Sens / Contrasens. Homosexualitatea: o sexualitate alternativă?

Participanţi la masa rotundă: Sergiu T. Popescu (masterand în ştiinţe cognitive, Paris), Sanda (translatoare), Natalia Ursu (coordonator de programe pentru dezvoltare regională GenderDoc-M), Veaceslav M. (asistent de programe pentru sănătate GenderDoc-M), Dana Cotici (coordonator pentru programul de „lobby & advocacy”, GenderDoc-M), Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalistă, moderatoare).

(Publicat în Punkt, nr. 22)

Text de : Petru Negură şi Nătăliţa Efros
Pentru prima dată am avut revelaţia homosexualităţii la Paris, în Marais, reputatul cartier al gay-lor şi lesbienelor din capitala franceză. Aici se plimb perechi de bărbaţi, ţinîndu-se de mîini cu nonşalanţă sau afişînd cu o ostentaţie „patriotică” un legănat ne-masculin de coapse. Pînă atunci, auzisem de homosexuali doar în limbajul de cartier prin vocabule de genul „pidaras” sau „petuh” şi despre care ştiam că se întîlnesc mai ales prin închisori sau alte „instituţii închise”. Altfel, în cotidianul meu aceste persoane, pe care le percepeam ca fiind cvasi-monstruoase, erau perfect inexistente. A doua revelaţie în legătură cu homosexualii am avut-o atunci cînd unul din bunii mei prieteni s-a declarat nitam-nisam gay, într-un ton în care mă făcea să înţeleg că mă priveşte dacă îl accept aşa cum este sau nu. Pe atunci prietenul meu trecea printr-o perioadă grea, care în jargonul „minoritarilor sexuali” este numită „coming out” - un fel de „rit de iniţiere” în care aceştia îşi declară apropiaţilor şi părinţilor identitatea lor sexuală. De atunci n-am mai putut trece cu privirea asupra realităţii acestui fenomen. Din întîlnirile repetate cu acest prieten, am încercat curios să cunosc mai mult despre ce simte, cum se confruntă cu privirea şi vorbirea celorlalţi. Peste ani de zile, acum cîteva săptămîni, unul din reportajele de la ştirile Pro TV arăta un autobuz plin cu vreo 70 de homosexuali, înconjurat de o mulţime ceva mai numeroasă de, zice-se, creştini şi veterani ai războiului de pe Nistru. Calmul gay-lor şi lesbienelor din autobuz contrasta flagrant cu excitaţia creştinilor din afara lui, care la început păreau că vor să strămute autobuzul de-a întregul, iar apoi se înghesuiau, se pare, să pătrundă cu orice preţ în interiorul lui pentru a se confrunta pieptiş cu „dezmăţaţii”. Atunci am avut a treia revelaţie, cea a urii omului nostru - a bunului creştin şi a gospodarului neaoş - faţă de aproapele lor diferit de ei înşişi, care le contrazice ideea lor despre om, bărbat sau femeie. Majoritatea ar prefera nici să nu audă de homosexuali, chiar şi cu preţul nimicirii lor fizice (vezi ancheta făcută de N. Efros), sau, cu ceva mai multă mărinimie, să-i ştie izolaţi într-un ghetou invizibil. Prin dialogul care urmează vă propunem să ieşim din ghetoul mental în care ne izolăm noi înşine printr-o necunoaştere complice, aflînd mai multe despre ce sînt şi ce simt homosexualii, lesbienele, transgenderii, şi asta chiar din prima sursă, din gurile celor „păţiţi” ei înşişi. Iar dacă reuşim să-i înţelegem, nu riscăm să ne contaminăm decît, poate, de ceva mai multă omenie.

Petru Negură: Această problemă a reapărut recent în aer o dată cu gay-pride-ul eşuat din centrul oraşului acum vreo două săptămîni şi cu campania de semnături strînse în oraş împotriva homosexualilor. Dar odată ce se vorbeşte despre această „problemă”, mi-am zis că am putea contribui la clarificarea ei. Am putea încerca, confruntîndu-ne părerile, să înţelegem mai bine cine sînt homosexualii, lesbienele, transgenderii şi toţi ceilalţi pe care eu la început i-am inclus sub categoria creată expres de „sexualităţi alternative”, probabil influenţat de discursul dominant pe care îl vehiculez. O categorie cu care Sergiu pare că nu este de acord. De ce?

Sergiu T. Popescu: După mine, sexualitatea nu poate fi alternativă; ea este sexualitate pur şi simplu. Ar fi mai potrivit să vorbim despre manifestări sau forme diverse ale aceleiaşi sexualităţi.

Natalia Ursu: De fapt sexualitatea este ceva mult mai complex, ea include în sine mai multe aspecte: sexul biologic, identitatea sexuală, orientarea sexuală. Toţi aceşti parametri formează, împreună şi în măsuri variabile de la caz la caz, personalitatea noastră în toată plinătatea ei. Una este să te naşti cu un anumit sex, alta este de ce gen te simţi şi alta ce preferinţe sexuale ai. Dar nu există neapărat o potrivire perfectă între aceşti trei parametri.

P.N.: Aceasta ar însemna că identitatea noastră sexuală nu depinde neapărat de sexul nostru biologic şi că, pînă la urmă, societatea sau familia sau şcoala ne educă să fim bărbaţi sau femei?

