vichy, o perioadă în care jumătate de Franţă avea ceva de ascuns (în această perioadă apar lucrări care demolează mitul Rezistenţei francezilor sub Vichy, cf. Robert Paxton, La France de Vichy 1940-1944, Paris, Seuil, 1973). Apropo, există şi un studiu sociologic interesant despre Maurice Blanchot – un alt autor din aceeaşi serie de mai sus – cu al său „Spaţiu literar” (în care pledează pentru o ruptură totală dintre literatură şi realitatea socială şi politică, pentru o autonomie literară absolută...). Autorul articolului arată că lui Blanchot această teorie i-a convenit, în condiţiile în care nu a avut un comportament chiar rezistent, pentru a folosi o litotă, în timpul celui de al doilea război mondial (Buclin Hadrien, « Une autonomie délicate : Maurice Blanchot dans le champ littéraire de la Libération », A contrario,  2010/2 n° 14,  p. 133-148). Noi, ăştia din Est, mai avem şi saturaţia abordării "marxiste", în practică de fapt o continuare a metodei criticii şi autocriticii – de control social şi politic asupra vieţilor oamenilor şi mai cu seamă a vieţilor "inginerilor sufletelor". Pe scurt, pentru un critic literar "structuralist" poate că viaţa autorului nu contează, pentru un un istoric şi un sociolog literar însă, aceasta e o resursă necesară, de folosit ce-i drept cu discernamînt şi cu distanţă critică. De altfel, Barthes el insuşi a fost fascinat de acest material uimitor şi dificil care i-a fost propria lui viaţă (cf. Roland Barthes par Roland Barthes şi Journal de deuil, e drept ultimul editat post mortem).

Mircea: Petru, eu am deja primele reacţii şi am deja schiţa următorului text. Dar vreau să-ţi spun că opera există NU PENTRU CRITICI şi NU PENTRU ISTORICI şi SOCIOLOGI. Ea există pentru cititor. Faptul că un critic va apela (nu prioritar, ci complementar) ŞI la biografie, e o chestie opţională. Faptul că un istoric literar va studia şi mai intens biografia, e la discreţia lui. Faptul că un sociolog sau istoric va studia "cum se reflectă realitatea" în carte sau va apela la date biografie, mă rog, le trebuie, le ajută cumva. Numai că istoricii ar trebui să se intereseze de ECOUL RECEPTĂRII ÎN EPOCĂ, de IMPACTUL TEXTULUI mai mult decât de biografia scriitorului. Bine, mai pot veni psihanaliştii care vor deduce "cum se sublimează" personalitatea şi obsesiile autorului, dar astea vor fi studii de caz. Niciunul însă din cazurile enumerate mai sus nu au decât ceva foarte tangenţial cu OPERA PROPRIU-ZISĂ, REALITATE AUTONOMĂ, CU CAPACITATEA DE A CREA EFECTE ESTETICE ŞI DE ALTĂ NATURĂ ÎN MINTEA CITITORULUI... oricum ai da-o, pentru citor OPERA PRIMEAZĂ.

Petru: De acord, dar în articolul tău vorbeai de un critic literar (M.C.)... Cît despre sociologi şi istorici literari, pe aceştia îi interesează nu doar receptarea, ci şi alte lucruri, de exemplu biografiile sau traiectoriile sociale ale scriitorilor şi nu în ultimul rînd opera propriu-zisă. Opera propriu-zisă, ca REALITATE AUTONOMĂ, este o invenţie recentă, pentru că nimeni nu citeşte fără anumite noţiuni pe care deja le are despre operă, inclusiv viaţa autorului (care face deliciul presei populare), formîndu-i cititorului în carne şi oase orizontul de aşteptare (cf. W. Iser, L’Acte de lecture. Théorie de l’effet esthétique, Liège, Pierre Mardaga éditeur, 1988; H.R. Jauss, Pour une esthétique de la réception, Paris, Gallimard, 1978).

Mircea: Sigur că "biografismul" e un punct de vedere sociologic şi istoric asupra literaturii. Dar tocmai istoricii şi sociologii ar trebui să fie primii care să spună că e nociv (metodologic) să înveţi istoria după texte literare. Că Ioan vodă cel Cumplit al lui Hasdeu şi Alexandru Lăpuşneanul al lui Negruzzi au, în principiu, o singură calitate sub aspect istoric şi sociologic: demonstrează punctul de vedere romantic asupra istoriei. În esenţă, scriitorul PRODUCE o realitate (estetică), NU REPRODUCE o realitate socială sau istorică. Poate că istoricii, criticii şi sociologii sunt cititori fideli (deşi mă îndoiesc, pot să vă şi testez :)), dar scriitorul nu scrie pentru noi, ci pentru CITITOR. Şi nu introduce date biografice în text... decât în măsura IMPLICITĂ, care poate fi dedusă DIN TEXT. Repet: textul e o REALITATE, nu copia unei realităţi. Opera ca realitate autonomă a existat dintotdeauna. Dimpotrivă, ideea de autor a venit mult mai târziu. Dar cel mai mult m-a amuzat, Petru, "descoperirea" că Barthes (şi Foucault) ar fi elaborat teoria lor motivaţi de "viciile" lor (exact ceea ce ironizează Barthes, în legătură cu Ceaikoski). E un punct de vedere marxist şi vulgar-sociologic. Nu toţi structuraliştii (deşi, aici, vorbim de o ideologie a poststructuralismului) sunt homosexuali. "Traducerea" demersului estetic prin elemente biografice este o "explicaţie" superficială a unei opere estetice. Nicio pictură, sculptură, piesă muzicală, nu sunt explicate prin "detalii ale biografiei". Nu au nevoie. Literatura suportă această confuzie din simplul motiv că atât opera (ca obiect estetic), cât şi comentariile EXTRALITERARE se exprimă prin aceleaşi instrumente: limbajul.

Petru: Mircea, pînă la urmă voi deveni un anti-structuralist feroce, regula acestui dialog mă conduce într-acolo... De fapt, structuralismul era o haină la modă acum 40 de ani, iar acum miroase niţel a naftalină. Nu mai poţi explica o operă doar prin jocurile autoreferenţiale ale limbajului, ar fi prea simplu (şi în acelaşi timp prea dificil). Referindu-mă la homosexualitatea lui Barthes şi Foucault, am dat doar un exemplu despre felul în care un element biografic in aparenţă foarte privat, intim, ar putea motiva anumite alegeri etice sau estetice... Crezi că Foucault ar mai fi scris Istoria sexualităţii sau ar fi explicat Barthes opera literară în Plăcerea textului aşa cum a facut-o, fără această experienţă "transgresivă" (într-o societate încă intolerantă faţă de homexualitate)? Cît despre moartea autorului, e o cochetărie de moment, motivată istoric (e efectul unui episteme, cum ar fi spus Foucault, care de altfel nu este un structuralist pur sînge)... Dacă s-ar fi născut la mijlocul sec. 19, ambii s-ar fi crezut cu siguranţă genii "blestemaţi"... Am făcut referinţă şi la o epocă în care trauma celui de al doilea razboi mondial era mai sensibilă ca oricînd în Europa, iar comportamentul ambiguu al lui Blanchot sub Vichy poate fi evocat pentru a-i înţelege cultul sau pentru "spatiul literar" (ca neavînd nici o legatură cu realitatea socială şi politică). O abordare care ia în consideraţie biograficul (contextualizat, coroborat...) nu este biografism. Iar sarcina unui sociolog sau istoric literar nu este neapărat să vadă în operă reflecţia biografiei sau a epocii (nu mai sîntem în sec. 19). Între timp, metodele au mai avansat şi în această privinţă.

Mircea: Petru, meseria ta te impune să fii antistructuralist. Dar nu trebuie să fii Barthes ori Foucault, ca să înţelegi că o operă de artă are autonomia sa, că ea reprezintă un univers finit, fie că e o nuvelă, sonată, ori sculptură. Textul reprezintă memoria culturală a autorului, lecturile sale, nu biografia sa. Brâncuşi a adus la Paris "citate" din arta populară românească, nu biografia sa. La fel ca Enescu. Tentaţia de a "explica" arta prin biografic e calea facilă şi uneori ea devine scopul cercetării.

Petru: Nu, Mircea, am devenit un anti-structuralist de conjunctură, în contextul "perlocuţionar" al acestui dialog. În rest, am fost şi eu hrănit la aceeasi ţîţă structuralistă mulţi ani de-a rîndul. Există şi în sociologie structuralism, cît încape. Eu îl prefer pe cel al lui Pierre Bourdieu, numit structuralism genetic, adică un structuralism mai puţin rigid şi mai deschis spre alte "structuri" – alias cîmpuri – decît cel al post-saussurienilor. In istorie aş prefera arheologia epistemologică a unui Foucault. Nici Bourdieu, nici Foucault nu au rupt opera de contextul lor - discursiv, social sau politic (în Ce que parler veut dire şi Le Pouvoir symbolique, Bourdieu face o critică bine structurată structuraliştilor de tot felul de la părintele lor fondator încoace). Mircea, te faci a nu înţelege argumentul meu despre contextul social şi socio-biografic al genezei unei opere, pe care îl caricaturizezi cu bună ştiinţă, pentru a-ţi fi mai comod a-l combate. E uşor să polemizezi aşa. Numai că aşa o discuţie nu duce nicăieri. Dar să mai incerc. Opera literară există ca o unitate autonomă, dar această unitate face parte dintr-un context – dacă doreşti din structuri – mai largi. Opera literară, ca orice act discursiv este în mod implicit un răspuns la o întreagă paletă de creaţii literare pe care am putea să le structurăm, pentru comoditate, în jurul a două poluri (unul autonom şi altul heteronom, sau modernist şi clasicist etc.). Autorii ei inşişi, nu sînt nişte epure sau nişte nume într-un dicţionar literar, ci oameni adevăraţi care s-au grupat, solidarizat, s-au împroscat cu noroi şi cerneală, au făcut şcoli şi tabere... Apropo de biografie, sociologii nu au o întelegere simplă a metodei biografice. A se vedea între altele un articol clasic al lui Bourdieu, "L'illusion biographique" în care critica toate încercările simpliste de reconsituire ale unor "parcursuri de viaţă"sau "poveşti de viaţă" (life stories) etc. Biografia unui scriitor, pentru un sociolog, nu se reduce la complexele şi fobiile lui (lectură psihologizantă), ci include o mulţime de variabile socio-biografice (de exemplu "moştenire culturală" - héritage culturel, apropierea de polul autonom sau heteronom, într-un context social mai larg, care nu este neutru). De exemplu, e una să publici în Nouvelle Revue Française pe vremea cînd era André Gide director şi alta, sub Vichy, sub conducerea lui Drieu la Rochelle, deşi în ambele situaţii revista se revendica de la un discurs autonomizant (pentru literatură pură - Cf. Gisèle Sapiro, La Guerre des écrivains, 1940-1953, Paris, Fayard, 1999).

Mircea: OK, eu polemizez şi acutizez sau provoc unde e cazul. Eu vorbesc cu un om pe care îl provoc. Conştient. Ca răspuns... poststructuralist-postmodernist: Orice text este, în esenţă, intertext. El e un hipertext obţinut dintr-o sumă de hipotexte precedente şi un hypertext, cu linkuri spre textele care l-au precedat, cu cele contemporane cu el şi care îi vor succeda. Lumea întreagă este un text (adică un INTERTEXT). Din care face parte şi contextul, inclusiv, biografia autorului şi autorul însuşi. Dar el nu e Dumnezeu-Tatăl, ci unul din elementele acestui univers polimorf. Şi oricât de detaşat-copernicieni am fi noi, atunci când citim, privim lucrurile din perspectivă ptolomeică. În centrul acestui univers stau eu, cititorul, cu competenţele şi cunoştinţele mele (şi ceea ce citesc se raportează la mine, eu pot să integrez această operă numai atât cât îmi permit aceste competenţe), cu limitele mele... Iar harta pe care o folosesc este chiar opera pe care o privesc sau o ascult. Şi dacă nu cunosc detaliile scrierii Simfoniei Despărţirii a lui Haydn (şi nu cunosc în genere biografia compozitorului) asta nu îmi încurcă să pătrund în această muzică să o admir şi chiar să o comentez, pur estetic. Este mult mai bine decât dacă aş cunoaşte biografia, detaliile facerii simfoniei şi nu aş asculta muzica. Speculez? Nu, doar provoc.

Petru: Terminologia genettiana la care faci referinţă are defectul, în ochii mei, de a eluda faptul că în spatele acestor texte, metatexte, paratexte etc. stau persoane reale cu mizele şi interesele lor, cu bagajele şi lipsurile lor, oameni care se solidarizează si rivalizează, oameni virtuoşi cu slăbiciunile lor umane şi că, adesea, aceste texte sînt acte de limbaj într-o piaţă literară în care fiecare vine cu ce are şi ce poate, într-un context istoric anume, care apasă într-un mod mai mult sau mai puţin copleşitor asupra regulilor acestei pieţe de "bunuri simbolice". De altfel, ai observat probabil că mai toţi structuraliştii din anii 60 s-au cam lepădat spre anii 70 de viziunile lor intra-structurale (îmbrăţişînd o abordare mai largă - "post-structuralistă"), la fel cum "formaliştii" ruşi, părinţii fondatori ai structuraliştilor de mai tîrziu, s-au lăsat şi ei de abordările lor îngust formale, de exemplu V. Propp evoluează de la Morfologia basmului (1928) spre Istoricheskie korni volshebnoi skazki (1946), integrînd, în cea de a doua lucrare (e drept, într-un context greu de "istorie"), elemente de istorie şi antropologie culturală. Desigur că un cititor nu este obligat să cunoască viaţa lui Balzac sau Proust sau să studieze "epoca" lui Bacovia cînd le citeşte operele, dar un exeget conştiincios nu ar da într-o parte resursele socio-biografice care i-ar oferi anumite chei de lectură în plus faţă de cele pe care i le furnizează opera propriu zisă. Mi-aduc aminte de un exeget al genezei operei lui Proust (S. Doubrovsky, La Place de la madeleine, 1974/2000) care descoperă în caietele sale căutările lexicale pe care le face pînă ajunge la celebra "petite madeleine" (care chipurile i-ar fi izvorît din vremurile de mult uitate ale copilăriei)... A încercat şi „pains de merveille” şi nu mai ştiu ce, toate cu iniţialele p.m.: Proust Marcel... Această găselniţă nu ne dă peste cap plăcerea lecturii, savurînd în pace prăjitura muiată în ceai de tei, dar ne face atenţi asupra unui joc la gradul doi, un fel de clin d'oeil ironic cu o realitate care excedează opera propriu-zisă din toate părţile (fără să-i nege realitatea). Avem cu toţii dreptul la iluzie referenţială, dar un critic sau un istoric literar poate încerca să deconstruiască acest proces creativ prin care un scriitor se amuză ca într-un puzzle discret cu elemente provenite din propriul său univers de referinţă şi din cel al cititorului.

Mircea: Toate punctele de vedere merită luate în vedere, înainte de a fi repudiate. Apropo, Morfologia basmului (şi nu alte lucrări ale lui Propp) e un text de referinţă pentru naratologi. Tot aşa cum (păstrând proporţiile, bineînţeles) Aristotel mai poate fi citit ca reper. „Moartea autorului” e un text de referinţă pentru poststructuralişi, nu pentru structuralişti. Citeşte şi ai să vezi explicaţiile simple în legătură cu Proust. Îţi dau dreptate în sensul în care ai dreptul la replică. Dar tu te încăpăţânezi să citeşti textul din punctul de vedere al sociologului. Nu pentru sociolog se face arta! Sociologul ar putea (şi trebuie!) să studieze şi biografiile, dar în apl sens: pentru a explica DE CE opera X (cu toate contextele pe care i le vei găsi, pentru a putea explica) are / n-are un efect asupra consumatorului Y (cu toate capacităţile sale de asimilare, asociere şi integrare). Dar consumatorul nu e obligat să citească comentariile tale. Or, tu, spre deosebire de scriitor (care scrie pentru cititor), scrii pentru... un alt sociolog-istoric-critic literar.

Petru: De acord, numai că nici CITITORUL (comun) nu este un structuralist. Atunci cînd citeşte o operă, acesta îşi pune la contribuţie un întreg bagaj de referinţe (nu neapărat inter-textuale), care îl ajută să decodifice textul... Jocurile autoreferţiale sînt făcute de autori pentru semenii lor, într-un context în care autonomia literară devine un „spaţiu” şi o valoare de apărat. 


Între timp, dialogul continuă.

Mircea mai publică un eseu: http://ziar.jurnal.md/2013/02/01/ruperea-randurilor-textul-si-textele-sau-despre-calinescu/

Iar Dorel produce şi el un comentariu interesant:  http://curtescu.wordpress.com/2013/02/01/despre-moartea-autorului-si-autonomia-operei-fara-optimism-doar-critic-un-comentariu/ 

La rîndul meu, vin şi eu cu nişte completări şi răspuns la cele spuse între timp:

