Crize globale, zvonuri locale

Masă rotundă editată în revista Punkt, nr. 24

De la o vreme se vorbeşte foarte mult în mass media occidentală despre aşa-zisa criză financiară globală. Şi în Moldova se abordează acest subiect, dar cu mai multă discreţie şi timiditate. Cînd am început să organizez masa rotundă pe tema crizei financiare, am încercat să invit şi un reprezentant al unei bănci importante de la noi. Spre surpriza mea, direcţia băncii respective ne-a refuzat dialogul cu unul din angajaţii săi, pe motiv că lucrurile ar merge mai bine ca niciodată şi că nu ar exista nici un motiv de a îngrijora clienţii. La fel şi guvernanţii, la început taciturni şi extrem de retraşi faţă de acest subiect, n-au prididit de la un moment cu încurajările că sistemul nostru economic şi financiar este mai pregătit ca oricînd să înfrunte orice fel de criză, fie ea şi globală, care oricum va ocoli cu grijă hotarele Moldovei. Mai nou şi analiştii economici s-au alăturat acestui cor de glasuri cristaline, dîndu-ne asigurări că „e criză, nu crizoi” şi că e globală, dar nu la noi. Fiind şcolit în sistemul sovietic şi învăţat să citesc noutăţile bune pe de-a îndoaselea, m-am întrebat care o fi oare adevărul şi cît de justificat îmi este somnul încă liniştit. Am adunat în grabă un consiliu de experţi, pentru a le cere sfatul şi părerea. Pînă la capătul dialogului de mai jos, veţi afla şi Dvs. dacă aveţi motive de îngrijorare sau ba.

Au participat: Veaceslav Negruţă (economist), Cornelia Grigoriţă (doctor în economie), Andrei Cuşco (doctor în istorie, lector Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”), Petru Negură (sociolog, moderator), Efros Nătăliţa (jurnalistă, moderator).



Petru Negură: V-am invitat pe voi toţi pentru a încerca să desluşim în ce măsură această criză financiară, care riscă să devină economică, ar putea să ne afecteze şi pe noi, locuitorii acestei ţări lipsite de greutate în plan global. O fi aşa cum încearcă să ne liniştească guvernanţii sau avem motive să ne îngrijorăm. Au mai fost crize mondiale şi în alte vremuri. Cum ne-am descurcat atunci?

Veaceslav Negruţă: Criza financiară actuală este adesea comparată cu cea din anii 1929-33. Merită totuşi să precizăm că „Marea depresie”, cum a fost numită criza economică din perioada interbelică, a fost generată de supraproducţie. Cea la care asistăm astăzi a fost provocată de criza creditelor ipotecare.

Andrei Cuşco: Criza de astăzi poate fi mai degrabă comparată cu cea din 1873, la baza căreia au fost tot creditele ipotecare, operaţii financiare care se practicau şi în acea vreme în societăţile franceză şi engleză. Anume creditele pentru construcţia edificiilor monumentale...

V.N.: ... Dar şi cele folosite în construcţia căilor ferate, în ramura metalurgică şi în construcţia minieră.

A.C: Da, adică ramurile industriale de bază în epoca respectivă. Dar totuşi toate au început de la acel „balon” al împrumuturilor pentru construcţii. Era epoca în care s-au pus bazele arhitecturii londoneze şi pariziene moderne.

P.N: De fapt, în ce măsură aceste comparaţii cu epoci mai îndepărtate ne ajută să înţelegem mai bine criza care astăzi ne-a căzut peste capete şi poate cum ne-ar ajuta să şi ieşim din ea? Pentru că sperăm cu toţii să ne afecteze cît mai puţin.

V.N: Pe noi criza financiară mondială deocamdată nu ne afectează direct. Ea în schimb a început să bată din plin în ţările mai dezvoltate. Iată, de exemplu, nişte prieteni de-ai mei din Canada, stabiliţi acolo de ceva vreme, îşi fac deja bagajele de întoarcere. Au început să simtă pe pielea lor efectele faimoasei crize: cheltuielile de întreţinere cresc, salariile nu mai sînt cele care au fost şi e tot mai greu să iei un credit de la bancă... Iar întoarcerea moldovenilor din străinătate ar putea genera rapid o criză de proporţii şi la noi.

Cornelia Grigoriţă: Băncile din SUA încep să-şi schimbe politica de creditare. Dacă pînă acum era de ajuns să prezinţi un act de identitate şi să completezi un chestionar, acum lucrurile au devenit mult mai complicate. Băncile se asigură astfel că banii vor fi ulterior rambursaţi, verifică capacitatea financiară a clientului, lucru care anterior era deseori trecut cu vederea.

V.N.: Băncile europene au fost mult mai precaute în acest sens, fapt pentru care şi riscul de falimentare a acestora este astăzi mult mai redus comparativ cu cele americane.

C.G.: În SUA, consecinţele crizei financiare americane se manifestă şi prin concedieri masive, aşa cum o atestă numeroase publicaţii. Băncile europene care ar putea fi azi în pericol de instabilitate sînt cele care au colaborat cel mai mult în plan financiar cu sistemul bancar de peste ocean. Multe din băncile americane investiţionale au reprezentanţe pe pieţele financiare europene şi anume acestea au avut de suferit în primul rînd.

P.N.: Vedem că Europa e diferită de America, iar Modova e deosebită de ambele. Ce s-ar putea întîmpla cu sistemul bancar de la noi, chiar dacă acest sistem ar fi la noi mic şi slab?

V.N.: Avem o piaţă financiară subdezvoltată, în care predomină sistemul bancar şi o piaţă de capital aproape inexistentă. În ceea ce priveşte piaţa creditelor ipotecare, nu avem decît nişte elemente ale acesteia, or credite ipotecare clasice, ca acele din occident, practic nu există. Abia anul acesta s-a adoptat o lege cu privire la ipotecă. Aceasta ne poate da o speranţă că sistemul financiar din Moldova nu va fi afectat la modul direct de criza mondială. Dar criza ipotecară globală ar putea degenera într-o criză economică generală, lucru pe care deja îl putem observa pe pieţele europene. Aceasta poate duce la încetinirea ritmurilor de creştere economică şi la dezechilibrarea diferitor ramuri ale economiei reale, precum construcţia şi serviciile hoteliere. Acestea sînt ramurile în care sînt angajaţi cei mai mulţi moldoveni.

Nătăliţa Efros: Şi aceasta i-ar putea determina să se întoarcă acasă. Ar trebui să ne temem de asta sau să ne bucurăm?

V.N: Criza va provoca disponibilizări în masă, reduceri de salarii... Astfel moldovenii vor fi forţaţi să aleagă între cerşitul în străinătate sau întoarcerea acasă. Dacă vor decide să se întoarcă, fluxul de bani pe care îi trimiteau pînă acum acasă, aşa zisele remitenţe, va înceta să mai hrănească bugetul ţării ca pînă acum. Ceea ce va duce la deprecierea leului şi va provoca scăderea puterii de cumpărare a populaţiei şi va genera o inflaţie exorbitantă.

P.N: Criza actuală are vreo legătură cu cea din 1998?

C.G: Criza din 1998, care a afectat cel mai mult Rusia şi ţările din vecinătatea ei, inclusiv Moldova, a fost generată de instabilitatea de pe piaţa de capital.

V.N: Respectiv, noi fiind parteneri de afaceri direcţi cu Federaţia Rusă, am fost afectaţi în mod inevitabil. Atunci se blocase exporturile, s-a depreciat leul şi a sărăcit omul de rînd. Haosul economic din Rusia a afectat economia noastră mică. Căci atunci cînd un peşte mare dă din coadă îl loveşte pe cel mai mic şi îl face praf. Ceea ce s-a şi întîmplat cu Moldova. Totuşi, protecţionismul operat parţial de stat ne-a scăpat de o criză de proporţii. De exemplu, nu am avut nici o bancă declarată falită din cauza crizei de atunci, iar statul şi-a onorat datoria faţă de deţinătorii de hîrtii de valoare de stat, atît locali cît şi străini..

P.N: Ce s-ar putea întîmpla astăzi cu băncile din RM care au la bază capital străin?

V.N: Cîtă vreme banca mamă o duce bine, filiala va trăi şi ea bine. În această criză, riscul cel mai mare pentru Moldova este lipsa de informare şi comunicare care, în mod paradoxal, ar putea nelinişti populaţia. Or în acest caz nimic nu e mai rău decît panica.

P.N: Pe mine mă enervează grozav cînd oficialii ne iau drept copii sau proşti şi ne povestesc poveşti cu zîne despre criză, fără să ne dea o explicaţie credibilă şi matură.

C.G: Pe de altă parte, dacă ei ar declara că în ţară ar exista probleme, problemele reale nu vor întîrzia să ia proporţii.

V.N: Şi totuşi oamenii au nevoie de explicaţii, au nevoie să ştie mai mult decît că „totul e bine, sub control”. Există momente şi mai instabile pe care totuşi cetăţenii unui stat ar fi îndreptăţiţi să le cunoască, tocmai pentru a putea face faţă şi eventual a participa la prevenirea lor.

N.E.: Poate nişte declaraţii mai clare ar pune capăt dialogurilor de mahala, unde peste tot se vorbeşte despre criză, se fac pronosticuri mai mult sau mai puţin alarmiste, chiar dacă factorii de decizie continuă să ne asigure că totul e bine şi că aşa zisa criză economică este hăt departe de hotarele noastre.

PN: Bine, care este deci realitatea? Ce pericol îl paşte pe omul nostru în urma acestei crize de care chipurile n-am avea nici un motiv să ne temem?

V.N: Primul efect care ar putea să-l resimtă ţara noastră ar fi problema exportului. Ceea ce ar putea duce la un surplus pe piaţa internă şi respectiv, ruinarea producătorului autohton.

P.N: Şi atunci în ce măsură intervenţia statului ar fi justificată?

C.G: Da, e o politică absolut necesară, aplicată astăzi în mai toate ţările lumii afectate de criza financiară, care la noi întîrzie însă să fie adoptată.

V.N: Cît timp nu există un fond de rezervă, de stabilizare asigurat de stat, nu ştim ce se va întîmpla de acum încolo. În SUA au fost deja alocate 700 mlrd dolari pentru garantarea sistemului bancar. La fel şi în alte ţări dezvoltate.

C.G: În ţările dezvoltate, există fonduri de asigurare a depozitelor, care în caz de insolvabilitate a băncilor, asigură restituirea mijloacelor deponenţilor. Noi şi la acest capitol sîntem restanţieri. Legea cu privirea la garantarea depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar, care a intrat în vigoare abia în iulie 2004, garantează fiecare deponent, indiferent de numărul şi valoarea depozitelor, în limita plafonului de 4500 lei fiecare. În ultimii 4 ani a crescut considerabil volumul depunerilor la băncile din ţară, şi desigur s-a majorat considerabil şi numărul deponenţilor care deţin cel puţin pînă la 50.000 lei. În acest context ar fi binevenit ca Banca Naţională să întreprindă măsuri care ar contribui la majorarea plafonului de garantare, în scopul asigurării depozitelor în cazul confruntării problemelor de insolvabilitate a sistemului bancar local.

PN: Ca de obicei, vă invit să formulaţi pronosticuri, optimiste sau pesimiste: ce ne aşteaptă în viitorul previzibil?

V.N: Eu sînt optimist, întrucît am încredere în capacitatea noastră a tuturor de a face faţă crizei, dar aş vrea ca şi guvernanţii să transmită mesaje mai clare şi oneste cetăţenilor noştri, pentru ca aceştia să nu se simtă înşelaţi. Mi-aş dori ca moldovenii noştri să se întoarcă acasă cît mai repede, dar sper ca aceasta să nu genereze probleme economice grave. Pînă la urmă, sper că această criză va încuraja economia RM să pătrundă pe noi pieţe de desfacere.

A.C: Sper că lucrurile vor merge mai bine de astă dată, pentru că guvernele occidentale au învăţat lecţia istoriei pentru a da semnale şi a găsi soluţii la timp.

C.G. Am convingerea că noi sîntem mai putenici şi mai rezistenţi decît occidentalii din punct de vedere psihologic. Occidentalii au fost învăţaţi să trăiască mereu în siguranţă şi bunăstare, de aceea criza actuală îi sperie atît de tare. Noi fiind o ţară în bătaia tuturor vînturilor, am devenit oarecum imuni şi ne „descurcăm” mai uşor în situaţii de criză.

Sens / Contrasens. Homosexualitatea: o sexualitate alternativă?

Participanţi la masa rotundă: Sergiu T. Popescu (masterand în ştiinţe cognitive, Paris), Sanda (translatoare), Natalia Ursu (coordonator de programe pentru dezvoltare regională GenderDoc-M), Veaceslav M. (asistent de programe pentru sănătate GenderDoc-M), Dana Cotici (coordonator pentru programul de „lobby & advocacy”, GenderDoc-M), Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalistă, moderatoare).

(Publicat în Punkt, nr. 22)

Text de : Petru Negură şi Nătăliţa Efros
Pentru prima dată am avut revelaţia homosexualităţii la Paris, în Marais, reputatul cartier al gay-lor şi lesbienelor din capitala franceză. Aici se plimb perechi de bărbaţi, ţinîndu-se de mîini cu nonşalanţă sau afişînd cu o ostentaţie „patriotică” un legănat ne-masculin de coapse. Pînă atunci, auzisem de homosexuali doar în limbajul de cartier prin vocabule de genul „pidaras” sau „petuh” şi despre care ştiam că se întîlnesc mai ales prin închisori sau alte „instituţii închise”. Altfel, în cotidianul meu aceste persoane, pe care le percepeam ca fiind cvasi-monstruoase, erau perfect inexistente. A doua revelaţie în legătură cu homosexualii am avut-o atunci cînd unul din bunii mei prieteni s-a declarat nitam-nisam gay, într-un ton în care mă făcea să înţeleg că mă priveşte dacă îl accept aşa cum este sau nu. Pe atunci prietenul meu trecea printr-o perioadă grea, care în jargonul „minoritarilor sexuali” este numită „coming out” - un fel de „rit de iniţiere” în care aceştia îşi declară apropiaţilor şi părinţilor identitatea lor sexuală. De atunci n-am mai putut trece cu privirea asupra realităţii acestui fenomen. Din întîlnirile repetate cu acest prieten, am încercat curios să cunosc mai mult despre ce simte, cum se confruntă cu privirea şi vorbirea celorlalţi. Peste ani de zile, acum cîteva săptămîni, unul din reportajele de la ştirile Pro TV arăta un autobuz plin cu vreo 70 de homosexuali, înconjurat de o mulţime ceva mai numeroasă de, zice-se, creştini şi veterani ai războiului de pe Nistru. Calmul gay-lor şi lesbienelor din autobuz contrasta flagrant cu excitaţia creştinilor din afara lui, care la început păreau că vor să strămute autobuzul de-a întregul, iar apoi se înghesuiau, se pare, să pătrundă cu orice preţ în interiorul lui pentru a se confrunta pieptiş cu „dezmăţaţii”. Atunci am avut a treia revelaţie, cea a urii omului nostru - a bunului creştin şi a gospodarului neaoş - faţă de aproapele lor diferit de ei înşişi, care le contrazice ideea lor despre om, bărbat sau femeie. Majoritatea ar prefera nici să nu audă de homosexuali, chiar şi cu preţul nimicirii lor fizice (vezi ancheta făcută de N. Efros), sau, cu ceva mai multă mărinimie, să-i ştie izolaţi într-un ghetou invizibil. Prin dialogul care urmează vă propunem să ieşim din ghetoul mental în care ne izolăm noi înşine printr-o necunoaştere complice, aflînd mai multe despre ce sînt şi ce simt homosexualii, lesbienele, transgenderii, şi asta chiar din prima sursă, din gurile celor „păţiţi” ei înşişi. Iar dacă reuşim să-i înţelegem, nu riscăm să ne contaminăm decît, poate, de ceva mai multă omenie.

Petru Negură: Această problemă a reapărut recent în aer o dată cu gay-pride-ul eşuat din centrul oraşului acum vreo două săptămîni şi cu campania de semnături strînse în oraş împotriva homosexualilor. Dar odată ce se vorbeşte despre această „problemă”, mi-am zis că am putea contribui la clarificarea ei. Am putea încerca, confruntîndu-ne părerile, să înţelegem mai bine cine sînt homosexualii, lesbienele, transgenderii şi toţi ceilalţi pe care eu la început i-am inclus sub categoria creată expres de „sexualităţi alternative”, probabil influenţat de discursul dominant pe care îl vehiculez. O categorie cu care Sergiu pare că nu este de acord. De ce?

Sergiu T. Popescu: După mine, sexualitatea nu poate fi alternativă; ea este sexualitate pur şi simplu. Ar fi mai potrivit să vorbim despre manifestări sau forme diverse ale aceleiaşi sexualităţi.

Natalia Ursu: De fapt sexualitatea este ceva mult mai complex, ea include în sine mai multe aspecte: sexul biologic, identitatea sexuală, orientarea sexuală. Toţi aceşti parametri formează, împreună şi în măsuri variabile de la caz la caz, personalitatea noastră în toată plinătatea ei. Una este să te naşti cu un anumit sex, alta este de ce gen te simţi şi alta ce preferinţe sexuale ai. Dar nu există neapărat o potrivire perfectă între aceşti trei parametri.

P.N.: Aceasta ar însemna că identitatea noastră sexuală nu depinde neapărat de sexul nostru biologic şi că, pînă la urmă, societatea sau familia sau şcoala ne educă să fim bărbaţi sau femei?

Sanda: În ceea ce priveşte persoanele transsexuale, acestea se nasc cu un sex biologic bine determinat, dar sub influenţa unor particularităţi la nivel hormonal se modifică identitatea sexuală. Eu m-am născut un băieţel absolut normal, dar de la cea mai fragedă vîrstă am avut comportamentul unei fetiţe: primele mele jucării au fost păpuşile, sora mea a fost pentru mine un model de comportament, iar fetele de la grădiniţă, apoi cele de la şcoală, mi-au fost cele mai bune prietene. Părinţii mei au crezut că aceasta e doar o manifestare a copilăriei care va fi depăşită odată cu maturitatea; femeia din mine însă s-a maturizat şi ea pe parcurs. La început am încercat să mă ascund sub masca identităţii mele biologice, dar cu timpul a devenit tot mai greu. Mă deghizam sub chipul unui bărbat, dar în interior continuam să fiu femeie. Luptam cu mine însumi pentru a nu fi marginalizată de societate. Lupta era acerbă şi chinuitoare. Până la vîrsta de 30 ani am făcut tentative susţinute de a mă regăsi în pielea unui bărbat normal, dar n-am reuşit pentru că simţeam că trăiesc viaţa altcuiva. În cazul meu nu este vorba de factori educaţionali sau de anumite modele „nesănătoase”, căci m-am născut într-o familie absolut „normală”, cu părinţi heterosexuali, care s-au străduit să-mi dea cea mai bună educaţie; am învăţat foarte bine la şcoală, am făcut facultate, dar nu a depins de asta.

Nătăliţa Efros: Cum au acceptat părinţii tăi acestă realitate şi mai ales decizia de a te transforma?

S.: Au avut o reacţie foarte bolnăvicioasă. Mama n-a încetat să spere că voi putea să mă resemnez şi să adopt un stil „normal” de viaţă, iar tatăl meu nu mai este în viaţă şi n-a apucat să vadă transformarea. Din păcate mai există şi astăzi rezerve în relaţia mea cu mama, chiar dacă ea a încercat să accepte şi să se obişuniască cu ideea. Abia la 30 de ani am avut curajul de a începe acel proces anevoios de transformare şi l-am realizat fără supravegherea medicilor, pentru că la acest capitol Moldova este într-un punct mort. Totul a pornit de la faptul că mă măcina permanent problema identităţii mele sexuale. Am încercat să-mi ocup timpul cu munca, cu cariera mea profesională, dar acel gol interior îmi pereclita necontenit personalitatea. Aşa am hotărît să pornesc procesul de modificare a sexului, un proces dramatic care nu le reuşeşte tuturor, or nu toate corpurile acceptă tratamentul hormonal şi mai ales nu întotdeauna se obţine rezultatul scontat. Este o schimbare dramatică care te pune în faţa unui alt început. Norocul meu este că schimbarea s-a produs iar eu nu mă mai simt penibil ca înainte. Acum sînt o femeie normală şi mă ambiţionez să duc o viaţă normală. Înainte mă simţeam defectă, aveam un complex teribil şi mă simţeam mereu nesigură. Acum însă mă simt în pielea mea. De 7 ani sînt ceea ce mi-am dorit. Adevărul este că privind în urmă mă sperii de curajul pe care l-am avut şi nu sînt sigură că dacă ar fi s-o iau de la capăt aş avea la fel de multă tărie să o fac.

P.N.: Homosexualilor probabil le este mult mai lesne să trecă prin astfel de travalii, datorate în primul rînd de faptul că societatea nu tot timpul îi acceptă aşa cum sînt. Dar cel puţin ei nu sînt obligaţi să-şi afişeze identitatea şi orientarea lor sexuală. Mă adresez în principal lui Sergiu şi lui Slavic: când v-aţi perceput pentru prima dată identitatea sexuală pe care o aveţi şi apoi cum aţi reuşit să vă integraţi într-un grup?

S.P.: Pentru mine a fost mai uşor pentru că am plecat în Franţa de mai mult timp. Locuiesc la Paris, unde acest subiect nu mai este unul tabu. Primii mei paşi a fost să mă informez despre ceea ce mi se întâmplă. Am citit cărţi în care am descoperit că au existat personalităţi notorii în cultură, filozofie, istorie, ştiinţe, care au fost gay. Am înţeles faptul că nu fac parte din „normă”, deşi astăzi sînt dispus să pun la îndoială ceea înţelegem prin „normă”. Or pentru mine sexualitatea şi felul în care oamenii îşi identifică propria lor sexualitate nu ar trebui să fie normative (şi deci represive).

P.N.: Ai fost uşor acceptat de cei din jur? A trebuit să-ţi schimbi mediul de prieteni sau ai încercat să-i „educi” pe cei vechi?

S.P.: De la bun început am acumulat argumente de ordin medical, psihologic, moral, istoric în favoarea mea. Cu cei care nu m-au acceptat aşa cum sînt am întrerupt relaţiile. A fi gay pentru mine este mai mult decât o preferinţă sau o identitate sexuală. Iar dacă cineva nu-mi acceptă identitatea mea gay, înseamnă că nu mă acceptă deloc.

N.E.: Cum ai fost totuşi acceptat de părinţi? Căci în cazul lor e greu să zici că dacă nu te acceptă aşa cum eşti, nu-ţi pasă?

S.P: M-au acceptat în aparenţă, dar au continuat mereu să spere şi să-mi dea sfaturi pentru a deveni „normal”, să mă căsătoresc, iar unele rude mi-au sugerat chiar să fac dacă trebuie şi nişte tratamente pentru asta.

P.N.: Dar ţie oricum îţi este mai uşor să fii gay la Paris, decît lui Slavic în Moldova, care e nevoit să înfrunte zilnic ostilitatea societăţii. Slavic, cum te împaci cu ideea pe care şi-o fac oamenii despre homosexuali?

V.M: Eu îmi aleg oamenii cu care comunic şi mai ales cărora le destăinui identitatea mea sexuală. Eu vin dintr-o localitate rurală şi sînt al cincilea copil în familie, unde am primit aceeaşi educaţie ca şi toţi fraţii mei. Totuşi, din copilărie am dat preferinţă păpuşilor, deseori mă deghizam în hainele şi pantofii mamei, iar la 14 ani, cînd am avut primele mele vise erotice, eroii lor au fost bărbaţi. Îmi era greu să înţeleg de ce mi se întâmplă acest lucru, pentru că nu ştiam ce înseamnă toate acestea. Nu aveam surse de informaţie suficiente, iar despre homosexualitate auzeam doar păreri negative. Am început să lupt cu mine însumi, am încercat chiar să am iubite fete, dar în zadar. Am încercat să fac parte din normă, să mă conformez cu corpul meu biologic şi cu ideea pe care şi-o fac oamenii despre el. Odată venit la Chişinău, la colegiu mi-a fost şi mai greu; trebuia să mimez bărbăţia şi să ascund privirile care uneori mă trădau. Asta pînă în momentul în care am intrat în comunitatea gay, mi-am făcut un iubit şi am înţeles că pot să trăiesc aşa cum sînt fără să mă mint pe mine însumi. A trebuit desigur să vorbesc şi cu părinţii. Mama a aflat prima despre acest lucru. Iniţial a fost şocată, mi-a cerut să redevin „normal”, iar într-un final s-a împăcat cu ideea. Tot ea m-a ajutat să le mărturisesc şi fraţilor mei. La început ei mi-au interzis să mărturisesc cuiva din străini acest lucru. Abia după ce unul dintre ei a plecat la muncă în străinătate, mi-a trimis o scrisoare, în care m-a rugat să-l iert şi să-mi trăiesc viaţa aşa cum cred, să fiu ceea ce sînt fără să-mi fie frică. M-a emoţionat foarte mult această scrisoare.

N.E.: Au fost momente în care te-ai simţit marginalizat sau maltratat de societate pentru că eşti gay?

V.M: Am fost maltratat de poliţie. Eram într-un loc tradiţional de întâlnire a gay-lor, cînd am fost arestat de poliţie şi am fost ameninţat că voi trece prin cele mai groaznice chinuri, că voi fi bătut şi că mă voi sătura de... iubire bărbătească. Mi s-a confiscat telefonul mobil fără vreo explicaţie, iar pentru a-l recupera trebuia să achit o sumă de bani. Atunci chiar mi-a fost frică de ce ar fi putut să mi se întâmple, aşa că l-am anunţat pe preşedintele GenderDoc-M. Cu susţinerea lui şi a organizaţiei i-am declarat la poliţie pe cei care m-au maltratat şi şantajat, deşi mi-a fost greu s-o fac, pentru că a trebuit să recunosc public că sînt gay. Aceşti poliţişti au fost pedepsiţi pe cale administrativă şi eliberaţi din funcţie pe un termen de doi ani, fiind obligaţi să-mi plătească şi o recompensă. Eu i-am iertat. Totuşi, din cauza acestui incident eu mi-am pierdut slujba, care era atunci unica mea sursă de existenţă.

N.E.: Astăzi te simţi integrat în societate?

V.M.: Da, mă simt integrat: în primul rînd mi-am găsit un nou cerc de prieteni prin intermediul GenderDoc-M. E drept că în satul meu de baştină încă mai ascund faptul că sînt gay. Mă bucur totuşi enorm că familia m-a acceptat.

N.E.: Îţi alegi prietenii din comunitatea homosexualilor sau asta nu contează neapărat pentru tine?

V.M.: Am şi prieteni heterosexuali, pe care mi-i aleg pentru că împart cu mine anumite interese. Evident că cei care ştiu că sînt gay şi mă acceptă ca atare sînt de un anumit nivel intelectual şi cultural. Dar nici pe cei care nu mă acceptă nu mă supăr. Dacă mă judecă, este pentru că nu sînt bine informaţi, iar asta e problema lor.

S.: Cît priveşte chestiunea integrării, eu am fost o persoană publică pînă la transformare, am activat mai mulţi ani în calitate de profesor. La un moment dat, cînd am început tratamentul, a început să se zvonească că în viaţa mea se produc anumite schimbări. Mulţi s-au îndepărtat de mine, unii m-au judecat, alţii însă m-au acceptat aşa cum am devenit. Multe dintre prietenele mele nu îşi mai imaginează că aş fi putut să fiu vreodată bărbat. Iar unele dintre relaţiile întrerupte odinioară tind să se refacă, pentru că o prietenie adevărată nu este motivată de identitatea sexuală, ci este o legătură de suflet.

N.U.: Cei care îşi afişează identitatea sexuală sînt oameni care au curajul să fie fericiţi. Îmaginaţi-vă cîţi sînt acei care trăiesc o viaţă dublă, fiindu-le frică să se declare cine sînt. Noi mergem deseori în localităţi în care oamenii sînt foarte intoleranţi şi chiar speriaţi cînd le vorbim despre homosexuali, lesbiene, transsexuali... De parcă le-am băga ace în urechi.

V.M.: Eu sînt sigur că fiecare dintre noi are cel puţin un om în cercul nostru de prieteni sau cunoştinţe care este gay sau lesbiană, dar fiindcă despre acest subiect nu se discută decît în termeni foarte urîţi, aceştia rămân în umbră, constrînşi fiind să-şi trăiască viaţa dublu.

N.E.: Sanda, în urma transformărilor pe care le-ai suportat, ai simţit şi modificări la nivel emoţional, spre exemplu ţi-a apărut poate instinctul matern?

S.: Da, mai ales în ultimii doi ani acest lucru devine tot mai accentuat. Îmi doresc foarte mult să am şi eu un copil şi sper ca acest lucru să se întâmple cît de curând.

P.N.: Aş vrea să vorbim puţin în continuare despre identitatea sexuală. Spre exemplu, fiind homosexuali, continuaţi să vă simţiţi bărbaţi?

V.M.: Eu mă simt bărbat. Am maniere bărbăteşti, iar în plan social asta mă strădui să şi fiu, un bărbat ca oarecare altul.

S.P.: Eu mi-am acceptat partea de feminitate din mine, continuînd totuşi să fiu bărbat. În fiecare din noi există deopotrivă o parte feminină şi alta masculină cu care jonglăm pe parcursul vieţii. Mă irită expresia „fii bărbat!” Împărtăşim adesea un set de idei false despre ce înseamnă să fii bărbat, din care excludem emoţiile, sensibilitatea.

S.: Iar eu simt în mine o parte de masculinitate care uneori iese la suprafaţă prin voinţa sau caracterul uneori tranşant şi categoric pe care îl manifest. De multe ori mă surprind că manifest o ambiţie tipic masculină.

P.N.: Poate că aceste trăsături sînt general umane, iar faptul că ele au fost atribuite unuia sau altui sex nu este decît efectul unei conjuncturi sociale şi culturale; mă refer la ceea ce Pierre Bourdieu a numit „dominaţia masculină”. Acum, ca la sfîrşit, să ne imaginăm că avem posibilitatea să le spunem ceva tinerilor creştini care strîng semnături în oraş împotriva homosexualilor. Ce le mesaj le-aţi transmite?

V.M.: Aş vrea să le spun că oameni sîntem cu toţii şi că nu vreau să fiu discriminat pentru faptul că sînt gay.

S.P.: Trăim într-un stat liber şi fiecare individ are dreptul să-şi manifeste opţiunea pe care o are şi nu trebuie atacat atîta timp cât nu deranjează pe nimeni. În Occident biserica a devenit mult mai tolerantă faţă de „minorităţile sexuale”; la noi şi în alte părţi religiozitatea se manifestă într-o formă negativă şi adesea agresivă. Ne putem întreba ce fel de creştini sînt aceştia, în ce fel înţeleg ei să-şi iubească aproapele lor.

N.E.: În momentul în care realizam pe stradă sondajul în privinţa homosexualilor, am rămas stupefiată de faptul că nu am întîlnit aproape deloc păreri pozitive sau cel puţin tolerante cu privire la homosexualitate. Şi totuşi m-a impresionat mult părerea unei femei care mi-a mărturisit că nu are nimic împotriva acestor oameni, ba mai mult, a afirmat că iubirea lor nu naşte păcate şi crime, pe care le săvîrşeşte iubirea heterosexuală, prin avorturi.

D.C.: Adevărul este că homosexualii îşi planifică minuţios copii, care la ei apar de fiecare dată la „momentul potrivit”, atunci când ambii parteneri şi-l doresc şi se simt pregătiţi pentru asta. Altceva e că în foarte puţine locuri de pe glob homosexualii sau lesbienele au posibilitatea să adopte copii în mod legal.

V.M.: Într-o familie de homosexuali sau transsexuali copilul este înconjurat de multă iubire, i se oferă mai multă atenţie, ceea ce nu este tot timpul cazul în familiile „tradiţionale”.

S.P: Copilul este perceput adesea de heterosexuali ca o obligaţie, ceva ce trebuie făcut pentru a fi „în rînd cu lumea”. Pentru mine nu contează dacă copilul pe care îl voi avea îmi va aparţine biologic, important este să fie un copil fericit.

N.E.: Dar ce fel de identitate sexuală va avea copilul care va creşte într-un cuplu de orientare „netradiţională”?

S.P.: S-au făcut studii serioase pe acest subiect care au demonstrat că procentul copiilor crescuţi în cupluri homosexuale nu depăşeşte proporţia globală în această privinţă.

D.C.: Identitatea sexuală a copilului nu va avea cu siguranţă nici o importanţă pentru mine. Eu de exemplu îi voi da un nume neutru din punct de vedere sexual, care să-i permită să-şi definească singur propria-i identitate.

N.U: Pentru mine nu va conta identitatea sexuală a copilului, eu îl voi iubi oricum. Dar nu mi-aş dori ca copilul meu să fie homosexual în Moldova. Cred că în acest caz l-aş scoate urgent din ţară. La noi lumea nu e deloc pregătită să-i accepte şi să-i ajute pe homosexuali şi pe celelalte „minorităţi” să se integreze.

Sondaj despre homosexualitate în Moldova

(realizat de Nătăliţa Efros, pe un eşantion aleatoriu de 9 persoane)

Publicat în Punkt, nr. 22

Întrebări:
Ce părere aveţi despre homosexuali, transsexuali şi bisexuali?
Ce atitudine trebuie să luăm faţă de ei?

Mihai, 43 ani, şofer troleibuz

Asta e o nebunie luată de la televizor, că daca ar exista o lege care să interzică filme cu prostii din astea, atunci nu am avea aşa abateri. Şi în ziare scriu tare multe prostii, iar tinerii învaţă şi respectiv practică aceste lucruri, nici nu vreau să le zic pe nume.

Stiţi, o bătaie la timp nu strică...ar fi trebuit să fie bătuţi la vreme de părinţii lor.

Galina, 48 ani, profesoară

În vremea cînd am crescut eu, nu se auzeau despre astfel de anomalii, fie că nu erau, fie erau camufltate de epoca comunismului. Ştiu foarte bine că literatura atestă astfel de cazuri încă din secolul XIV, dar cu siguranţă aceştia sunt oameni bolnavi.

Atitudinea faţă de ei nu trebuie să fie ostilă, or se stie că astfel am putea trezi supărarea şi răzbunarea lor, dar totodată, nu trebuie să le dăm spaţiu liber de manifestare, pentru ca să nu răspândim asemenea manifestări bolnave.

Olga, 23 ani, studentă (rusofonă)

Nu cred nimic despre ei, e viaţa lor, pot să facă ce vor; atîta timp cît nu mă deranjează, nu am nimic cu ei.

Nu am nici o atitudine, nu îmi pasă de ei, eu îmi trăiesc viaţa mea.

Irina, 17 ani, elevă, voluntar

Ei sunt oameni ca şi noi, avem aceleaşi drepturi şi obligaţii, iar dacă ei nu sfidează Constituţia şi alte legi nu avem ce să ne luăm de ei; eu am o prietenă care e lesbi şi e ok, ne împăcăm foarte bine chiar dacă eu sunt de orientare tradiţională.

Trebuie să le fim prieteni, mai ales dacă vrem să ne integrăm în Uniunea Europeană, acolo nu o să ne primească dacă o să fim rasişti.


Ina, 43 ani, manager de vînzări

Chiar dacă soţul meu îi urăşte, eu nu am numic împotriva lor. Nu e vina lor, este o greşeală a naturii prin care unii primesc mai multi hormoni, fie masculini, fie feminini, decât trebuie.

O atitudine loială, poate indiferentă, doar ei nu fac nimic rău, iar ceea ce s-a întîmplat recent la Chişinău, în timpul demonstraţiilor homosexualilor, este o dovadă că Moldova nu e pregătită să se alinieze la ţările democratice.

Sergiu, student, 21 ani

Nu am nici o părere, e treaba lor, e alegerea pe care au facut-o şi pentru care sînt pedepsiţi de societate.

Trebuie să avem o atitudine tolerantă atîta timp cît ei nu sînt incomozi, dar odată ce fac demonstraţii trebuie nimiciţi, pentru că ei dau un model prost tinerii generaţii.

Natalia, 33 ani, jurist

Sînt nişte abateri de la normal care trebuie înlăturate, dar nu scoase în piaţa mare la demonstraţie.

Din punct de vedere juridic ei sunt acceptaţi la un nivel cu ceilalţi, dar privind omeneşte la ei şi problema lor, atunci trebuie să încercăm să-i ajutăm, ceea ce se întîmplă cu ei este o boală.

Ilinca, 15 ani, eleva

Nu ştiu ce să cred, este o nebunie a oamenilor fără treabă. Am citit că bolile acestea au început în mănăstiri, aşa că începe totul de la plictiseală; homosexualii sunt nişte plictisiţi de viaţă.

Nu trebuie să le acordăm prea multă atenţie, în caz contrar îi facem să se simtă importanţi.

Eduard, 28 ani, operator PC

Oameni care nu ştiu ce să mai facă din viaţa lor, homosexualii sunt nesatisfăcuţi de capacităţile lor sexuale şi respectiv apucă o cale a păcatului.

Ei trebuie spitalizaţi într-o clinică psihiatrică şi supravegheaţi de specialişti.

Cercurile vicioase ale sărăciei (masă rotundă)

Participanţi: Veaceslav Negruţă (economist), Răzvan Dumitru (doctorand în antropologie socială), Iulian Ciocan (scriitor, jurnalist), Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalistă, moderatoare).

(Publicat în Punkt, N°20)

Am numit tema acestei mese rotunde „Cercurile vicioase ale sărăciei” pentru că, aşa cum s-a observat, există nişte procese – de ordin social, cultural, economic – care apar ca o consecinţă a precarităţii unei populaţii şi care, în acelaşi timp, împiedică această populaţie (o familie, o comunitate sau o ţară întreagă) să iasă din sărăcie. Astfel, o familie cu un buget redus va avea tendinţa să investească mai puţin în şcolarizarea copiilor (decît familiile „bogate”). Aceşti copii subşcolarizaţi, odată deveniţi adulţi, vor umple rîndurile muncitorilor necalificaţi şi prost plătiţi... Perioadele de tranziţie şi de incertitudine, prin care trece şi ţara noastră, sînt în mod special dispuse să dea naştere la asemenea mecanisme generatoare de sărăcie şi care nu fac decît să o prelungească, asemeni şarpelui care-şi muşcă propria coadă. Am putea încerca să vedem care sînt cauzele şi efectele care, rînd pe rînd, produc sărăcie şi, totodată, conduc la proliferarea şi aprofundarea ei. Una din aceste cauze / efecte ale sărăciei este căderea stării de spirit generale a populaţiei. După cum arată unele studii recente, populaţia din R. Moldova nu pare să vadă „luminiţa la capătul tunelului”. O întrezăriţi poate voi?

„Am devenit o societate de consumatori fără să producem nimic în schimb”

VN: Sărăcia este un fenomen complex. Săraci nu sînt doar acei care nu au bani, ci şi acei care nu au acces la nişte servicii elementare: apă curentă, gaz, infrastructură, transport ş. a. m. d. Nişte lipsuri care în alte ţări au fost demult rezolvate. În acelaşi timp, la noi vreo 70% din populaţie sînt proprietari. Oamenii, mai ales cei de la sate, au terenuri de pămînt, case, unii chiar şi maşini. Totodată mulţi dintre ei se numără printre săraci, dacă nu se ia în consideraţie decît indicele venitului oficial. Or moldovenii nu trăiesc doar din salarii.

PN: Dar salariul nu este singurul indicator care se ia în consideraţie la calculul sărăciei. Mai este şi consumul.

VN: Dacă ne uităm la structura Produsului Intern Brut (PIB), consumul depăşeşte 100%. Consumăm mult, producem foarte puţin, importăm masiv. Am devenit o societate de consumatori fără să producem nimic în schimb.

RD: Problema nu e că moldovenii ar munci puţin, ci că ei muncesc în altă parte.

VN: Asta şi am în vedere cînd spun că moldovenii nu trăiesc doar din salarii. Ce face un moldovean cînd rămîne cu un leu în buzunar?

PN: Merge să schimbe 100 de dolari… Dar SCERS (Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei) măsoară nivelul de sărăcie, ţinînd cont şi de venitul obţinut în afara salariului, inclusiv din contul remitenţelor din străinătate, care pentru cei mai mulţi dintre moldoveni este principala sursă de venit.

„Motivul principal al perpetuării sărăciei este incompetenţa clasei noastre guvernante”

RD: Trebuie să facem distincţia şi între sărăcia percepută (subiectivă) şi sărăcia propriu-zisă (obiectivă). Cred că în Moldova oamenii au o percepţie foarte acută a sărăciei. Moldovenii, ca şi alţi est-europeni, tind, din anumite motive, să se considere mai săraci decît sînt, în primul rînd pentru faptul că au nişte aşteptări foarte mari faţă de ce cred ei că li se cuvine de fapt.

PN: O explicaţie ar fi şi că înainte oamenii au avut parte de o siguranţă mai mare. Putem fi supăraţi pe regimul sovietic, dar trebuie să admitem că exista o anumită stabilitate care, cel puţin în percepţia oamenilor, a fost pierdută după 1990.

IC: De aici şi reviviscenţa ideologiilor de stînga, nostalgia pentru regimul sovietic, care se văd bine în timpul alegerilor. Veaceslav spunea că la noi deocamdată banii nu produc bani, ca în ţările mai dezvoltate. Nu cred că voi exagera mult dacă voi compara Republica Moldova cu o reţea vastă, nesăţioasă, de supermarketuri şi exchange-uri care absorb sumele imense de bani pe care le trimit gastarbeiterii din străinătate. Guvernanţii au înţeles foarte bine: într-o ţară în care nimic nu se produce, ceea ce trebuie să facă e să deschidă cît mai multe supermarketuri şi case de schimb valutar. Prin ele sînt absorbiţi toţi banii trimişi, iar datorită acestor bani, stătuleţul nostru “ocrotitor” continuă să existe. Din punctul meu de vedere, motivul principal al perpetuării sărăciei este incompetenţa clasei noastre guvernante.

VN: Sintagma „banii trebuie să producă bani” trebuie înţeleasă în sens economic. Un ban investit, care ulterior aduce bani, creează oportunităţi de angajare, salarii, reduce migraţia. La noi, însă, cei plecaţi peste hotare, la întoarcere nu au unde să-şi investească banii într-o afacere, pentru că aici există nişte „filtre”, cum sînt supermarketurile, care preiau fluxurile financiare şi le controlează.

„Mulţi oameni caută să aibă un venit, mai degrabă pentru a arăta că au, decît pentru a face ceva cu acest venit”

RD: Dar care sînt totuşi cauzele lipsei de iniţiativă privată: slaba dezvoltare instituţională? Instituţiile nu protejează antreprenorii, nu-i încurajează, sau oamenii nu sînt obişnuiţi să investească în ceva care necesită un anumit tip de efort? Mulţi oameni caută să aibă un venit, mai degrabă pentru a arăta că au, decît pentru a face ceva cu acest venit. Eu cred că mulţi se duc în străinătate pentru a-şi suplini nişte venituri şi pentru a investi în prestigiul personal. Cunosc cîteva familii care au plecat în străinătate pentru a-şi cumpăra la întoarcere, cu banii cîştigaţi, maşini scumpe...

PN: ...Sau case mari.

IC: Eu nu cred că majoritatea moldovenilor pleacă în străinătate pentru ca apoi să-şi etaleze bogăţia. După mine, la noi bogăţia trezeşte multă suspiciune şi nu e prea convenabil să ţi-o exhibi. O suspiciune mulată pe un soi de „ură de clasă” de sorginte sovietică. Cauza principală pentru care cei mai mulţi moldoveni pleacă în străinătate este dorinţa lor acută de a-şi rezolva nişte probleme materiale stringente.

VN: Un medic sau un învăţător, care se dezice de postul său în spital sau în şcoală, plecînd în străinătate pentru a îngriji de o bătrînică, îşi pierde statutul pe care l-a avut aici în societate, fără să dobîndească o situaţie mai prestigioasă în străinătate, ci dimpotrivă.

PN: După nişte cercetări făcute în 2002, majoritatea celor care pleacă să lucreze în străinătate o fac cel mai des din nelinişte pentru situaţia copiilor lor, pentru a le asigura un anumit nivel de bunăstare, pentru a le plăti studiile.

VN: Da, iar aici avem o altă problemă. Copilul al cărui părinte este plecat, duce lipsa părintelui său, nu are parte de un sfat, de prezenţa fizică a părintelui său la urma urmei. Deseori părinţii trimit bani acasă, iar aici banii sînt cheltuiţi fără socoteală, fără să ajute la educaţia copiilor. Societatea degradează, pornind de la criza de educaţie prin care trec noile generaţii ale copiilor moldovenilor plecaţi peste hotare.

PN: Iată un efect pervers care întreţine unul din cercurile vicioase ale sărăciei. Pentru că cei care astăzi nu fac şcoală, mîine vor umple rîndurile nereuşiţilor şi şomerilor… Eu totuşi tind să le dau dreptate celor care au plecat peste hotare pentru a-şi salva familia de la sărăcie. Vă propun să facem o speculaţie, aici la această masă de cafenea, şi să ne imaginăm ce ar fi fost dacă oamenii n-ar fi plecat în masă peste hotare în 1998, 2000, pînă acum.

NE: Probabil că s-ar fi produs o revoluţie şi lucrurile ar fi mers mult mai bine.

PN: Mai rău ar fi dacă ar veni la putere o huntă militară, ca în Birmania.

„Călătorind şi muncind în străinătate, oamenii cunosc un alt tip de societate şi, văzînd cum aceasta funcţionează, încearcă să aducă modelul ei de funcţionare la ei acasă”

RD: Cred că plecarea oamenilor peste hotare aduce şi lucruri bune, nu numai negative. Călătorind şi muncind în străinătate, oamenii cunosc un alt tip de societate şi, văzînd cum aceasta funcţionează, încearcă să aducă modelul ei de funcţionare la ei acasă.

VN: Dar cine cîştigă pînă la urmă de pe urma acestui beneficiu? Ei sînt rupţi din societatea din care pleacă, nu participă la alegeri, dacă ne uităm pe rata participării la alegeri.

RD: Asta pentru că oamenii încă nu s-au întors, dar probabil că va veni şi un val al întoarcerilor. Iar cei care se întorc sînt probabil mai activi decît au fost înainte. Voi aduce un exemplu în acest sens. Eram la coadă la biroul de paşapoarte la Bucureşti. Se formase o coadă imensă la reînnoitul paşapoartelor. Cei mai nemulţumiţi erau cei care plecaseră în străinătate: ei aduceau mereu argumentul că în Italia sau Spania lucrurile acestea s-ar rezolva mult mai repede decît aici. Erau nemulţumiţi pentru că aveau un termen de comparaţie.

VN: Dar schimbările care au fost făcute în ultimii ani în România, în administraţia locală şi centrală, nu se datorează nemulţumiţilor care strigau la coadă, ci pentru că a existat dorinţa politică de a prelua nişte valori şi experienţe de la Uniunea europeană. La noi, dacă ar veni lumea de peste hotare şi ar începe să strige, cei de la guvernare ar fi oare gata să-i asculte?

