Poezia lui Em. Galaicu-Păun a fost comparată cu cea a lui Mallarmé. „Ermetismul” practicat de poetul francez este recuperat în cheie post-modernă de Em. G.-P. în poemele sale, bine hrănite cu referinţe livreşti şi închegate prin metafore „vii”, „transportînd” semnificaţii pe mai multe paliere şi care dau naştere la propria lor realitate[1]. Există totuşi un element care îl deosebeşte puternic de ilustrul său predecesor. Textele lui Em. G.-P. (mai cu seamă cele din urmă, publicate în Arme grăitoare, Cartier, 2009) abundă în imagini cu conţinut „erotic”. Poezia sa din ultimul deceniu este pompată generos de un imaginar al dorinţei, al cărnii, al fluizilor trupeşti. Un soi de erotism, pe care l-aş numi „cerebral”, traversează – aidoma unui fir „roş-albastru” – opera poetică a lui Emilian G.-P. De unde şi aparenţa unei contradicţii de registre discursive, remarcată de Ştefan Foarţă în postfaţa cărţii, între „simplu şi savant”, „vitalitate şi livresc”, „naiv şi prea-sofisticat”.
În Arme, Em. G.-P. duce la împlinire o expresivitate erotică prezentă – in nuce – în operele sale mai timpurii. Acest erotism ar putea fi înţeles ca o expresie a unui spirit iconoclast, propriu sensibilităţii moderne (şi care, de altfel, îi este străin lui Mallarmé, încă prea legat de un model clasic de înţelegere a poeziei – ca un limbaj „înălţător”, aproape „sacru”). Post-modern asumat, Em. G.-P. preia o tematică proprie unei literaturi „minore” (sexul), uneori cu tot cu un limbaj „profan” (înjurăturile), transpunîndu-le într-un registru poetic („elevat” prin definiţie).
Pentru ca să înţelegem mai bine sensul erotismului din poezia lui Emilian, o vom compara cu literatura erotică (sau pornografică) europeană/occidentală din ultimele secole, o literatură care îşi face din producerea şi transmiterea imaginilor erotice o trăsătură distinctivă[2]. Acest gen de literatură a reuşit să atingă cu uşurinţă un deziderat spre care a tins întreaga literatură de ficţiune: „iluzia referenţială” – cititorul unor astfel de romane se lasă transportat, printr-o lectură la gradul 1, ajutat de dorinţele şi fantasmele proprii şi împărtăşite de o comunitate, într-un univers ficţional, pe care îl imaginează – pe durata lecturii – ca fiind real. Iată însă o preocupare care pare să-i fie străină lui Emilian G.-P.
Poetul sublimează pulsiuni şi fantasme erotice printr-un soi de alchimie a stilului. Pe de altă parte, printr-un procedeu analog de metaforizare (metaphorein, gr. – transportare), dar în sens invers, autorul de-spiritualizează o serie de referinţe inter/extra-textuale împrumutate din tezaurul universal al „culturii înalte” şi le pune alături – printr-o asociere liberă, eminamente poetică – de imagini şi expresii lubrice. Lunecînd dinspre trivial spre sublim şi vice-versa, poemele lui Galaicu-Păun se adresează, în ultimă instanţă, instinctelor cititorului prin intermediul minţii sale – stîrnindu-i ceea ce Luca Piţu numea „libido hermeneutic”. Este ca şi cum poetul ar gratifica cititorul preocupat cu asiduitate de satisfacerea poftelor sale analitice, oferindu-i pe tavă un erotism franc şi genuin, însă abia după ce acesta traversează cu succes nivelul de profunzime al operei sale.
Textele literare (post)moderne uzează în mod curent de procedee numite autoreferenţiale (prin care textul face referinţă la propria sa realitate), impunînd un nivel de lectură la „gradul doi”. Poemele lui G.-P. se individualizează printr-o autoreferenţialitate la „gradul 3”, am putea spune: „materialitatea textului”[3] este la el erotizată, în timp ce corpul este reprezentat metaforic ca un text (şi un palimpsest): „mîngîiam trupul ei kaligrafic de parcă aş fi urmărit, bifurcîndu-se în copulative şi subordonate, o frază” (Poem kaligrafic).
Dacă stilul poetic este, faţă de limbajul natural uman, ca o „perversiune” faţă de maniera clasică a copulaţiei[4], poezia lui Galaicu-Păun (mai cu seamă cea din volumul din urmă) apare ca o dublă „pervertire”: a limbii mai întîi (cu sistemul ei de rigori puriste şi puritane), dar şi, în al doilea rînd, a limbajului poetic consacrat al epocii sale, pe care îl împrumută pentru a se distanţa de el mai tare, sublimînd resursele registrului „vulgar” şi totodată dezvrăjind valorile confirmate ale culturii „înalte”. O „pervertire” pe care poetul o săvîrşeşte dintr-o curată plăcere a sex... textului (pardon...), mînat de o dorinţă mereu neostoită în faţa unui punct g obscur şi himeric al nesecatelor potenţe poetice ale limbii.
O carte de citit şi recitit, cu una sau două mîini („ces livres qu’on ne lit que d’une main”), dar neapărat cu capul, care va satisface din plin („le cerveau est une zone érogène”) – şi din mai multe unghiuri – un cititor căutător de noi şi noi delicii hermeneutice.
[1] Cf. Paul Ricoeur, La métaphore vive, Paris, Seuil, 1975.
[2] Cf. Jean-Marie Goulemot, Ces livres qu’on ne lit que d’une main, o lucrare importantă de istorie culturală despre romanele pornografice în Franţa sec. al XVIII-lea.
[3] Prin „materialitate a textului” se înţeleg procedeele stilistice şi tipografice care conferă vizibilitate textului tipărit (jocul grafic şi „caligramatic” al aşezării textului în pagină, elementele paratextuale – titluri, subtitluri, note, abrevieri etc.), faţă de care hermeneuţii „structuralişti” (M. Foucault, R. Barthes, G. Genette) au fost sensibili cu precădere.
[4] Roland Barthes, Le Plaisir du texte, Paris, Seuil, 1973.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu