Conflicte identitare şi culturale
Una din sarcinile
principale atribuite scriitorilor şi „intelectualităţii de creaţie” din Moldova
sovietică, de la formarea în 1928 a primei organizaţii literare din Republica
Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) pînă la destrămarea Uniunii
sovietice în 1991, a fost crearea unui sistem de valori culturale (centrate în
jurul unei presupuse limbi literare distincte şi a invenţiei unui patrimoniu
cultural autohton) care să legitimeze existenţa unei „naţiuni socialiste” moldoveneşti.
Spre deosebire de procesul de creare a majorităţii naţiunilor europene din
secolul al XIX-lea[1], în
Moldova sovietică elaborarea şi aplicarea proiectului naţional se desfăşoară
într-un răstimp foarte scurt, pentru a recupera „întîrzierea” faţă de naţiunile
(inclusiv cele sovietice) mai avansate în acest sens. Scriitorii, savanţii şi
artiştii moldoveni au fost puşi astfel la cîrma unei întreprinderi voluntariste
de mare amploare, realizate prin intervenţia directă şi sub supravegherea
atentă a autorităţilor republicii, începînd cu 1924 (data formării RASSM).
În RASSM (1924-1940), apoi în RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, 1940-1991), ca şi în alte republici sovietice[2],
administraţia şi intelectualitatea locală este divizată între două grupuri
antagonice, formate în funcţie de originea geografică şi „capitalul politic” al
membrilor acestora. De-a lungul anilor 1930, elita intelectuală şi
administrativă din RASSM devine un teren de luptă tot mai aprig, în plan
simbolic şi administrativ, între două tabere – aşa-zişii „moldovenişti” şi
„românişti” -, etichetaţi astfel din motivul poziţiei acestora asupra limbii
naţionale din această republică. „Moldoveniştii” erau adepţii unei limbi
„moldoveneşti” de sine stătătoare, în ruptură netă cu normele limbii române
literare. Pe de altă parte, „româniştii” se poziţionau în favoarea unei limbi
„moldoveneşti” literare pe care nimic n-o deosebea de limba vorbită şi scrisă
în România. Ca şi în cazul altor republici sovietice, puterea centrală a instrumentalizat
diviziunile sociale şi politice din sînul administraţiei şi intelectualităţii
locale, intervenind periodic pentru a determina raporturile de forţă şi sferele
de influenţă dintre cele două grupuri. Uneori însă, cele două facţiuni profită
de pe urma schimbărilor din sînul puterii de la vîrf, la Kiev sau Moscova,
pentru a acapara puterea la nivel local şi a impune o anumită concepţie de
politică lingvistică şi / sau culturală. Nici unul dintre aceste grupuri nu se
menţine la putere mai mult de cîţiva ani. Astfel, transferul de autoritate de
la un grup la altul antrenează automat şi o răsturnare în planul politicii
lingvistice, pe ruinele gramaticii şi ortografiei versiunii precedente a limbii
„moldoveneşti”.
Diviziunea între „moldovenişti” şi „românişti” continuă
să scindeze mediul scriitorilor moldoveni, după formarea în 1940 a Republicii
Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi restructurarea Uniunii Scriitorilor
Sovietici Moldoveni prin integrarea unui nou grup de scriitori basarabeni. După
o fază de escaladare a conflictului dintre cele două grupuri – „basarabenii” şi
„transnistrenii” - în anii 1946-1949
(perioadă intrată ulterior în uz sub denumirea de „jdanovism”[3]),
grupul scriitorilor basarabeni iese învingător din confruntarea cu grupul
„transnistrean”, impunînd, odată cu „dezgheţul” post-stalinist, o versiune
„românizată” a limbii literare şi a
patrimoniului cultural „moldovenesc”. Singura concesie acordată taberei
„moldoveniste” este alfabetul chirilic care va continua să marcheze simbolic
specificitatea limbii „moldoveneşti”.
