Erotismul ermetic la Em. Galaicu-Păun

Poezia lui Em. Galaicu-Păun a fost comparată cu cea a lui Mallarmé. „Ermetismul” practicat de poetul francez este recuperat în cheie post-modernă de Em. G.-P. în poemele sale, bine hrănite cu referinţe livreşti şi închegate prin metafore „vii”, „transportînd” semnificaţii pe mai multe paliere şi care dau naştere la propria lor realitate[1]. Există totuşi un element care îl deosebeşte puternic de ilustrul său predecesor. Textele lui Em. G.-P. (mai cu seamă cele din urmă, publicate în Arme grăitoare, Cartier, 2009) abundă în imagini cu conţinut „erotic”. Poezia sa din ultimul deceniu este pompată generos de un imaginar al dorinţei, al cărnii, al fluizilor trupeşti. Un soi de erotism, pe care l-aş numi „cerebral”, traversează – aidoma unui fir „roş-albastru” – opera poetică a lui Emilian G.-P. De unde şi aparenţa unei contradicţii de registre discursive, remarcată de Ştefan Foarţă în postfaţa cărţii, între „simplu şi savant”, „vitalitate şi livresc”, „naiv şi prea-sofisticat”.

În Arme, Em. G.-P. duce la împlinire o expresivitate erotică prezentă – in nuce – în operele sale mai timpurii. Acest erotism ar putea fi înţeles ca o expresie a unui spirit iconoclast, propriu sensibilităţii moderne (şi care, de altfel, îi este străin lui Mallarmé, încă prea legat de un model clasic de înţelegere a poeziei – ca un limbaj „înălţător”, aproape „sacru”). Post-modern asumat, Em. G.-P. preia o tematică proprie unei literaturi „minore” (sexul), uneori cu tot cu un limbaj „profan” (înjurăturile), transpunîndu-le într-un registru poetic („elevat” prin definiţie).

Pentru ca să înţelegem mai bine sensul erotismului din poezia lui Emilian, o vom compara cu literatura erotică (sau pornografică) europeană/occidentală din ultimele secole, o literatură care îşi face din producerea şi transmiterea imaginilor erotice o trăsătură distinctivă[2]. Acest gen de literatură a reuşit să atingă cu uşurinţă un deziderat spre care a tins întreaga literatură de ficţiune: „iluzia referenţială” – cititorul unor astfel de romane se lasă transportat, printr-o lectură la gradul 1, ajutat de dorinţele şi fantasmele proprii şi împărtăşite de o comunitate, într-un univers ficţional, pe care îl imaginează – pe durata lecturii – ca fiind real. Iată însă o preocupare care pare să-i fie străină lui Emilian G.-P.

Poetul sublimează pulsiuni şi fantasme erotice printr-un soi de alchimie a stilului. Pe de altă parte, printr-un procedeu analog de metaforizare (metaphorein, gr. – transportare), dar în sens invers, autorul de-spiritualizează o serie de referinţe inter/extra-textuale împrumutate din tezaurul universal al „culturii înalte” şi le pune alături – printr-o asociere liberă, eminamente poetică – de imagini şi expresii lubrice. Lunecînd dinspre trivial spre sublim şi vice-versa, poemele lui Galaicu-Păun se adresează, în ultimă instanţă, instinctelor cititorului prin intermediul minţii sale – stîrnindu-i ceea ce Luca Piţu numea „libido hermeneutic”. Este ca şi cum poetul ar gratifica cititorul preocupat cu asiduitate de satisfacerea poftelor sale analitice, oferindu-i pe tavă un erotism franc şi genuin, însă abia după ce acesta traversează cu succes nivelul de profunzime al operei sale.

Textele literare (post)moderne uzează în mod curent de procedee numite autoreferenţiale (prin care textul face referinţă la propria sa realitate), impunînd un nivel de lectură la „gradul doi”. Poemele lui G.-P. se individualizează printr-o autoreferenţialitate la „gradul 3”, am putea spune: „materialitatea textului”[3] este la el erotizată, în timp ce corpul este reprezentat metaforic ca un text (şi un palimpsest): „mîngîiam trupul ei kaligrafic de parcă aş fi urmărit, bifurcîndu-se în copulative şi subordonate, o frază” (Poem kaligrafic).

Dacă stilul poetic este, faţă de limbajul natural uman, ca o „perversiune” faţă de maniera clasică a copulaţiei[4], poezia lui Galaicu-Păun (mai cu seamă cea din volumul din urmă) apare ca o dublă „pervertire”: a limbii mai întîi (cu sistemul ei de rigori puriste şi puritane), dar şi, în al doilea rînd, a limbajului poetic consacrat al epocii sale, pe care îl împrumută pentru a se distanţa de el mai tare, sublimînd resursele registrului „vulgar” şi totodată dezvrăjind valorile confirmate ale culturii „înalte”. O „pervertire” pe care poetul o săvîrşeşte dintr-o curată plăcere a sex... textului (pardon...), mînat de o dorinţă mereu neostoită în faţa unui punct g obscur şi himeric al nesecatelor potenţe poetice ale limbii.

O carte de citit şi recitit, cu una sau două mîini („ces livres qu’on ne lit que d’une main”), dar neapărat cu capul, care va satisface din plin („le cerveau est une zone érogène”) – şi din mai multe unghiuri – un cititor căutător de noi şi noi delicii hermeneutice.

---

[1] Cf. Paul Ricoeur, La métaphore vive, Paris, Seuil, 1975.

[2] Cf. Jean-Marie Goulemot, Ces livres qu’on ne lit que d’une main, o lucrare importantă de istorie culturală despre romanele pornografice în Franţa sec. al XVIII-lea.

[3] Prin „materialitate a textului” se înţeleg procedeele stilistice şi tipografice care conferă vizibilitate textului tipărit (jocul grafic şi „caligramatic” al aşezării textului în pagină, elementele paratextuale – titluri, subtitluri, note, abrevieri etc.), faţă de care hermeneuţii „structuralişti” (M. Foucault, R. Barthes, G. Genette) au fost sensibili cu precădere.

[4] Roland Barthes, Le Plaisir du texte, Paris, Seuil, 1973.

Vecinul meu: prezent pretuntindeni / vizibil niciunde

După un îndelung du-te-vino cu Andrei C. prin aeropoarte, ajungem seara tîrziu cu taxiul în faţa căminului din campusul universitar de pe Tarostrasse, la un sfert de oră la pas de centrul Leipzigului. Intrarea în acest batiment îmi produce emoţii amestecate: n-am mai locuit într-un cămin studenţesc de cîţiva ani buni. Iau liftul, apoi înaintez hotărît pe un culoar galben lămîiu, de parcă făcut anume pentru a te trezi din toropeala unei călătorii cu puţine merinde şi multe escale. Deschid uşa unui apartament cu două odăi, dintre care una e a mea, iar cealaltă a unui colocatar încă necunoscut, dar dintr-o dată simţit prin puzderia de urme şi obiecte înghesuite în spaţiul comun al bucătăriei şi băii. După un sentiment de frustrare stăpînit cu uşurinţă mulţumită oboselii, lucrurile aruncate alandala încep să-mi vorbească despre originea orientală sau nord-africană a colegului meu de locuinţă: sacoşe cu inscripţii exotice, un miros lîncet de mirodenii stătute, bucăţi de pită înşirate a lehamite pe masă, o cană aşezată pe podea lîngă budă, destinată pesemne abluţiunilor (khobeekou) zilnice. Maldărul de încălţăminte sportivă aruncată nepăsător în colţul coridorului, lîngă intrare, cu tot cu nişte ciorapi ale căror forme calcinate trădează o folosire intensă, încununate la vîrf cu o minge de marca „Puma”: toate astea mă fac să cred că atletismul are un loc important în viaţa megieşului meu. Uşa întredeschisă a încăperii de alături împrăştie generos sunetele cacofonice ale unui televizor lăsat să lucreze la voia întîmplării. Descopăr un spaţiu trăit într-o simbioză fericită de cineva care nu mă aştepta. După cîteva clipe în care caut cheia potrivită, aşteptîndu-mă totodată să mă salut cu cel din spatele peretelui, mă retrag păgubaş în camera mea, care are cel puţin meritul de a fi bine întreţinută.

