Cercurile vicioase ale sărăciei (masă rotundă)

Participanţi: Veaceslav Negruţă (economist), Răzvan Dumitru (doctorand în antropologie socială), Iulian Ciocan (scriitor, jurnalist), Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalistă, moderatoare).

(Publicat în Punkt, N°20)

Am numit tema acestei mese rotunde „Cercurile vicioase ale sărăciei” pentru că, aşa cum s-a observat, există nişte procese – de ordin social, cultural, economic – care apar ca o consecinţă a precarităţii unei populaţii şi care, în acelaşi timp, împiedică această populaţie (o familie, o comunitate sau o ţară întreagă) să iasă din sărăcie. Astfel, o familie cu un buget redus va avea tendinţa să investească mai puţin în şcolarizarea copiilor (decît familiile „bogate”). Aceşti copii subşcolarizaţi, odată deveniţi adulţi, vor umple rîndurile muncitorilor necalificaţi şi prost plătiţi... Perioadele de tranziţie şi de incertitudine, prin care trece şi ţara noastră, sînt în mod special dispuse să dea naştere la asemenea mecanisme generatoare de sărăcie şi care nu fac decît să o prelungească, asemeni şarpelui care-şi muşcă propria coadă. Am putea încerca să vedem care sînt cauzele şi efectele care, rînd pe rînd, produc sărăcie şi, totodată, conduc la proliferarea şi aprofundarea ei. Una din aceste cauze / efecte ale sărăciei este căderea stării de spirit generale a populaţiei. După cum arată unele studii recente, populaţia din R. Moldova nu pare să vadă „luminiţa la capătul tunelului”. O întrezăriţi poate voi?

„Am devenit o societate de consumatori fără să producem nimic în schimb”

VN: Sărăcia este un fenomen complex. Săraci nu sînt doar acei care nu au bani, ci şi acei care nu au acces la nişte servicii elementare: apă curentă, gaz, infrastructură, transport ş. a. m. d. Nişte lipsuri care în alte ţări au fost demult rezolvate. În acelaşi timp, la noi vreo 70% din populaţie sînt proprietari. Oamenii, mai ales cei de la sate, au terenuri de pămînt, case, unii chiar şi maşini. Totodată mulţi dintre ei se numără printre săraci, dacă nu se ia în consideraţie decît indicele venitului oficial. Or moldovenii nu trăiesc doar din salarii.

PN: Dar salariul nu este singurul indicator care se ia în consideraţie la calculul sărăciei. Mai este şi consumul.

VN: Dacă ne uităm la structura Produsului Intern Brut (PIB), consumul depăşeşte 100%. Consumăm mult, producem foarte puţin, importăm masiv. Am devenit o societate de consumatori fără să producem nimic în schimb.

RD: Problema nu e că moldovenii ar munci puţin, ci că ei muncesc în altă parte.

VN: Asta şi am în vedere cînd spun că moldovenii nu trăiesc doar din salarii. Ce face un moldovean cînd rămîne cu un leu în buzunar?

PN: Merge să schimbe 100 de dolari… Dar SCERS (Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei) măsoară nivelul de sărăcie, ţinînd cont şi de venitul obţinut în afara salariului, inclusiv din contul remitenţelor din străinătate, care pentru cei mai mulţi dintre moldoveni este principala sursă de venit.

„Motivul principal al perpetuării sărăciei este incompetenţa clasei noastre guvernante”

RD: Trebuie să facem distincţia şi între sărăcia percepută (subiectivă) şi sărăcia propriu-zisă (obiectivă). Cred că în Moldova oamenii au o percepţie foarte acută a sărăciei. Moldovenii, ca şi alţi est-europeni, tind, din anumite motive, să se considere mai săraci decît sînt, în primul rînd pentru faptul că au nişte aşteptări foarte mari faţă de ce cred ei că li se cuvine de fapt.