Sanda: În ceea ce priveşte persoanele transsexuale, acestea se nasc cu un sex biologic bine determinat, dar sub influenţa unor particularităţi la nivel hormonal se modifică identitatea sexuală. Eu m-am născut un băieţel absolut normal, dar de la cea mai fragedă vîrstă am avut comportamentul unei fetiţe: primele mele jucării au fost păpuşile, sora mea a fost pentru mine un model de comportament, iar fetele de la grădiniţă, apoi cele de la şcoală, mi-au fost cele mai bune prietene. Părinţii mei au crezut că aceasta e doar o manifestare a copilăriei care va fi depăşită odată cu maturitatea; femeia din mine însă s-a maturizat şi ea pe parcurs. La început am încercat să mă ascund sub masca identităţii mele biologice, dar cu timpul a devenit tot mai greu. Mă deghizam sub chipul unui bărbat, dar în interior continuam să fiu femeie. Luptam cu mine însumi pentru a nu fi marginalizată de societate. Lupta era acerbă şi chinuitoare. Până la vîrsta de 30 ani am făcut tentative susţinute de a mă regăsi în pielea unui bărbat normal, dar n-am reuşit pentru că simţeam că trăiesc viaţa altcuiva. În cazul meu nu este vorba de factori educaţionali sau de anumite modele „nesănătoase”, căci m-am născut într-o familie absolut „normală”, cu părinţi heterosexuali, care s-au străduit să-mi dea cea mai bună educaţie; am învăţat foarte bine la şcoală, am făcut facultate, dar nu a depins de asta.

Nătăliţa Efros: Cum au acceptat părinţii tăi acestă realitate şi mai ales decizia de a te transforma?

S.: Au avut o reacţie foarte bolnăvicioasă. Mama n-a încetat să spere că voi putea să mă resemnez şi să adopt un stil „normal” de viaţă, iar tatăl meu nu mai este în viaţă şi n-a apucat să vadă transformarea. Din păcate mai există şi astăzi rezerve în relaţia mea cu mama, chiar dacă ea a încercat să accepte şi să se obişuniască cu ideea. Abia la 30 de ani am avut curajul de a începe acel proces anevoios de transformare şi l-am realizat fără supravegherea medicilor, pentru că la acest capitol Moldova este într-un punct mort. Totul a pornit de la faptul că mă măcina permanent problema identităţii mele sexuale. Am încercat să-mi ocup timpul cu munca, cu cariera mea profesională, dar acel gol interior îmi pereclita necontenit personalitatea. Aşa am hotărît să pornesc procesul de modificare a sexului, un proces dramatic care nu le reuşeşte tuturor, or nu toate corpurile acceptă tratamentul hormonal şi mai ales nu întotdeauna se obţine rezultatul scontat. Este o schimbare dramatică care te pune în faţa unui alt început. Norocul meu este că schimbarea s-a produs iar eu nu mă mai simt penibil ca înainte. Acum sînt o femeie normală şi mă ambiţionez să duc o viaţă normală. Înainte mă simţeam defectă, aveam un complex teribil şi mă simţeam mereu nesigură. Acum însă mă simt în pielea mea. De 7 ani sînt ceea ce mi-am dorit. Adevărul este că privind în urmă mă sperii de curajul pe care l-am avut şi nu sînt sigură că dacă ar fi s-o iau de la capăt aş avea la fel de multă tărie să o fac.

P.N.: Homosexualilor probabil le este mult mai lesne să trecă prin astfel de travalii, datorate în primul rînd de faptul că societatea nu tot timpul îi acceptă aşa cum sînt. Dar cel puţin ei nu sînt obligaţi să-şi afişeze identitatea şi orientarea lor sexuală. Mă adresez în principal lui Sergiu şi lui Slavic: când v-aţi perceput pentru prima dată identitatea sexuală pe care o aveţi şi apoi cum aţi reuşit să vă integraţi într-un grup?

S.P.: Pentru mine a fost mai uşor pentru că am plecat în Franţa de mai mult timp. Locuiesc la Paris, unde acest subiect nu mai este unul tabu. Primii mei paşi a fost să mă informez despre ceea ce mi se întâmplă. Am citit cărţi în care am descoperit că au existat personalităţi notorii în cultură, filozofie, istorie, ştiinţe, care au fost gay. Am înţeles faptul că nu fac parte din „normă”, deşi astăzi sînt dispus să pun la îndoială ceea înţelegem prin „normă”. Or pentru mine sexualitatea şi felul în care oamenii îşi identifică propria lor sexualitate nu ar trebui să fie normative (şi deci represive).

P.N.: Ai fost uşor acceptat de cei din jur? A trebuit să-ţi schimbi mediul de prieteni sau ai încercat să-i „educi” pe cei vechi?

S.P.: De la bun început am acumulat argumente de ordin medical, psihologic, moral, istoric în favoarea mea. Cu cei care nu m-au acceptat aşa cum sînt am întrerupt relaţiile. A fi gay pentru mine este mai mult decât o preferinţă sau o identitate sexuală. Iar dacă cineva nu-mi acceptă identitatea mea gay, înseamnă că nu mă acceptă deloc.

N.E.: Cum ai fost totuşi acceptat de părinţi? Căci în cazul lor e greu să zici că dacă nu te acceptă aşa cum eşti, nu-ţi pasă?

S.P: M-au acceptat în aparenţă, dar au continuat mereu să spere şi să-mi dea sfaturi pentru a deveni „normal”, să mă căsătoresc, iar unele rude mi-au sugerat chiar să fac dacă trebuie şi nişte tratamente pentru asta.

P.N.: Dar ţie oricum îţi este mai uşor să fii gay la Paris, decît lui Slavic în Moldova, care e nevoit să înfrunte zilnic ostilitatea societăţii. Slavic, cum te împaci cu ideea pe care şi-o fac oamenii despre homosexuali?