Dimineaţa, cu prima oră (avantajat de decalajul orar), îmi fac drum printre sacoşe şi şlapi mai întîi spre baie, apoi, pentru a explora mai atent bucătăria, spre chiuvetă şi frigider. Mă simt apăsat de îmbulzeala de obiecte, care se vede că îi asigură posesorului lor confortul unui trai urmat după o anumită orînduială. Uşa vecinului este de astă dată închisă şi nimic nu lasă să se întrevadă o prezenţă umană în spatele ei.

Înspre amiază îi facem o vizită hausmeister-ului, administratorul căminului, pentru a-i cere informaţii utile. Îi exprim cu această ocazie sentimentul de intruziune pe care l-am avut, făcîndu-mi loc în apartamentul care mi-a fost repartizat pentru cazare şi îl întreb dacă ar avea cumva niscaiva camere libere, într-un apartament – cum să spun? – locuit mai puţin covîrşitor. Nein. Nichts – îmi replică promt administratorul, spulberîndu-mi orice speranţă, dar asigurîndu-mă totodată că va discuta cu vecinul meu – gesturile îmi arată că o va face pe un ton hotărît – şi că – acum duce degetele la ochi – îl va supraveghea îndeaproape. Ne retragem, iar mie nu-mi rămîne decît să mă acomodez cu ideea de a-mi face camera abitabilă de acum o lună încolo, alături de un vecin care promite să devină o prezenţă simţită la tot pasul pe durata şederii mele.

În dimineaţa următoare, sînt trezit dintr-o navigare leneşă pe internet de urletul soneriei de la uşă (habar n-aveam de existenţa ei) şi de faţa jovială a hausmeister-ului, însoţit de doi inşi. După un salut scurt, omul face un tur grăbit cu privirea prin bucătărie, apoi arată discret cu arătătorul înspre uşa vecinului în semn de întrebare. Ich weiß nicht – îi zic eu (parcă aşa se spune „nu ştiu” în germană?) şi, ca să fiu sigur că sînt înţeles, mişc din umeri a neştire. Urmează un şir de bătăi în uşă, normale la început, apoi mai cadenţate, pentru a se precipita într-o avalanşă de bocănituri vîrtoase – administrate pe rînd de hausmeister şi oamenii săi –, însoţite de adresări verbale menite să-l facă pe cel bănuit că se ascunde în spatele uşii să o deschidă „de bună voie”. După cîteva minute – prelungite penibil – de ciocănituri şi somaţii, bărbaţii se retrag brusc dar organizat, nu înainte ca unul din ei să mai arunce în uşa vecinului un pumn de lovituri şi avertismente, dîndu-mi îndată de înţeles că vor mai reveni şi că oricum, chipurile, „nu-l vom lăsa să ne scape”.

Vizita fulger a administratorului căminului şi a adjuvanţilor săi mă lasă năucit şi, după o habă, măcinat de vinovăţie faţă de vecinul meu venit dintr-o ţară mai îndepărtată decît a mea. Mi-l şi închipui speriat, pitulit pe vine într-un colţ de cameră, acoperindu-şi capul cu palmele de bocănituri şi vorbe de ocară.

Nu-mi pot explica de ce, din cauza descinderii intempestive a hausmeisterului sau din alte motive, dar colegul meu de apartement nu se lasă nici văzut, nici auzit cîteva zile în şir. Aş putea crede că e plecat undeva pentru un timp – lucru absolut normal altminteri – dacă n-aş remarca că unele din obiectele sale au fost deplasate şi folosite, probabil în timpul plecării mele în oraş sau în cursul nopţii. Nu exclud nici faptul că stilurile noastre de viaţă ar fi cu totul opuse, astfel încît am trăi practic la un loc, fără să ne atingem. Eu de exemplu obişnuiesc să dorm noaptea şi să plec în oraş ziua, pe cînd el ar putea face acelaşi lucruri în ordine inversă.