PN: O explicaţie ar fi şi că înainte oamenii au avut parte de o siguranţă mai mare. Putem fi supăraţi pe regimul sovietic, dar trebuie să admitem că exista o anumită stabilitate care, cel puţin în percepţia oamenilor, a fost pierdută după 1990.

IC: De aici şi reviviscenţa ideologiilor de stînga, nostalgia pentru regimul sovietic, care se văd bine în timpul alegerilor. Veaceslav spunea că la noi deocamdată banii nu produc bani, ca în ţările mai dezvoltate. Nu cred că voi exagera mult dacă voi compara Republica Moldova cu o reţea vastă, nesăţioasă, de supermarketuri şi exchange-uri care absorb sumele imense de bani pe care le trimit gastarbeiterii din străinătate. Guvernanţii au înţeles foarte bine: într-o ţară în care nimic nu se produce, ceea ce trebuie să facă e să deschidă cît mai multe supermarketuri şi case de schimb valutar. Prin ele sînt absorbiţi toţi banii trimişi, iar datorită acestor bani, stătuleţul nostru “ocrotitor” continuă să existe. Din punctul meu de vedere, motivul principal al perpetuării sărăciei este incompetenţa clasei noastre guvernante.

VN: Sintagma „banii trebuie să producă bani” trebuie înţeleasă în sens economic. Un ban investit, care ulterior aduce bani, creează oportunităţi de angajare, salarii, reduce migraţia. La noi, însă, cei plecaţi peste hotare, la întoarcere nu au unde să-şi investească banii într-o afacere, pentru că aici există nişte „filtre”, cum sînt supermarketurile, care preiau fluxurile financiare şi le controlează.

„Mulţi oameni caută să aibă un venit, mai degrabă pentru a arăta că au, decît pentru a face ceva cu acest venit”

RD: Dar care sînt totuşi cauzele lipsei de iniţiativă privată: slaba dezvoltare instituţională? Instituţiile nu protejează antreprenorii, nu-i încurajează, sau oamenii nu sînt obişnuiţi să investească în ceva care necesită un anumit tip de efort? Mulţi oameni caută să aibă un venit, mai degrabă pentru a arăta că au, decît pentru a face ceva cu acest venit. Eu cred că mulţi se duc în străinătate pentru a-şi suplini nişte venituri şi pentru a investi în prestigiul personal. Cunosc cîteva familii care au plecat în străinătate pentru a-şi cumpăra la întoarcere, cu banii cîştigaţi, maşini scumpe...

PN: ...Sau case mari.

IC: Eu nu cred că majoritatea moldovenilor pleacă în străinătate pentru ca apoi să-şi etaleze bogăţia. După mine, la noi bogăţia trezeşte multă suspiciune şi nu e prea convenabil să ţi-o exhibi. O suspiciune mulată pe un soi de „ură de clasă” de sorginte sovietică. Cauza principală pentru care cei mai mulţi moldoveni pleacă în străinătate este dorinţa lor acută de a-şi rezolva nişte probleme materiale stringente.

VN: Un medic sau un învăţător, care se dezice de postul său în spital sau în şcoală, plecînd în străinătate pentru a îngriji de o bătrînică, îşi pierde statutul pe care l-a avut aici în societate, fără să dobîndească o situaţie mai prestigioasă în străinătate, ci dimpotrivă.

PN: După nişte cercetări făcute în 2002, majoritatea celor care pleacă să lucreze în străinătate o fac cel mai des din nelinişte pentru situaţia copiilor lor, pentru a le asigura un anumit nivel de bunăstare, pentru a le plăti studiile.

VN: Da, iar aici avem o altă problemă. Copilul al cărui părinte este plecat, duce lipsa părintelui său, nu are parte de un sfat, de prezenţa fizică a părintelui său la urma urmei. Deseori părinţii trimit bani acasă, iar aici banii sînt cheltuiţi fără socoteală, fără să ajute la educaţia copiilor. Societatea degradează, pornind de la criza de educaţie prin care trec noile generaţii ale copiilor moldovenilor plecaţi peste hotare.

PN: Iată un efect pervers care întreţine unul din cercurile vicioase ale sărăciei. Pentru că cei care astăzi nu fac şcoală, mîine vor umple rîndurile nereuşiţilor şi şomerilor… Eu totuşi tind să le dau dreptate celor care au plecat peste hotare pentru a-şi salva familia de la sărăcie. Vă propun să facem o speculaţie, aici la această masă de cafenea, şi să ne imaginăm ce ar fi fost dacă oamenii n-ar fi plecat în masă peste hotare în 1998, 2000, pînă acum.

NE: Probabil că s-ar fi produs o revoluţie şi lucrurile ar fi mers mult mai bine.

PN: Mai rău ar fi dacă ar veni la putere o huntă militară, ca în Birmania.

„Călătorind şi muncind în străinătate, oamenii cunosc un alt tip de societate şi, văzînd cum aceasta funcţionează, încearcă să aducă modelul ei de funcţionare la ei acasă”

RD: Cred că plecarea oamenilor peste hotare aduce şi lucruri bune, nu numai negative. Călătorind şi muncind în străinătate, oamenii cunosc un alt tip de societate şi, văzînd cum aceasta funcţionează, încearcă să aducă modelul ei de funcţionare la ei acasă.

VN: Dar cine cîştigă pînă la urmă de pe urma acestui beneficiu? Ei sînt rupţi din societatea din care pleacă, nu participă la alegeri, dacă ne uităm pe rata participării la alegeri.

RD: Asta pentru că oamenii încă nu s-au întors, dar probabil că va veni şi un val al întoarcerilor. Iar cei care se întorc sînt probabil mai activi decît au fost înainte. Voi aduce un exemplu în acest sens. Eram la coadă la biroul de paşapoarte la Bucureşti. Se formase o coadă imensă la reînnoitul paşapoartelor. Cei mai nemulţumiţi erau cei care plecaseră în străinătate: ei aduceau mereu argumentul că în Italia sau Spania lucrurile acestea s-ar rezolva mult mai repede decît aici. Erau nemulţumiţi pentru că aveau un termen de comparaţie.

VN: Dar schimbările care au fost făcute în ultimii ani în România, în administraţia locală şi centrală, nu se datorează nemulţumiţilor care strigau la coadă, ci pentru că a existat dorinţa politică de a prelua nişte valori şi experienţe de la Uniunea europeană. La noi, dacă ar veni lumea de peste hotare şi ar începe să strige, cei de la guvernare ar fi oare gata să-i asculte?

RD: Totuşi, nu cred că cele două clase, cei de la putere şi cei care nu se află la putere, sînt complet separate. Cred că puterea preia la un moment dat doleanţele cetăţenilor.

VN: La noi e o ruptură mare între guvernanţi şi cei guvernaţi.

IC: Sînt două lumi paralele...

PN: Şi totuşi cum explicaţi că în 2004 au fost realeşi comuniştii şi, după sondaje, au mari şanse şi în 2009. Noi avem deseori tendinţa, din diverse motive, să exagerăm ruptura între clasa politică şi populaţia civilă. După cercetările care s-au făcut observ că categoriile cele mai afectate de sărăcie sînt copiii şi bătrînii. Cum se face atunci că bătrînii sînt cei care trăiesc în cea mai neagră sărăcie, şi tot ei îi realeg de fiecare dată pe comunişti? N-ar fi logic să fie ei cei mai nemulţumiţi?

RD: Probabil pentru că PC are acest discurs de stat asistenţial care prinde la electorat. Deşi pensiile nu sînt foarte mari...

PN: ...Cel puţin s-au dat la timp. Or pînă la 2001, bătrînii n-au primit pensiile ani în şir, la fel şi salariile bugetarilor erau într-o restanţă continuă. Aceasta s-a întîmplat desigur şi din cauza crizei financiare din Rusia din 1999...

VN: Totuşi, şi în 1998 şi în 1999, inclusiv şi în perioada crizei, guvernele au lucrat la adoptarea şi implementarea unor reforme care din punct de vedere politic nu le-a adus dividende. În schimb, toate beneficiile de pe urma eforturilor depuse în acea perioadă au fost preluate de guvernările ulterioare.

IC: „Mai apar şi astăzi, iată, o sumedenie de partide “democratice”. Dacă, ajungînd printr-un miracol la putere, acestea se vor pune din nou pe căpătuială, comuniştii vor reveni în forţă şi – teamă mi-e – pentru totdeauna”. Comuniştii speculează greşelile făcute de aşa-numitele guvernări liberale în anii ’90. Îmi aduc aminte că în sate dispărea mereu lumina, iar oamenii găteau, mîncau, discutau cu lumînarea. Nu se plăteau pensiile. Eu însumi a trebuit să practic o vreme comerţul cu amănuntul. Altminteri nu puteai supravieţui. Toate aceste greutăţi, prin care a trecut populaţia în anii ’90, plus incompetenţa şi lăcomia unor politicieni zişi democraţi au avut drept urmare firească victoria răsunătoare repurtată de comunişti în 2001. Mai apar şi astăzi, iată, o sumedenie de partide “democratice”. Dacă, ajungînd printr-un miracol la putere, acestea se vor pune din nou pe căpătuială, comuniştii vor reveni în forţă şi – teamă mi-e – pentru totdeauna.

VN: Greşeala guvernanţilor democraţi de pînă la 2001 a fost că nu s-au jertfit. N-au acceptat să sufere şi ei de pe urma crizei, de rînd cu populaţia civilă. Şi atunci societatea i-a penalizat. Nu e un secret că mulţi oameni care au fost la guvernare în acea perioadă sînt acum nişte oameni de afaceri prosperi...

„Pentru Moldova apare o nouă oportunitate în contextul crizei alimentare la nivel global”

PN: Aş vrea să discutăm despre caracterul rural al Republicii Moldova şi care pare că merge mînă în mînă cu precaritatea. În epoca sovietică s-a încurajat pentru Moldova un tip de economie agrară. S-a construit un sistem de colhozuri, care funcţiona de bine de rău. Dar odată cu căderea Uniunii sovietice, acest sistem de colhozuri s-a prăbuşit şi el, iar ţăranul s-a trezit peste noapte şomer. Ce soluţie vedeţi voi pentru acest impas?

VN: Pentru Moldova apare o nouă oportunitate în contextul crizei alimentare la nivel global. Moldova şi-ar putea găsi aici o nişă prin care să-şi vîndă mai bine produsele agricole. Dar ţine de competenţa guvernanţilor să deschidă hotare şi pieţe noi pentru producătorii agricoli. Nu este vorba doar de a exporta materia brută – grîu sau struguri -, ci de a favoriza apariţia unei industrii agricole moderne, capabile să prelucreze aceste materii prime pentru a se exporta o valoare adăugată mai mare, de pe urma căreia să beneficieze şi agricultorii.

IC: Am fost şocat să descopăr la ţară mai multe “trepte” ale mizeriei. O ţărancă dintr-un sat uitat mi s-a plîns că are o pensie de doar 420 de lei şi, zicea ea, dacă ar avea, ca o vecină “privilegiată”, o pensie de 550 de lei, ar fi fericită. Ei bine, mai sînt şi alte “paliere” ale sărăciei. La femeia, care primeşte 420 de lei lunar, vin nişte „boschetari rurali”, cum îi numesc eu, care lucrează cu ziua pentru te miri ce, pentru orice hrană sau ceva de băut. Deunăzi un responsabil al „centrului de triere” al vagabonzilor spunea, cu convingere, că aceşti oameni sărmani o duc greu pentru că sînt slabi şi nu rezistă în faţa vicisitudinilor vieţii. Ideea lui era că, dacă eşti puternic, rezişti şi scapi de sărăcie. Eu nu ştiu dacă e chiar aşa. Da, trebuie să fii tenace. Dar este nevoie şi de un cadru creat de stat care să-ţi permită să scapi de sărăcie. Şi nu ştiu dacă noi, membrii societăţii, avem posibilităţi egale pentru a ne realiza.

PN: Da, în general cei care au reuşit pentru că au avut la bază anumite resurse au tendinţa să gîndească în termeni de darwinism social, că cei care nu reuşesc ar fi slabi şi pe de asupra ar suferi şi de anumite metehne.

RD: Cînd ai succes, ar fi meritul tău, iar dacă nu reuşeşti ar fi vina celorlalţi.

IC: Mai e un amănunt interesant. Am convingerea că trăim într-o societate dezagregată, în care lipseşte aproape cu desăvîrşire solidaritatea. Oamenii-de-curînd-îmbogăţiţi trăiesc în lumea lor şi, cu rare excepţii, nu întind o mînă de ajutor celor nevoiaşi.

PN: Dar mai sînt şi mulţi săraci care se complac în ideea că cineva trebuie să le dea. Eu nu sînt darwinist social, dar cred că nu e foarte bine să le dai celor săraci peştele de-a gata, ci mai degrabă undiţa cu care să-i înveţi să prindă peşte de unii singuri.

„Sărăcia te poate face mai tenace şi mai inteligent, atunci cînd condiţiile ţi-o cer imperios”

PN: Acum că ne aflăm la sfîrşitul întîlnirii noastre, aş vrea să vă rog să expuneţi nişte prognoze pentru următoarea perioadă. Chiar şi dacă se zice că ne aflăm în creştere economică, efectele acestei creşteri nu se vor simţi decît pe termen lung, iar sărăcia va continua un timp să fie o problemă sau cel puţin să fie percepută ca atare. Cum credeţi voi că vor evolua lucrurile?

VN: Perspectiva pe care o văd eu este una destul de sumbră, pentru că moldovenii plecaţi peste hotare şi care contribuie indirect la dezvoltarea economică a RM, vor pierde cu timpul interesul de a investi în această ţară, rămînînd să lucreze în străinătate, ba luîndu-şi şi familiile cu ei.

RD: Eu cred că migraţia are un efect mai degrabă benefic asupra dezvoltării R. Moldova, în ciuda sacrificiilor. Ea va ajuta în timp la schimbarea mentalităţilor. Migraţia face totodată ca populaţia rămasă aici să trăiască mai bine decît dacă n-ar avea rude care să lucreze în străinătate. Oamenii au acces astfel la mai multe bunuri, unii din ei şi la mai multă educaţie.

IC: Eu aştept mai întîi să dispară politicienii puşi pe carieră şi pe căpătuială. Dar aşa cum aceşti demnitari nu vor dispărea în curînd, cred că în următorii 20 de ani nu voi fi covîrşit de optimism. Degeaba se întorc cei din străinătate, dacă politicienii rămîn aceiaşi.

RD: Nu ştiu dacă ar fi bine să ne punem speranţa că vor veni la putere politicieni mai morali decît cei care au fost pînă acum. Pînă la urmă cadrul instituţional trebuie să rezolve lucrurile acestea. Legile şi instituţiile ar trebui să blocheze politicienii şi oamenii care au putere să tragă foloase de pe seama sistemului.

PN: Ca la sfîrşit, voi face un efort să închei pe o notă mai optimistă. Vreau să văd sărăcia ca un lucru pozitiv, prin aceea că atunci cînd eşti sărac vrei să devii mai bogat. Iar pentru a-ţi hrăni copiii, sau a-i da la şcoală, eşti gata să faci un efort dublu, triplu, decît atunci cînd eşti îndestulat „bine mersi”. Observ, de exemplu, conform rezultatelor unor studii, că, raportat la veniturile pe care le au, familiile mai sărace investesc de două ori mai mult în şcolarizarea copiilor lor decît cele bogate. Sărăcia te poate face aşadar mai tenace şi mai inteligent, atunci cînd condiţiile ţi-o cer imperios.