V.M: Eu îmi aleg oamenii cu care comunic şi mai ales cărora le destăinui identitatea mea sexuală. Eu vin dintr-o localitate rurală şi sînt al cincilea copil în familie, unde am primit aceeaşi educaţie ca şi toţi fraţii mei. Totuşi, din copilărie am dat preferinţă păpuşilor, deseori mă deghizam în hainele şi pantofii mamei, iar la 14 ani, cînd am avut primele mele vise erotice, eroii lor au fost bărbaţi. Îmi era greu să înţeleg de ce mi se întâmplă acest lucru, pentru că nu ştiam ce înseamnă toate acestea. Nu aveam surse de informaţie suficiente, iar despre homosexualitate auzeam doar păreri negative. Am început să lupt cu mine însumi, am încercat chiar să am iubite fete, dar în zadar. Am încercat să fac parte din normă, să mă conformez cu corpul meu biologic şi cu ideea pe care şi-o fac oamenii despre el. Odată venit la Chişinău, la colegiu mi-a fost şi mai greu; trebuia să mimez bărbăţia şi să ascund privirile care uneori mă trădau. Asta pînă în momentul în care am intrat în comunitatea gay, mi-am făcut un iubit şi am înţeles că pot să trăiesc aşa cum sînt fără să mă mint pe mine însumi. A trebuit desigur să vorbesc şi cu părinţii. Mama a aflat prima despre acest lucru. Iniţial a fost şocată, mi-a cerut să redevin „normal”, iar într-un final s-a împăcat cu ideea. Tot ea m-a ajutat să le mărturisesc şi fraţilor mei. La început ei mi-au interzis să mărturisesc cuiva din străini acest lucru. Abia după ce unul dintre ei a plecat la muncă în străinătate, mi-a trimis o scrisoare, în care m-a rugat să-l iert şi să-mi trăiesc viaţa aşa cum cred, să fiu ceea ce sînt fără să-mi fie frică. M-a emoţionat foarte mult această scrisoare.

N.E.: Au fost momente în care te-ai simţit marginalizat sau maltratat de societate pentru că eşti gay?

V.M: Am fost maltratat de poliţie. Eram într-un loc tradiţional de întâlnire a gay-lor, cînd am fost arestat de poliţie şi am fost ameninţat că voi trece prin cele mai groaznice chinuri, că voi fi bătut şi că mă voi sătura de... iubire bărbătească. Mi s-a confiscat telefonul mobil fără vreo explicaţie, iar pentru a-l recupera trebuia să achit o sumă de bani. Atunci chiar mi-a fost frică de ce ar fi putut să mi se întâmple, aşa că l-am anunţat pe preşedintele GenderDoc-M. Cu susţinerea lui şi a organizaţiei i-am declarat la poliţie pe cei care m-au maltratat şi şantajat, deşi mi-a fost greu s-o fac, pentru că a trebuit să recunosc public că sînt gay. Aceşti poliţişti au fost pedepsiţi pe cale administrativă şi eliberaţi din funcţie pe un termen de doi ani, fiind obligaţi să-mi plătească şi o recompensă. Eu i-am iertat. Totuşi, din cauza acestui incident eu mi-am pierdut slujba, care era atunci unica mea sursă de existenţă.

N.E.: Astăzi te simţi integrat în societate?

V.M.: Da, mă simt integrat: în primul rînd mi-am găsit un nou cerc de prieteni prin intermediul GenderDoc-M. E drept că în satul meu de baştină încă mai ascund faptul că sînt gay. Mă bucur totuşi enorm că familia m-a acceptat.

N.E.: Îţi alegi prietenii din comunitatea homosexualilor sau asta nu contează neapărat pentru tine?

V.M.: Am şi prieteni heterosexuali, pe care mi-i aleg pentru că împart cu mine anumite interese. Evident că cei care ştiu că sînt gay şi mă acceptă ca atare sînt de un anumit nivel intelectual şi cultural. Dar nici pe cei care nu mă acceptă nu mă supăr. Dacă mă judecă, este pentru că nu sînt bine informaţi, iar asta e problema lor.

S.: Cît priveşte chestiunea integrării, eu am fost o persoană publică pînă la transformare, am activat mai mulţi ani în calitate de profesor. La un moment dat, cînd am început tratamentul, a început să se zvonească că în viaţa mea se produc anumite schimbări. Mulţi s-au îndepărtat de mine, unii m-au judecat, alţii însă m-au acceptat aşa cum am devenit. Multe dintre prietenele mele nu îşi mai imaginează că aş fi putut să fiu vreodată bărbat. Iar unele dintre relaţiile întrerupte odinioară tind să se refacă, pentru că o prietenie adevărată nu este motivată de identitatea sexuală, ci este o legătură de suflet.

N.U.: Cei care îşi afişează identitatea sexuală sînt oameni care au curajul să fie fericiţi. Îmaginaţi-vă cîţi sînt acei care trăiesc o viaţă dublă, fiindu-le frică să se declare cine sînt. Noi mergem deseori în localităţi în care oamenii sînt foarte intoleranţi şi chiar speriaţi cînd le vorbim despre homosexuali, lesbiene, transsexuali... De parcă le-am băga ace în urechi.

V.M.: Eu sînt sigur că fiecare dintre noi are cel puţin un om în cercul nostru de prieteni sau cunoştinţe care este gay sau lesbiană, dar fiindcă despre acest subiect nu se discută decît în termeni foarte urîţi, aceştia rămân în umbră, constrînşi fiind să-şi trăiască viaţa dublu.

N.E.: Sanda, în urma transformărilor pe care le-ai suportat, ai simţit şi modificări la nivel emoţional, spre exemplu ţi-a apărut poate instinctul matern?

S.: Da, mai ales în ultimii doi ani acest lucru devine tot mai accentuat. Îmi doresc foarte mult să am şi eu un copil şi sper ca acest lucru să se întâmple cît de curând.