Între 1924 şi 1956, în Moldova sovietică (RASSM şi RSSM)
s-au succedat şapte „reforme” lingvistice (dublate de revizuiri ale politicii
culturale), pendulînd între o fază „moldovenistă” şi una „românistă”. Oscilarea
vreme de mai bine de treizeci de ani a administraţiei şi intelectualităţii
moldoveneşti între două concepţii culturale şi lingvistice opuse a dus în timp
la o sciziune a identităţii etno-naţionale a populaţiei din Moldova.
Nestatornicia politicii naţionale, lingvistice şi culturale promovate în Moldova
sovietică de-a lungul a cel puţin trei decenii se datorează, de asemenea,
indeciziei autorităţilor sovietice, centrale şi locale, în acest sens. Această
indecizie se explică în parte şi prin faptul că Moldova a fost integrată în
„marea familie a republicilor sovietice” după nişte modele de „sovietizare”
diferite. Cele mai dese ori, „cazul” moldovenesc era privit ca parte integrantă
a grupului republicilor sovietice occidentale, anexate de URSS după 1940
(Ucraina şi Bielorusia de vest, ţările baltice, Carelia)[4].
În alte situaţii însă, Moldova era tratată în comun cu republicile sovietice
din Asia mijlocie[5]
cu care RSSM se asemăna prin situaţia litigioasă a teritoriului său şi a
preponderenţei componentei rurale a populaţiei sale.
Începînd cu mijlocul anilor 1950, în spatele faţadei
oficiale a doctrinei unei limbi şi literaturi „moldoveneşti”, are loc o
„românizăre” tacită a „culturii înalte” din Republica moldovenească, în urma
presiunilor exercitate de către intelectualii basarabeni, cu susţinerea unor
oameni de cultură de la Moscova şi nu fără complicitatea unei părţi a elitelor
de origine „transnistreană” (care în privat recunoşteau superioritatea
resurselor expresive a limbii române literare faţă de limba „moldovenească”).
În acelaşi timp, politica promovată vreme de cîteva decenii de către tabăra
„moldovenistă” marchează profund limba şi identitatea scriitorilor moldoveni si
a publicului lor ţintă, după 1956. Astăzi, majoritatea populaţiei românofone
din Republica Moldova atribuie limbii lor materne glotonimul de „limbă
moldovenească”[6].
Spre marea decepţie a politicienilor şi intelectualilor pro-români din Moldova,
denumirea de „limbă moldovenească” a fost ratificată de Constituţie, puţin timp
după declaraţia de independenţă a RM.
Valul „dezgheţului” hruşciovist, care le permite
intelectualilor moldoveni să guste dintr-un început de libertate de exprimare,
se retrage în scurt timp. Speranţa apărută în urma recunoaşterii oficiale a
limbii şi patrimoniului cultural (într-o versiune puternic „românizată”) se
vede brusc spulberată începînd cu 1959 de chemările la ordine făcute tot mai
des de către conducerea partidului la adresa scriitorilor ”naţionalişti”. În
timp ce puterea atacă cu îndîrjire „românizarea” culturii moldoveneşti, un proces generalizat de rusificare
cuprinde toate sferele republicii. Din acest moment,
cultura românească şi anumite manifestări calificate drept „naţionaliste” sînt
eliminate complet din spaţiul public, devenind apanajul exclusiv al
întîlnirilor şi „cenaclelor” pe care unii scriitori le organizează în privat
pentru a se sustrage discursului oficial de propagandă pe care trebuie să-l
cultive în operele lor.
Realismul socialist ca discurs identitar
Crearea identităţii moldoveneşti sovietice, începută în anii 1920-1930 în
RASSM şi continuată în Basarabia după 1940, este reluată în forţă imediat după
eliberarea / reocuparea fostei provincii româneşti în august 1944. Împreună cu
presa şi sistemul de învăţămînt, scriitorii moldoveni participă prin operele
lor la un vast dispozitiv de persuasiune şi propagandă care urmăreşte difuzarea
şi înrădăcinarea în sînul populaţiei din Basarabia şi Transnistria un mesaj
ideologic şi identitar în conformitate cu interesele puterii sovietice în
regiune. Literatura moldovenească din epoca stalinistă (dar şi, într-o
formulare ceva mai „moale”, pînă la căderea Uniunii sovietice) exprimă la
adresa publicului său ţintă un mesaj identitar puternic, structurat de o
manieră antagonică[7].
Pentru a neutraliza sentimentul românesc de apartenenţă al unei părţi
considerabile a basarabenilor (dobîndit între cele două războaie), ideologii
sovietici încurajează în Moldova sovietică o identitate moldovenească ca
entitate naţională de sine stătătoare. În acelaşi timp, ceea ce dovedeşte
caracterul esenţialmente contradictoriu al acestei întreprinderi de
„construcţie naţională”, conducerea sovietică s-a opus cu fermitate (mai ales în
unele perioade de radicalizare a regimului) emergenţei oricărei forme de
naţionalism local, perceput ca dăunător pentru buna integrare a moldovenilor la
„Patria” lor sovietică.
Literatura moldovenească construieşte de-a lungul epocii staliniste (cu
certe repercusiuni asupra epocilor ulterioare) un discurs identitar antagonic,
care valorifică pozitiv Moldova sovietică şi discalifică totul ce ţine de
administraţia românească. Polul pozitiv al acestui eşafodaj ideologic scoate în
evidenţă caracterul agrar al Moldovei, asociată cu imagini familiare
majorităţii rurale a locuitorilor săi (Moldova văzută sub chipul unei ţărance
tinere, ca o casă părintească de ţară, ca un sat între văi etc.). „Trecutul
glorios” şi „prezentul luminos” al Moldovei sînt strîns legate cu un alt aspect
pozitiv al acestei construcţii identitare: Rusia. Imaginea idilică şi prosperă
a Moldovei sovietice este cu atît mai puternică cu cît contrastează intens cu
mizeria neagră în care ar fi trăit basarabenii în interbelic. În fine,
moldovenii sînt arătaţi ca nişte combatanţi neînfricaţi cu „jugul
burghezo-moşieresc”, în trecutul lor recent, şi ca nişte harnici edificatori ai
socialismului în prezent.
Publicul: subiect şi obiect al violenţei simbolice
În ciuda pretenţiilor sale „populare”,
literatura realist-socialistă din Moldova sovietică n-a devenit o literatură de
masă, cel puţin în epoca stalinismului. Susţinuţi de către stat, scriitorii au
depus eforturi constante pentru a-şi lărgi publicul, organizînd în acest scop
„întîlniri cu cititorii” şi „serate literare” la locul de muncă, în colhozuri
şi întreprinderi. Puţin şcolarizat, dacă nu cu totul analfabet, aşa-zisul public
popular nu a fost foarte receptiv la campania de vulgarizare promovată de
scriitori. Abia odată cu apariţia primelor promoţii de absolvenţi ai şcolilor
normale, secundare şi profesionale, în anii 1930 în RASSM şi, mai ales, în RSSM
de-a lungul anilor 1950, putem vorbi de un public literar activ, deşi nu foarte
numeros. Acest public real reprezintă
totodată o populaţie de potenţiali candidaţi pentru instituţia literară,
angajată într-o campanie susţinută de „formare a cadrelor”. Angajaţi cel mai
des ca pedagogi, aceşti tineri intelectuali, recent ieşiţi de pe băncile
şcolilor normale şi medii, servesc în acelaşi timp în calitate de mediatori
între scriitorii moldoveni şi „publicul popular”. Astfel, departe de a
reprezenta un public de masă, prima generaţie de cititori pune bazele unei
literaturi de masă, prin intermediul şcolilor.
Cu ajutorul instituţiei şcolare şi a
altor aşezăminte culturale de masă, literatura moldovenească din epoca
sovietică participă la difuzarea unui sistem de valori etice şi culturale.
Acest sistem de valori, proclamat drept legitim, va fi inculcat durabil în
sînul populaţiei moldoveneşti într-un proces pe care Pierre Bourdieu l-a numit
„violenţă simbolică”[8].
Ne putem întreba în acest sens: în ce măsură scriitorii moldoveni au crezut ei
înşişi în veridicitatea mesajului pe care erau chemaţi să-l transmită
publicului larg, contribuind asiduu la propagarea şi instaurarea unui sistem
axiologic exogen? O parte a scriitorilor basarabeni au aderat în 1940 la
puterea sovietică din convingere. Totuşi, soarta şi angajarea ulterioară a unui
număr considerabil dintre confraţii lor au fost hotărîte în mod accidental din
clipa instaurării regimului sovietic în iunie 1940, iar apoi de restabilirea
acestuia în 1944. Consimţind de bine de rău să colaboreze cu puterea sovietică,
scriitorii basarabeni primiţi în anii 1940 în rîndurile Uniunii scriitorilor
din Moldova sovietică au fost constrînşi să-şi adapteze cunoştinţele şi
competenţele la noile exigenţe politice. Acest proces de adaptare nu s-a făcut
fără dificultăţi şi rezistenţe mai mult sau mai puţin latente, şi nici fără un
anumit grad de oportunism din partea acestora. Abia scriitorii din generaţiile
ulterioare, formaţi în întregime în şcolile sovietice, pot fi consideraţi
produsul şi vehiculul unui sistem de valori şi a unui Weltanschauung sovietic.
Scriitorii moldoveni, de la „destalinizare” pînă
în zilele noastre
În a doua jumătate a anilor 1950, o
nouă generaţie de scriitori moldoveni (numită ulterior „generaţia dezgheţului”)
este primită în rîndurile Uniunii scriitorilor moldoveni (USM) pe valul politicii
de indigenizare[9],
aplicată de Hruşciov începînd cu 1956. Cei mai mulţi dintre ei sînt absolvenţi
ai liceelor româneşti şi formaţi ulterior în instituţii superioare de învăţămînt
sovietice.
Scriitorii admişi în sînul USM în
anii 1960 („generaţia 1960”) sînt marcaţi, în schimb, de lacune semnificative în
materie de cultură şi literatură română şi universală, eliminată pînă la
mijlocul anilor 1950 din programele şcolare ale învăţămîntului moldovenesc
secundar şi superior. Totuşi, aşa cum mărturisea Aureliu Busuioc, exponent al
generaţiei „dezgheţului”, tinerii scriitori din anii 1960 „erau cel puţin
setoşi de a şti, de a învăţa, de a cunoaşte”[10].
Conştienţi de deficitul bagajului lor cultural, aceşti scriitori începători
acceptă să fie iniţiaţi de confraţii lor mai vîrstnici. Formaţi în această
epocă de relativă liberalizare care urmează celui de al XX-lea congres al PCUS
(care condamnă unele „crime” ale regimul stalinist), scriitorii generaţiei 1960
asimilează noile sloganuri sovietice (care încă mai sînt luate în serios la
acea vreme) şi totodată o anumită formă de spirit critic. Comunicarea între
vechile generaţii de scriitori, formaţi sub administraţia românească, şi noile
promoţii de scriitori, intraţi în USM începînd cu sfîrşitul anilor 1950, oferă
acestor din urmă o educaţie alternativă „monopolului violenţei simbolice
legitime” (M. Weber / P. Bourdieu) exercitate de sistemul sovietic de
învăţămînt şi propagandă. Cu un parcurs şcolar ireproşabil din punct de vedere
politic, unii scriitori din generaţia 1960 se simt legitimaţi să se chestioneze
asupra justeţei unor norme impuse de regimul sovietic.