PS: Dorel, punctul tău de vedere îmi este apropiat, bineînţeles. Dar îl putem înţelege şi pe Mircea. În calitate de critic literar, el îşi apără pîinea, cum ar veni. Pentru că dacă opera literară nu ar mai exista separat, ca "entitate autonomă", nici studiile (pur) literare nu ar mai avea vreun rost, în lipsa unui obiect propriu de studiu. Delimitarea obiectelor de studii, o dată cu apariţia ştiinţelor umane în a doua jumătate a sec. 19 (mă refer la istorie, sociologie, psihologie...), este de fiecare dată artificială şi voit polemică. Ne aducem aminte de principiul proclamat de un Durkheim, părintele fondator al sociologiei, care susţinea în 1895 că faptul social, care este obiectul de studiu al sociologiei, are statut autonom (faţă de faptele de altă natură) şi este exterior voinţei individuale. Părinţii fondatori ai celorlalte discipline umane au postulat principii similare cu privire la obiectul de studiu al disciplinelor pe care ei le sistematizau şi le instituţionalizau (de obicei prin crearea unei catedre la universitate şi a unei reviste academice), după modelul ştiinţelor "pozitive". Apariţia lingvisticii ca disciplină autonomă, o dată cu apariţia Cursului de lingvistică generală a lui F. de Saussure în 1916, i-a ajutat pe primii teoreticieni literari (o dată cu „formaliştii” ruşi şi cu Noua critică americană), în anii 1910-1930, să-şi definească obiectul propriu al domeniului lor de studiu, creat şi legitimat ca atare de ei înşişi (în opoziţie cu istoria literară, subordonată prin definiţie disciplinei istorice). Denegarea istoriei (dar şi a socialului, politicului, economicului etc.) în actul de înţelegere şi explicare „din punct de vedere literar” a unui text literar face parte din „regula jocului” de constituire a „teoriei literare” ca disciplină autonomă. La fel şi „teoria literară” autonomă, consolidată în anii 1950-1960, a suscitat polemici fondatoare şi manifeste de autoconstituire, care ating probabil paroxismul şi momentul de glorie în textul lui Barthes despre „moartea autorului”.

De altfel, Barthes nu este cu totul sectar în demersul său; de exemplu la începutul eseului său, îşi permite să istoricizeze, cînd spune: „L’auteur est un personnage moderne, produit par notre société, au sortir du Moyen Age, avec l’empirisme aglais, le rationalisme français, et la foi personnelle de la Réforme, elle a découvert le prestige de l’individu, ou, comme on dit plus noblement, de la „personne humaine”. Il est donc logique que, en matière de littérature, ce soit le positivisme, résumé et aboutissement de l’idéologie caitaliste, qui ait accordé la plus grande importance à la „personne” de l’auteur.” Post-structuralist deja în acest text, abordarea lui devine reflexivă şi aproape istorică, faţă de alţi critici şi teoreticieni literari din epocă (de exemplu amintiţii mai sus J. Kristeva, G. Genette sau T. Todorov la sfîrşitul anilor 1960 - începutul anilor 1970, în unele texte fondatoare ale teoriei literare). Oricum, afirmaţia lui Barthes zdruncină opinia publică şi face epocă. La noi (ca şi în România în anii 1990), acest „structuralism” s-a impus relativ tîrziu (deşi în fosta URSS a existat, la Tartu, o şcoală semiotică importantă şi recunoscută internaţional) şi deci postulatul „oedipian” al lui Barthes mai zdruncină şi acum opinia publică. Ar fi păcat să-i înţelegem însă demersul à la lettre, fără un recul critic pe care cei 40 ani distanţă ne-ar putea permite. A te ambiţiona să-i acorzi textului literar autonomie absolută (faţă de istoric, social, politic), înseamnă să denegi greutatea istoriei care a apăsat, în Moldova sovietică de exemplu, asupra genezei operelor literare încă doar cîteva decenii în urmă, pe vremea proaspăt răposatului Ivan Bodiul. 

La distanţa unui secol de la constituirea lor, în vest ştiinţele umane s-au deschis una spre celelalte, au încetat lupta pentru legitimitate academică. La facultăţile de sociologie de la universităţile occidentale, de exemplu, încă din anii 1980 se încurajează interdisciplinaritatea, adică „infidelitatea” disciplinară programatică, prin îmbrăţişarea unor concepte şi metode împrumutate de la disciplinele conexe, altă dată rivale. La noi încă mai stăruie această gelozie academică, disciplinară: dacă faci sociologie, coorodonatorul de teză îţi va da din deget dacă vei îndrăzni să bagi teorii istorice sau lingvistice (ştiu ce spun, cunosc mediile astea destul de bine). Dar lasă că depăşim noi şi acest blocaj de moment, unde să ne grăbim?