P.N.: Aş vrea să vorbim puţin în continuare despre identitatea sexuală. Spre exemplu, fiind homosexuali, continuaţi să vă simţiţi bărbaţi?

V.M.: Eu mă simt bărbat. Am maniere bărbăteşti, iar în plan social asta mă strădui să şi fiu, un bărbat ca oarecare altul.

S.P.: Eu mi-am acceptat partea de feminitate din mine, continuînd totuşi să fiu bărbat. În fiecare din noi există deopotrivă o parte feminină şi alta masculină cu care jonglăm pe parcursul vieţii. Mă irită expresia „fii bărbat!” Împărtăşim adesea un set de idei false despre ce înseamnă să fii bărbat, din care excludem emoţiile, sensibilitatea.

S.: Iar eu simt în mine o parte de masculinitate care uneori iese la suprafaţă prin voinţa sau caracterul uneori tranşant şi categoric pe care îl manifest. De multe ori mă surprind că manifest o ambiţie tipic masculină.

P.N.: Poate că aceste trăsături sînt general umane, iar faptul că ele au fost atribuite unuia sau altui sex nu este decît efectul unei conjuncturi sociale şi culturale; mă refer la ceea ce Pierre Bourdieu a numit „dominaţia masculină”. Acum, ca la sfîrşit, să ne imaginăm că avem posibilitatea să le spunem ceva tinerilor creştini care strîng semnături în oraş împotriva homosexualilor. Ce le mesaj le-aţi transmite?

V.M.: Aş vrea să le spun că oameni sîntem cu toţii şi că nu vreau să fiu discriminat pentru faptul că sînt gay.

S.P.: Trăim într-un stat liber şi fiecare individ are dreptul să-şi manifeste opţiunea pe care o are şi nu trebuie atacat atîta timp cât nu deranjează pe nimeni. În Occident biserica a devenit mult mai tolerantă faţă de „minorităţile sexuale”; la noi şi în alte părţi religiozitatea se manifestă într-o formă negativă şi adesea agresivă. Ne putem întreba ce fel de creştini sînt aceştia, în ce fel înţeleg ei să-şi iubească aproapele lor.

N.E.: În momentul în care realizam pe stradă sondajul în privinţa homosexualilor, am rămas stupefiată de faptul că nu am întîlnit aproape deloc păreri pozitive sau cel puţin tolerante cu privire la homosexualitate. Şi totuşi m-a impresionat mult părerea unei femei care mi-a mărturisit că nu are nimic împotriva acestor oameni, ba mai mult, a afirmat că iubirea lor nu naşte păcate şi crime, pe care le săvîrşeşte iubirea heterosexuală, prin avorturi.

D.C.: Adevărul este că homosexualii îşi planifică minuţios copii, care la ei apar de fiecare dată la „momentul potrivit”, atunci când ambii parteneri şi-l doresc şi se simt pregătiţi pentru asta. Altceva e că în foarte puţine locuri de pe glob homosexualii sau lesbienele au posibilitatea să adopte copii în mod legal.

V.M.: Într-o familie de homosexuali sau transsexuali copilul este înconjurat de multă iubire, i se oferă mai multă atenţie, ceea ce nu este tot timpul cazul în familiile „tradiţionale”.

S.P: Copilul este perceput adesea de heterosexuali ca o obligaţie, ceva ce trebuie făcut pentru a fi „în rînd cu lumea”. Pentru mine nu contează dacă copilul pe care îl voi avea îmi va aparţine biologic, important este să fie un copil fericit.

N.E.: Dar ce fel de identitate sexuală va avea copilul care va creşte într-un cuplu de orientare „netradiţională”?

S.P.: S-au făcut studii serioase pe acest subiect care au demonstrat că procentul copiilor crescuţi în cupluri homosexuale nu depăşeşte proporţia globală în această privinţă.

D.C.: Identitatea sexuală a copilului nu va avea cu siguranţă nici o importanţă pentru mine. Eu de exemplu îi voi da un nume neutru din punct de vedere sexual, care să-i permită să-şi definească singur propria-i identitate.

N.U: Pentru mine nu va conta identitatea sexuală a copilului, eu îl voi iubi oricum. Dar nu mi-aş dori ca copilul meu să fie homosexual în Moldova. Cred că în acest caz l-aş scoate urgent din ţară. La noi lumea nu e deloc pregătită să-i accepte şi să-i ajute pe homosexuali şi pe celelalte „minorităţi” să se integreze.

Sondaj despre homosexualitate în Moldova

(realizat de Nătăliţa Efros, pe un eşantion aleatoriu de 9 persoane)

Publicat în Punkt, nr. 22

Întrebări:
Ce părere aveţi despre homosexuali, transsexuali şi bisexuali?
Ce atitudine trebuie să luăm faţă de ei?

Mihai, 43 ani, şofer troleibuz

Asta e o nebunie luată de la televizor, că daca ar exista o lege care să interzică filme cu prostii din astea, atunci nu am avea aşa abateri. Şi în ziare scriu tare multe prostii, iar tinerii învaţă şi respectiv practică aceste lucruri, nici nu vreau să le zic pe nume.

Stiţi, o bătaie la timp nu strică...ar fi trebuit să fie bătuţi la vreme de părinţii lor.

Galina, 48 ani, profesoară

În vremea cînd am crescut eu, nu se auzeau despre astfel de anomalii, fie că nu erau, fie erau camufltate de epoca comunismului. Ştiu foarte bine că literatura atestă astfel de cazuri încă din secolul XIV, dar cu siguranţă aceştia sunt oameni bolnavi.

Atitudinea faţă de ei nu trebuie să fie ostilă, or se stie că astfel am putea trezi supărarea şi răzbunarea lor, dar totodată, nu trebuie să le dăm spaţiu liber de manifestare, pentru ca să nu răspândim asemenea manifestări bolnave.

Olga, 23 ani, studentă (rusofonă)

Nu cred nimic despre ei, e viaţa lor, pot să facă ce vor; atîta timp cît nu mă deranjează, nu am nimic cu ei.

Nu am nici o atitudine, nu îmi pasă de ei, eu îmi trăiesc viaţa mea.

Irina, 17 ani, elevă, voluntar

Ei sunt oameni ca şi noi, avem aceleaşi drepturi şi obligaţii, iar dacă ei nu sfidează Constituţia şi alte legi nu avem ce să ne luăm de ei; eu am o prietenă care e lesbi şi e ok, ne împăcăm foarte bine chiar dacă eu sunt de orientare tradiţională.

Trebuie să le fim prieteni, mai ales dacă vrem să ne integrăm în Uniunea Europeană, acolo nu o să ne primească dacă o să fim rasişti.


Ina, 43 ani, manager de vînzări

Chiar dacă soţul meu îi urăşte, eu nu am numic împotriva lor. Nu e vina lor, este o greşeală a naturii prin care unii primesc mai multi hormoni, fie masculini, fie feminini, decât trebuie.

O atitudine loială, poate indiferentă, doar ei nu fac nimic rău, iar ceea ce s-a întîmplat recent la Chişinău, în timpul demonstraţiilor homosexualilor, este o dovadă că Moldova nu e pregătită să se alinieze la ţările democratice.

Sergiu, student, 21 ani

Nu am nici o părere, e treaba lor, e alegerea pe care au facut-o şi pentru care sînt pedepsiţi de societate.

Trebuie să avem o atitudine tolerantă atîta timp cît ei nu sînt incomozi, dar odată ce fac demonstraţii trebuie nimiciţi, pentru că ei dau un model prost tinerii generaţii.

Natalia, 33 ani, jurist

Sînt nişte abateri de la normal care trebuie înlăturate, dar nu scoase în piaţa mare la demonstraţie.

Din punct de vedere juridic ei sunt acceptaţi la un nivel cu ceilalţi, dar privind omeneşte la ei şi problema lor, atunci trebuie să încercăm să-i ajutăm, ceea ce se întîmplă cu ei este o boală.

Ilinca, 15 ani, eleva

Nu ştiu ce să cred, este o nebunie a oamenilor fără treabă. Am citit că bolile acestea au început în mănăstiri, aşa că începe totul de la plictiseală; homosexualii sunt nişte plictisiţi de viaţă.

Nu trebuie să le acordăm prea multă atenţie, în caz contrar îi facem să se simtă importanţi.

Eduard, 28 ani, operator PC

Oameni care nu ştiu ce să mai facă din viaţa lor, homosexualii sunt nesatisfăcuţi de capacităţile lor sexuale şi respectiv apucă o cale a păcatului.

Ei trebuie spitalizaţi într-o clinică psihiatrică şi supravegheaţi de specialişti.

Cercurile vicioase ale sărăciei (masă rotundă)

Participanţi: Veaceslav Negruţă (economist), Răzvan Dumitru (doctorand în antropologie socială), Iulian Ciocan (scriitor, jurnalist), Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalistă, moderatoare).

(Publicat în Punkt, N°20)

Am numit tema acestei mese rotunde „Cercurile vicioase ale sărăciei” pentru că, aşa cum s-a observat, există nişte procese – de ordin social, cultural, economic – care apar ca o consecinţă a precarităţii unei populaţii şi care, în acelaşi timp, împiedică această populaţie (o familie, o comunitate sau o ţară întreagă) să iasă din sărăcie. Astfel, o familie cu un buget redus va avea tendinţa să investească mai puţin în şcolarizarea copiilor (decît familiile „bogate”). Aceşti copii subşcolarizaţi, odată deveniţi adulţi, vor umple rîndurile muncitorilor necalificaţi şi prost plătiţi... Perioadele de tranziţie şi de incertitudine, prin care trece şi ţara noastră, sînt în mod special dispuse să dea naştere la asemenea mecanisme generatoare de sărăcie şi care nu fac decît să o prelungească, asemeni şarpelui care-şi muşcă propria coadă. Am putea încerca să vedem care sînt cauzele şi efectele care, rînd pe rînd, produc sărăcie şi, totodată, conduc la proliferarea şi aprofundarea ei. Una din aceste cauze / efecte ale sărăciei este căderea stării de spirit generale a populaţiei. După cum arată unele studii recente, populaţia din R. Moldova nu pare să vadă „luminiţa la capătul tunelului”. O întrezăriţi poate voi?

„Am devenit o societate de consumatori fără să producem nimic în schimb”

VN: Sărăcia este un fenomen complex. Săraci nu sînt doar acei care nu au bani, ci şi acei care nu au acces la nişte servicii elementare: apă curentă, gaz, infrastructură, transport ş. a. m. d. Nişte lipsuri care în alte ţări au fost demult rezolvate. În acelaşi timp, la noi vreo 70% din populaţie sînt proprietari. Oamenii, mai ales cei de la sate, au terenuri de pămînt, case, unii chiar şi maşini. Totodată mulţi dintre ei se numără printre săraci, dacă nu se ia în consideraţie decît indicele venitului oficial. Or moldovenii nu trăiesc doar din salarii.

PN: Dar salariul nu este singurul indicator care se ia în consideraţie la calculul sărăciei. Mai este şi consumul.

VN: Dacă ne uităm la structura Produsului Intern Brut (PIB), consumul depăşeşte 100%. Consumăm mult, producem foarte puţin, importăm masiv. Am devenit o societate de consumatori fără să producem nimic în schimb.

RD: Problema nu e că moldovenii ar munci puţin, ci că ei muncesc în altă parte.

VN: Asta şi am în vedere cînd spun că moldovenii nu trăiesc doar din salarii. Ce face un moldovean cînd rămîne cu un leu în buzunar?

PN: Merge să schimbe 100 de dolari… Dar SCERS (Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei) măsoară nivelul de sărăcie, ţinînd cont şi de venitul obţinut în afara salariului, inclusiv din contul remitenţelor din străinătate, care pentru cei mai mulţi dintre moldoveni este principala sursă de venit.

„Motivul principal al perpetuării sărăciei este incompetenţa clasei noastre guvernante”

RD: Trebuie să facem distincţia şi între sărăcia percepută (subiectivă) şi sărăcia propriu-zisă (obiectivă). Cred că în Moldova oamenii au o percepţie foarte acută a sărăciei. Moldovenii, ca şi alţi est-europeni, tind, din anumite motive, să se considere mai săraci decît sînt, în primul rînd pentru faptul că au nişte aşteptări foarte mari faţă de ce cred ei că li se cuvine de fapt.

PN: O explicaţie ar fi şi că înainte oamenii au avut parte de o siguranţă mai mare. Putem fi supăraţi pe regimul sovietic, dar trebuie să admitem că exista o anumită stabilitate care, cel puţin în percepţia oamenilor, a fost pierdută după 1990.

IC: De aici şi reviviscenţa ideologiilor de stînga, nostalgia pentru regimul sovietic, care se văd bine în timpul alegerilor. Veaceslav spunea că la noi deocamdată banii nu produc bani, ca în ţările mai dezvoltate. Nu cred că voi exagera mult dacă voi compara Republica Moldova cu o reţea vastă, nesăţioasă, de supermarketuri şi exchange-uri care absorb sumele imense de bani pe care le trimit gastarbeiterii din străinătate. Guvernanţii au înţeles foarte bine: într-o ţară în care nimic nu se produce, ceea ce trebuie să facă e să deschidă cît mai multe supermarketuri şi case de schimb valutar. Prin ele sînt absorbiţi toţi banii trimişi, iar datorită acestor bani, stătuleţul nostru “ocrotitor” continuă să existe. Din punctul meu de vedere, motivul principal al perpetuării sărăciei este incompetenţa clasei noastre guvernante.

VN: Sintagma „banii trebuie să producă bani” trebuie înţeleasă în sens economic. Un ban investit, care ulterior aduce bani, creează oportunităţi de angajare, salarii, reduce migraţia. La noi, însă, cei plecaţi peste hotare, la întoarcere nu au unde să-şi investească banii într-o afacere, pentru că aici există nişte „filtre”, cum sînt supermarketurile, care preiau fluxurile financiare şi le controlează.

„Mulţi oameni caută să aibă un venit, mai degrabă pentru a arăta că au, decît pentru a face ceva cu acest venit”

RD: Dar care sînt totuşi cauzele lipsei de iniţiativă privată: slaba dezvoltare instituţională? Instituţiile nu protejează antreprenorii, nu-i încurajează, sau oamenii nu sînt obişnuiţi să investească în ceva care necesită un anumit tip de efort? Mulţi oameni caută să aibă un venit, mai degrabă pentru a arăta că au, decît pentru a face ceva cu acest venit. Eu cred că mulţi se duc în străinătate pentru a-şi suplini nişte venituri şi pentru a investi în prestigiul personal. Cunosc cîteva familii care au plecat în străinătate pentru a-şi cumpăra la întoarcere, cu banii cîştigaţi, maşini scumpe...

PN: ...Sau case mari.

IC: Eu nu cred că majoritatea moldovenilor pleacă în străinătate pentru ca apoi să-şi etaleze bogăţia. După mine, la noi bogăţia trezeşte multă suspiciune şi nu e prea convenabil să ţi-o exhibi. O suspiciune mulată pe un soi de „ură de clasă” de sorginte sovietică. Cauza principală pentru care cei mai mulţi moldoveni pleacă în străinătate este dorinţa lor acută de a-şi rezolva nişte probleme materiale stringente.

VN: Un medic sau un învăţător, care se dezice de postul său în spital sau în şcoală, plecînd în străinătate pentru a îngriji de o bătrînică, îşi pierde statutul pe care l-a avut aici în societate, fără să dobîndească o situaţie mai prestigioasă în străinătate, ci dimpotrivă.

PN: După nişte cercetări făcute în 2002, majoritatea celor care pleacă să lucreze în străinătate o fac cel mai des din nelinişte pentru situaţia copiilor lor, pentru a le asigura un anumit nivel de bunăstare, pentru a le plăti studiile.

VN: Da, iar aici avem o altă problemă. Copilul al cărui părinte este plecat, duce lipsa părintelui său, nu are parte de un sfat, de prezenţa fizică a părintelui său la urma urmei. Deseori părinţii trimit bani acasă, iar aici banii sînt cheltuiţi fără socoteală, fără să ajute la educaţia copiilor. Societatea degradează, pornind de la criza de educaţie prin care trec noile generaţii ale copiilor moldovenilor plecaţi peste hotare.

PN: Iată un efect pervers care întreţine unul din cercurile vicioase ale sărăciei. Pentru că cei care astăzi nu fac şcoală, mîine vor umple rîndurile nereuşiţilor şi şomerilor… Eu totuşi tind să le dau dreptate celor care au plecat peste hotare pentru a-şi salva familia de la sărăcie. Vă propun să facem o speculaţie, aici la această masă de cafenea, şi să ne imaginăm ce ar fi fost dacă oamenii n-ar fi plecat în masă peste hotare în 1998, 2000, pînă acum.