Fără să pună la îndoială
legitimitatea însăşi a sistemului sovietic sau a ideologiei comuniste, luările
de cuvînt ale scriitorilor moldoveni, calificate drept naţionaliste de
autorităţi, sînt singurele manifestări de dezacord adresate regimului sovietic.
Astfel, în octombrie 1965, la cel de al III-lea Congres al USM, „generaţia dezgheţului”
şi cea din anii 1960 fac front comun pentru a pune în mod deschis problema
rusificării populaţiei moldoveneşti şi a revendica adoptarea alfabetului latin.
Congresul scriitorilor, la care sînt prezenţi reprezentanţi de prim rang ai
conducerii republicii, provoacă nemulţumirea acestor din urmă, servind drept
prilej pentru lansarea unei noi campanii de chemare la ordine preventive a
„intelectualităţii de creaţie” moldoveneşti (o
„strîngere a şuruburilor”, conform expresiei martorilor).
Perioada brejneviană, numită a
„stagnării”, a rămas în memoria mai multor scriitori moldoveni ca o epocă de
delăsare a probităţii literare: „scriitorii s-au vîndut, dornici de onoruri,
funcţii, premii” (Vladimir Beşleagă[11]).
„Stagnarea” a fost de asemenea o perioadă marcată de o sociabilitate
„anchilozată” de o teamă constantă a scriitorilor faţă de organele de ordine
(Alexei Marinat[12]).
Cîţiva scriitori din generaţiile 1950-1960, dintre care unii au manifestat o
îndrăzneală remarcabilă la cel de al III-lea Congres al USM, au acceptat
funcţii administrative în Uniunea scriitorilor şi alte aşezăminte culturale, cu
preţul unei „domesticiri” a talentului lor literar sub presiunea cenzurii şi
autocenzurii.
În timp ce majoritatea scriitorilor se lasă absorbiţi de rutină sau dispar
în anonimatul ierarhilor administrative, o nouă generaţie de scriitori îşi face
apariţia la începutul anilor 1980, anunţînd efervescenţa literară şi
„renaşterea naţională” care ia avînt sub imboldul politicii de perestroika şi glasnost. În aceşti ani ai celui de „al doilea dezgheţ”,
revendicările cu caracter naţional înaintate de scriitori în 1965, şi înăbuşite
vreme de două decenii, îşi fac din nou - dar ceva mai zgomotos - apariţia.
Scriitorii se postează în avangarda „revoluţiei cu cîntece”, în timp ce USM
devine epicentrul ei. Mînaţi de un elan în acelaşi timp democratic şi
naţionalist, mai mulţi scriitori se angajează plenar în politică. Unii sînt
aleşi deputaţi în ultimul Soviet suprem al RSSM şi primul Parlament al
Republicii Moldova, declarată independentă în august 1991. Alţi scriitori aderă
la începutul anilor 1990 la un partid naţionalist românesc[13],
care militează pentru restabilirea României Mari în frontierele ei dintre cele
două războaie.
Ca
în epoca „stagnării”, în anii 1990 scriitorii îşi pierd autonomia lor literară
faţă de putere, cu singura diferenţă că, de această dată, ei o cedează de bună
voie. De îndată ce expiră exaltarea „revoluţionară”, rolul scriitorilor
„angajaţi” se vede marginalizat atît în spaţiul politic cît şi în cel literar.
Spre mijlocul anilor 1990, o nouă generaţie de tineri scriitori îşi anunţă
apariţia mai puţin prin opere literare originale, cît prin „manifeste” cu
pretenţii post-moderniste şi critici vehemente la adresa scriitorilor din
„vechea gardă”, adică cei ce s-au afirmat în anii 1960-1970. Absolvenţi la
sfîrşitul anilor 1980 ai universităţilor moldoveneşti, iar, începînd cu
mijlocul anilor 1990, şi ai universităţilor româneşti, aceşti noi scriitori se
declară hotărîţi să o rupă cu trecutul sovietic şi totodată cu patriotismul
„vetust” al confraţilor lor mai vîrstnici.