În unele nopţi se face că aud anumite zgomote venind din camera de alături: litanii monotone, scîncete de copil sau oftaturi lubrice, pentru ca spre răsăritul soarelui să nu le mai dau atenţie (le-am visat oare?) sau chiar să le uit cu desăvîrşire. În momente de oboseală, îl simt ca pe o fiinţă aproape mistică: prezent pretutindeni – vizibil niciunde. Mă întreb chiar uneori dacă o fi existat cu adevărat?

De la o vreme încep să aud şi în timpul zilei zgomot de şlapi, la început grăbiţi, apoi tot mai în voie. Nu ştiu ce mă împiedică să ies şi să dau faţă în faţă cu el: sentimentul de vinovăţie, tot mai slab în zilele din urmă (or lucrurile colocatarului meu în bucătărie nu s-au impuţinat defel după vizita hausmeisterului, doar şi-au schimbat locul), sau dorinţa de a prelungi misterul.

Pînă la urmă, misterul a fost dezlegat într-o după amiază chiar de cel care – poate fără să vrea – l-a întreţinut cu stăruinţă. Schimbam un chat cu iubita, cînd, pe neaşteptate, cineva îmi bate la uşă. La început credeam că e hausmeisterul sau Andrei, atît de improbabilă îmi părea întîlnirea cu chiar el. Hallo – mi se adresează o umbră scundă, greu perceptibilă la lumina sumbră din hol. Ich bin Ihr Nachbar – îmi şopteşte umbra – că îmi este vecin adică. După ce trece la engleză, la sugestia mea, - între timp mi se dă şi vederea cu semiîntunericul –, îmi spune pe un ton jovial că îl cheamă Mohamed, că e de origine din Yemen, că e student la medicină şi că e de cinci ani în Germania. Îi recit şi eu povestea mea, apoi ne batem palmele prieteneşte, iar la despărţire mă asigură că dacă voi avea nevoie de ceva, să-i bat la uşă şi să i-o cer fără reţinere.

Uite o întorsătură pe care aş fi bănuit-o cu greu mai puţin de o oră în urmă. Ăsta este deci vecinul cu pricina, prezentul/absent, fantoma din camera închisă, cel care în miez de noapte se roagă, iubeşte şi se preface în copil, rînd pe rînd sau laolaltă, în singurătate şi fără să părăsească odaia. După marea întîlnire, lucrurile se precipită cu iuţeală, iar o oră mai tîrziu nimic nu mai aminteşte de aerul greu de nespus şi de nevăzut din bucătărie, în pragul uşii vecinului. Acum însă larmă şi izuri mi se preling de-a valma prin crăpătura uşii: bucătăria e traversată cu încredere dintr-o parte în alta, tacîmurile se lovesc unul de altul zgomotos iar tigaia prăjeşte ceva cu mult curry şi usturoi. După tăcerea monastică de adineaori, ai spune că vecinul meu dă un chef monstru pe tot căminul. Răzbit de curiozitate, îmi caut treabă în bucătărie, dar în loc de Mohamed văd o altă persoană, provenită şi ea, judecînd după aparenţe, din aceeaşi ţară îndepărtată. Hallo! – mă salută persoana, toată numai voie bună. Hallo – îi răspund, fără să mai pun întrebări sau să aştept continuarea dialogului. Întors în cameră, rămîn perplex cîteva clipe bune: mai bine de o săptămînă nu am văzut şi aproape că nu am auzit pe nimeni în raza holului şi bucătăriei, iar acum se face că am tocmai doi vecini la un loc şi ambii căt se poate de vizibili...

Apariţia neaşteptată a vecinului meu, iar în scurt timp şi a celui de al doilea, îmi toarnă apă nouă la moara minţii mele. Acum sunetele auzite în miez de noapte dinspre camera de alături îmi par mai puţin bizare (mai puţin plînsetele de copilaş, de a căror realitate mă îndoiesc tot mai mult), iar tabloul vizitei hausmeisterului şi a secundanţilor săi mi se întregeşte cu încă un element: îi văd pe Mahomed şi prietenul său ghemuiţi de spaimă unul în altul într-un ungher dosit, în timp ce lătratul şi bocăniturile oamenilor de dincolo se prăbuşesc năvalnic în uşă.