NE: Probabil că s-ar fi produs o revoluţie şi lucrurile ar fi mers mult mai bine.

PN: Mai rău ar fi dacă ar veni la putere o huntă militară, ca în Birmania.

„Călătorind şi muncind în străinătate, oamenii cunosc un alt tip de societate şi, văzînd cum aceasta funcţionează, încearcă să aducă modelul ei de funcţionare la ei acasă”

RD: Cred că plecarea oamenilor peste hotare aduce şi lucruri bune, nu numai negative. Călătorind şi muncind în străinătate, oamenii cunosc un alt tip de societate şi, văzînd cum aceasta funcţionează, încearcă să aducă modelul ei de funcţionare la ei acasă.

VN: Dar cine cîştigă pînă la urmă de pe urma acestui beneficiu? Ei sînt rupţi din societatea din care pleacă, nu participă la alegeri, dacă ne uităm pe rata participării la alegeri.

RD: Asta pentru că oamenii încă nu s-au întors, dar probabil că va veni şi un val al întoarcerilor. Iar cei care se întorc sînt probabil mai activi decît au fost înainte. Voi aduce un exemplu în acest sens. Eram la coadă la biroul de paşapoarte la Bucureşti. Se formase o coadă imensă la reînnoitul paşapoartelor. Cei mai nemulţumiţi erau cei care plecaseră în străinătate: ei aduceau mereu argumentul că în Italia sau Spania lucrurile acestea s-ar rezolva mult mai repede decît aici. Erau nemulţumiţi pentru că aveau un termen de comparaţie.

VN: Dar schimbările care au fost făcute în ultimii ani în România, în administraţia locală şi centrală, nu se datorează nemulţumiţilor care strigau la coadă, ci pentru că a existat dorinţa politică de a prelua nişte valori şi experienţe de la Uniunea europeană. La noi, dacă ar veni lumea de peste hotare şi ar începe să strige, cei de la guvernare ar fi oare gata să-i asculte?

RD: Totuşi, nu cred că cele două clase, cei de la putere şi cei care nu se află la putere, sînt complet separate. Cred că puterea preia la un moment dat doleanţele cetăţenilor.

VN: La noi e o ruptură mare între guvernanţi şi cei guvernaţi.

IC: Sînt două lumi paralele...

PN: Şi totuşi cum explicaţi că în 2004 au fost realeşi comuniştii şi, după sondaje, au mari şanse şi în 2009. Noi avem deseori tendinţa, din diverse motive, să exagerăm ruptura între clasa politică şi populaţia civilă. După cercetările care s-au făcut observ că categoriile cele mai afectate de sărăcie sînt copiii şi bătrînii. Cum se face atunci că bătrînii sînt cei care trăiesc în cea mai neagră sărăcie, şi tot ei îi realeg de fiecare dată pe comunişti? N-ar fi logic să fie ei cei mai nemulţumiţi?

RD: Probabil pentru că PC are acest discurs de stat asistenţial care prinde la electorat. Deşi pensiile nu sînt foarte mari...

PN: ...Cel puţin s-au dat la timp. Or pînă la 2001, bătrînii n-au primit pensiile ani în şir, la fel şi salariile bugetarilor erau într-o restanţă continuă. Aceasta s-a întîmplat desigur şi din cauza crizei financiare din Rusia din 1999...

VN: Totuşi, şi în 1998 şi în 1999, inclusiv şi în perioada crizei, guvernele au lucrat la adoptarea şi implementarea unor reforme care din punct de vedere politic nu le-a adus dividende. În schimb, toate beneficiile de pe urma eforturilor depuse în acea perioadă au fost preluate de guvernările ulterioare.

IC: „Mai apar şi astăzi, iată, o sumedenie de partide “democratice”. Dacă, ajungînd printr-un miracol la putere, acestea se vor pune din nou pe căpătuială, comuniştii vor reveni în forţă şi – teamă mi-e – pentru totdeauna”. Comuniştii speculează greşelile făcute de aşa-numitele guvernări liberale în anii ’90. Îmi aduc aminte că în sate dispărea mereu lumina, iar oamenii găteau, mîncau, discutau cu lumînarea. Nu se plăteau pensiile. Eu însumi a trebuit să practic o vreme comerţul cu amănuntul. Altminteri nu puteai supravieţui. Toate aceste greutăţi, prin care a trecut populaţia în anii ’90, plus incompetenţa şi lăcomia unor politicieni zişi democraţi au avut drept urmare firească victoria răsunătoare repurtată de comunişti în 2001. Mai apar şi astăzi, iată, o sumedenie de partide “democratice”. Dacă, ajungînd printr-un miracol la putere, acestea se vor pune din nou pe căpătuială, comuniştii vor reveni în forţă şi – teamă mi-e – pentru totdeauna.

VN: Greşeala guvernanţilor democraţi de pînă la 2001 a fost că nu s-au jertfit. N-au acceptat să sufere şi ei de pe urma crizei, de rînd cu populaţia civilă. Şi atunci societatea i-a penalizat. Nu e un secret că mulţi oameni care au fost la guvernare în acea perioadă sînt acum nişte oameni de afaceri prosperi...

„Pentru Moldova apare o nouă oportunitate în contextul crizei alimentare la nivel global”

PN: Aş vrea să discutăm despre caracterul rural al Republicii Moldova şi care pare că merge mînă în mînă cu precaritatea. În epoca sovietică s-a încurajat pentru Moldova un tip de economie agrară. S-a construit un sistem de colhozuri, care funcţiona de bine de rău. Dar odată cu căderea Uniunii sovietice, acest sistem de colhozuri s-a prăbuşit şi el, iar ţăranul s-a trezit peste noapte şomer. Ce soluţie vedeţi voi pentru acest impas?

VN: Pentru Moldova apare o nouă oportunitate în contextul crizei alimentare la nivel global. Moldova şi-ar putea găsi aici o nişă prin care să-şi vîndă mai bine produsele agricole. Dar ţine de competenţa guvernanţilor să deschidă hotare şi pieţe noi pentru producătorii agricoli. Nu este vorba doar de a exporta materia brută – grîu sau struguri -, ci de a favoriza apariţia unei industrii agricole moderne, capabile să prelucreze aceste materii prime pentru a se exporta o valoare adăugată mai mare, de pe urma căreia să beneficieze şi agricultorii.

IC: Am fost şocat să descopăr la ţară mai multe “trepte” ale mizeriei. O ţărancă dintr-un sat uitat mi s-a plîns că are o pensie de doar 420 de lei şi, zicea ea, dacă ar avea, ca o vecină “privilegiată”, o pensie de 550 de lei, ar fi fericită. Ei bine, mai sînt şi alte “paliere” ale sărăciei. La femeia, care primeşte 420 de lei lunar, vin nişte „boschetari rurali”, cum îi numesc eu, care lucrează cu ziua pentru te miri ce, pentru orice hrană sau ceva de băut. Deunăzi un responsabil al „centrului de triere” al vagabonzilor spunea, cu convingere, că aceşti oameni sărmani o duc greu pentru că sînt slabi şi nu rezistă în faţa vicisitudinilor vieţii. Ideea lui era că, dacă eşti puternic, rezişti şi scapi de sărăcie. Eu nu ştiu dacă e chiar aşa. Da, trebuie să fii tenace. Dar este nevoie şi de un cadru creat de stat care să-ţi permită să scapi de sărăcie. Şi nu ştiu dacă noi, membrii societăţii, avem posibilităţi egale pentru a ne realiza.

PN: Da, în general cei care au reuşit pentru că au avut la bază anumite resurse au tendinţa să gîndească în termeni de darwinism social, că cei care nu reuşesc ar fi slabi şi pe de asupra ar suferi şi de anumite metehne.

RD: Cînd ai succes, ar fi meritul tău, iar dacă nu reuşeşti ar fi vina celorlalţi.

IC: Mai e un amănunt interesant. Am convingerea că trăim într-o societate dezagregată, în care lipseşte aproape cu desăvîrşire solidaritatea. Oamenii-de-curînd-îmbogăţiţi trăiesc în lumea lor şi, cu rare excepţii, nu întind o mînă de ajutor celor nevoiaşi.

PN: Dar mai sînt şi mulţi săraci care se complac în ideea că cineva trebuie să le dea. Eu nu sînt darwinist social, dar cred că nu e foarte bine să le dai celor săraci peştele de-a gata, ci mai degrabă undiţa cu care să-i înveţi să prindă peşte de unii singuri.

„Sărăcia te poate face mai tenace şi mai inteligent, atunci cînd condiţiile ţi-o cer imperios”

PN: Acum că ne aflăm la sfîrşitul întîlnirii noastre, aş vrea să vă rog să expuneţi nişte prognoze pentru următoarea perioadă. Chiar şi dacă se zice că ne aflăm în creştere economică, efectele acestei creşteri nu se vor simţi decît pe termen lung, iar sărăcia va continua un timp să fie o problemă sau cel puţin să fie percepută ca atare. Cum credeţi voi că vor evolua lucrurile?

VN: Perspectiva pe care o văd eu este una destul de sumbră, pentru că moldovenii plecaţi peste hotare şi care contribuie indirect la dezvoltarea economică a RM, vor pierde cu timpul interesul de a investi în această ţară, rămînînd să lucreze în străinătate, ba luîndu-şi şi familiile cu ei.

RD: Eu cred că migraţia are un efect mai degrabă benefic asupra dezvoltării R. Moldova, în ciuda sacrificiilor. Ea va ajuta în timp la schimbarea mentalităţilor. Migraţia face totodată ca populaţia rămasă aici să trăiască mai bine decît dacă n-ar avea rude care să lucreze în străinătate. Oamenii au acces astfel la mai multe bunuri, unii din ei şi la mai multă educaţie.

IC: Eu aştept mai întîi să dispară politicienii puşi pe carieră şi pe căpătuială. Dar aşa cum aceşti demnitari nu vor dispărea în curînd, cred că în următorii 20 de ani nu voi fi covîrşit de optimism. Degeaba se întorc cei din străinătate, dacă politicienii rămîn aceiaşi.

RD: Nu ştiu dacă ar fi bine să ne punem speranţa că vor veni la putere politicieni mai morali decît cei care au fost pînă acum. Pînă la urmă cadrul instituţional trebuie să rezolve lucrurile acestea. Legile şi instituţiile ar trebui să blocheze politicienii şi oamenii care au putere să tragă foloase de pe seama sistemului.

PN: Ca la sfîrşit, voi face un efort să închei pe o notă mai optimistă. Vreau să văd sărăcia ca un lucru pozitiv, prin aceea că atunci cînd eşti sărac vrei să devii mai bogat. Iar pentru a-ţi hrăni copiii, sau a-i da la şcoală, eşti gata să faci un efort dublu, triplu, decît atunci cînd eşti îndestulat „bine mersi”. Observ, de exemplu, conform rezultatelor unor studii, că, raportat la veniturile pe care le au, familiile mai sărace investesc de două ori mai mult în şcolarizarea copiilor lor decît cele bogate. Sărăcia te poate face aşadar mai tenace şi mai inteligent, atunci cînd condiţiile ţi-o cer imperios.