Două figuri emblematice ale literaturii moldoveneşti din epoca sovietică,
Grigore Vieru şi Ion Druţă, primul stabilit la Bucureşti, militant inveterat al
reunificării Basarabiei cu România, celălalt locuind vreme de cîteva decenii la
Moscova, partizan declarat al specificităţii moldoveneşti, devin ţinta unor
atacuri repetate din partea tinerilor grupaţi în jurul redacţiilor revistelor Basarabia şi Contrafort, nu atît pentru „anacronismul” poziţiei lor politice sau
pentru tradiţionalismul operelor lor, cît mai ales pentru amalgamul pe care
aceştia îl fac între vocaţia literară şi misiunea lor politică. Dornici să
compenseze izolarea la care literatura moldovenească ar fi fost condamnată faţă
de cultura românească şi cea europeană, tinerii „post-modernişti” se complac
într-o literatură a absurdului, a neînsemnatului, a jocului gratuit. Dar astfel
ei îşi atrag iritarea celor „vechi”, care profesează încă de la mijlocul anilor
1980 un model de literatură „edificatoare”. Aceste polemici intergeneraţionale
nu fac decît să accentueze absenţa unei reale comunicări între confraţi asupra
obiectului însuşi care defineşte statutul şi rolul lor de scriitori. Victime
ale liberalizării pieţei literare după 1990, „tinerii” şi cei „vîrstnici”
deopotrivă scriu şi publică foarte puţin. Un motiv în plus pentru unii dintre
ei, „unionişti” sau „moldovenişti”, de a regreta anii în care se putea trăi din
scris.
În loc de concluzie
Elasticizarea intervenţiei statului
în domeniul cultural de-a lungul anilor 1950 sînt o premisă puternică, care
acţionează pe termen mediu şi lung, pentru o reorganizare a instituţiei
scriitorilor moldoveni după nişte reguli proprii mediului literar. Acest fapt
este însoţit – şi susţinut – de transformări sociale care se desfăşoară în
sînul USM începînd cu anii 1950. În anii 1940, criteriile care structurează
mediul scriitorilor moldoveni au o puternică încărcătură politică: apartenenţă
geografică (transnistreni vs.
basarabeni) şi politică (comunişti vs.
„fără de partid”). Începînd cu anii 1950, în schimb, categoriile care determină
într-o măsură mai mare ordinea socială a USM ţin mai degrabă de o logică
proprie acestei instituţii: apartenenţa generaţională sau genul literar
practicat (poezie, proză, critică etc.). Această dinamică socială observată în
sînul USM se desfăşoară pe fundalul unor transformări care au loc în interiorul
clasei intelectuale din această epocă, în urma refugierii unei părţi importante
a intelectualilor activi sub administraţia românească şi a şcolarizării masive
a populaţiei civile sub egida „revoluţiei culturale” cu scopul de a suplini în
parte nevoile republicii în materie de „cadre” şi profesiuni intelectuale.
Efectele (şi efectele perverse ale) acestui proiect voluntarist de
democratizare a sistemului de învăţămînt – şcolarizare rapidă şi adesea
parţială, „rurbanizare” generalizată a intelectualilor – nu întîrzie să pună
amprenta pe structura socială a instituţiei scriitorilor şi pe producţia
specifică a acestei instituţii: operele literare.
După tendinţele de „re-stalinizare” a administraţiei
Republicii moldoveneşti de la sfîrşitul anilor 1950, chestiunea limbii şi a „moştenirii
culturale” fac periodic obiectul unor noi controverse şi interdicţii. Între
timp, oamenii de cultură – mai ales cei „oficiali” – continuă să lucreze la propagarea
şi consolidarea unei identităţi moldoveneşti cu conţinut „sovietic”. Astfel,
disonanţa dintre discursul-de-faţadă şi discursul-pentru-sine al oamenilor de
cultură moldoveni asupra elementelor constitutive ale identităţii moldoveneşti
se suprapune cu o ruptură care se lărgeşte cu timpul între sentimentul de
apartenenţă cultivat în privat de elitele culturale moldovene, care explodează
odată cu perestroika, şi percepţia de
sine a maselor de moldoveni
sovietici, educaţi să se perceapă ca atare de către aceleaşi elite culturale.
[1] Cf. Thiesse, Anne-Marie, Crearea
identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XX (La création des identités nationales. Europe
XVIIIe-XXe siècle), Iasi, Polirom, 2000 ;
Smith, Anthony D., Nationalism and
Modernism, Londres et New York, Routledge, 1998.
[2] Cf.
Martin, Terry, The Affirmative Action Empire : Nations and Nationalism
in the Soviet Union (1923-1939), Ithaca et Londres, Cornell University
Press, 2001; Roy, Olivier, La nouvelle Asie centrale ou la fabrique des nations, Paris,
Seuil, 1997; Cf. Cadiot, Juliette, Le laboratoire imperial. Russie-URSS
1860-1940, Paris, CNRS Editions, 2007; Despre RASSM, cf. King, Charles, « The Ambivalence of Authenticity, or How
the Moldovan Language Was Made », Slavic
Review, Vol. 58, no 1 (Spring, 1999), pp. 117-142 ; King, Charles, Moldovenii,
România, Rusia şi politica culturală, Chişinău, Arc, 2002.
[3] Campanie promovată de Andrei Jdanov,
înalt demnitar sovietic, cu scopul de a subordona intelectualitatea sovietică
dezideratelor politice ale Kremlinului din acea vreme şi de a instaura un
control susţinut asupra teritoriilor anexate în 1940.
[4] Cf.
Zubkova, Elena, « "L’Affaire estonienne" dans le contexte de la
soviétisation des Pays baltes, 1949-1952 », Communisme, 2002, n° 70/71, pp. 181-198.
[5] Cf.
Roy, Olivier, La nouvelle Asie
centrale, ouv. cité ; Khalid, Adeeb, « Backwardness and the Quest
for Civilization: Early Soviet Central Asia in Comparative Perspective », Slavic Review, 2006, vol 65-3, p. 596.
[6] Conform sondajului de opinie Etnobarometru, realizat de
Institutul de Politici Publice (IPP) de la Chişinău în decembrie 2004 –
ianuarie 2005, 86% dintre moldoveni / români din Republica Moldova consideră
limba lor maternă « limba moldovenească ».
[7] Cf. Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les
écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, Paris, L’Harmattan, 2009, în curînd în traducere românească.
[8] Violenţa simbolică este un
proces durabil de apropriere a unui sistem de valori şi de cunoştinţe conforme
intereselor grupului dominant, proces în urma căruia aceste valori şi
cunoştinţe sînt percepute ca fiind legitime. Cf. Bourdieu, Pierre, Langage et pouvoir symbolique, Paris,
Fayard, 1999; Bourdieu, Pierre ; Passeron, Jean-Claude, La Reproduction ,
Éléments pour une théorie du système
d’enseignement, Paris, Minuit, 1970.
[9] Politică de „discriminare pozitivă”
aplicată de puterea sovietică începînd cu 1924 pentru a încuraja grupurile
etnice autohtone din republicile sovietice, prin formarea şi promovarea
„cadrelor” locale. Această politică este suspendată la sfîrşitul anilor 1930,
în urma revirimentului prin care trece politica Kremlinului într-o direcţie
puternic marcată de o concepţie naţionalistă pro-rusă. Cf. Martin, Terry, The Affirmative Action Empire, 2001, op. cit.
[13] Este vorba de Partidul România Mare, de
orientare ultra-naţionalistă. După 1991, cîţiva scriitori moldoveni acceptă
invitaţia de a adera la acest partid, devenind ulterior parlamentari pe listele
PRM.
(Text publicat în CriticAtac, 20 august 2012)