RD: Totuşi, nu cred că cele două clase, cei de la putere şi cei care nu se află la putere, sînt complet separate. Cred că puterea preia la un moment dat doleanţele cetăţenilor.

VN: La noi e o ruptură mare între guvernanţi şi cei guvernaţi.

IC: Sînt două lumi paralele...

PN: Şi totuşi cum explicaţi că în 2004 au fost realeşi comuniştii şi, după sondaje, au mari şanse şi în 2009. Noi avem deseori tendinţa, din diverse motive, să exagerăm ruptura între clasa politică şi populaţia civilă. După cercetările care s-au făcut observ că categoriile cele mai afectate de sărăcie sînt copiii şi bătrînii. Cum se face atunci că bătrînii sînt cei care trăiesc în cea mai neagră sărăcie, şi tot ei îi realeg de fiecare dată pe comunişti? N-ar fi logic să fie ei cei mai nemulţumiţi?

RD: Probabil pentru că PC are acest discurs de stat asistenţial care prinde la electorat. Deşi pensiile nu sînt foarte mari...

PN: ...Cel puţin s-au dat la timp. Or pînă la 2001, bătrînii n-au primit pensiile ani în şir, la fel şi salariile bugetarilor erau într-o restanţă continuă. Aceasta s-a întîmplat desigur şi din cauza crizei financiare din Rusia din 1999...

VN: Totuşi, şi în 1998 şi în 1999, inclusiv şi în perioada crizei, guvernele au lucrat la adoptarea şi implementarea unor reforme care din punct de vedere politic nu le-a adus dividende. În schimb, toate beneficiile de pe urma eforturilor depuse în acea perioadă au fost preluate de guvernările ulterioare.

IC: „Mai apar şi astăzi, iată, o sumedenie de partide “democratice”. Dacă, ajungînd printr-un miracol la putere, acestea se vor pune din nou pe căpătuială, comuniştii vor reveni în forţă şi – teamă mi-e – pentru totdeauna”. Comuniştii speculează greşelile făcute de aşa-numitele guvernări liberale în anii ’90. Îmi aduc aminte că în sate dispărea mereu lumina, iar oamenii găteau, mîncau, discutau cu lumînarea. Nu se plăteau pensiile. Eu însumi a trebuit să practic o vreme comerţul cu amănuntul. Altminteri nu puteai supravieţui. Toate aceste greutăţi, prin care a trecut populaţia în anii ’90, plus incompetenţa şi lăcomia unor politicieni zişi democraţi au avut drept urmare firească victoria răsunătoare repurtată de comunişti în 2001. Mai apar şi astăzi, iată, o sumedenie de partide “democratice”. Dacă, ajungînd printr-un miracol la putere, acestea se vor pune din nou pe căpătuială, comuniştii vor reveni în forţă şi – teamă mi-e – pentru totdeauna.

VN: Greşeala guvernanţilor democraţi de pînă la 2001 a fost că nu s-au jertfit. N-au acceptat să sufere şi ei de pe urma crizei, de rînd cu populaţia civilă. Şi atunci societatea i-a penalizat. Nu e un secret că mulţi oameni care au fost la guvernare în acea perioadă sînt acum nişte oameni de afaceri prosperi...

„Pentru Moldova apare o nouă oportunitate în contextul crizei alimentare la nivel global”

PN: Aş vrea să discutăm despre caracterul rural al Republicii Moldova şi care pare că merge mînă în mînă cu precaritatea. În epoca sovietică s-a încurajat pentru Moldova un tip de economie agrară. S-a construit un sistem de colhozuri, care funcţiona de bine de rău. Dar odată cu căderea Uniunii sovietice, acest sistem de colhozuri s-a prăbuşit şi el, iar ţăranul s-a trezit peste noapte şomer. Ce soluţie vedeţi voi pentru acest impas?

VN: Pentru Moldova apare o nouă oportunitate în contextul crizei alimentare la nivel global. Moldova şi-ar putea găsi aici o nişă prin care să-şi vîndă mai bine produsele agricole. Dar ţine de competenţa guvernanţilor să deschidă hotare şi pieţe noi pentru producătorii agricoli. Nu este vorba doar de a exporta materia brută – grîu sau struguri -, ci de a favoriza apariţia unei industrii agricole moderne, capabile să prelucreze aceste materii prime pentru a se exporta o valoare adăugată mai mare, de pe urma căreia să beneficieze şi agricultorii.

IC: Am fost şocat să descopăr la ţară mai multe “trepte” ale mizeriei. O ţărancă dintr-un sat uitat mi s-a plîns că are o pensie de doar 420 de lei şi, zicea ea, dacă ar avea, ca o vecină “privilegiată”, o pensie de 550 de lei, ar fi fericită. Ei bine, mai sînt şi alte “paliere” ale sărăciei. La femeia, care primeşte 420 de lei lunar, vin nişte „boschetari rurali”, cum îi numesc eu, care lucrează cu ziua pentru te miri ce, pentru orice hrană sau ceva de băut. Deunăzi un responsabil al „centrului de triere” al vagabonzilor spunea, cu convingere, că aceşti oameni sărmani o duc greu pentru că sînt slabi şi nu rezistă în faţa vicisitudinilor vieţii. Ideea lui era că, dacă eşti puternic, rezişti şi scapi de sărăcie. Eu nu ştiu dacă e chiar aşa. Da, trebuie să fii tenace. Dar este nevoie şi de un cadru creat de stat care să-ţi permită să scapi de sărăcie. Şi nu ştiu dacă noi, membrii societăţii, avem posibilităţi egale pentru a ne realiza.

PN: Da, în general cei care au reuşit pentru că au avut la bază anumite resurse au tendinţa să gîndească în termeni de darwinism social, că cei care nu reuşesc ar fi slabi şi pe de asupra ar suferi şi de anumite metehne.

RD: Cînd ai succes, ar fi meritul tău, iar dacă nu reuşeşti ar fi vina celorlalţi.

IC: Mai e un amănunt interesant. Am convingerea că trăim într-o societate dezagregată, în care lipseşte aproape cu desăvîrşire solidaritatea. Oamenii-de-curînd-îmbogăţiţi trăiesc în lumea lor şi, cu rare excepţii, nu întind o mînă de ajutor celor nevoiaşi.

PN: Dar mai sînt şi mulţi săraci care se complac în ideea că cineva trebuie să le dea. Eu nu sînt darwinist social, dar cred că nu e foarte bine să le dai celor săraci peştele de-a gata, ci mai degrabă undiţa cu care să-i înveţi să prindă peşte de unii singuri.

„Sărăcia te poate face mai tenace şi mai inteligent, atunci cînd condiţiile ţi-o cer imperios”

PN: Acum că ne aflăm la sfîrşitul întîlnirii noastre, aş vrea să vă rog să expuneţi nişte prognoze pentru următoarea perioadă. Chiar şi dacă se zice că ne aflăm în creştere economică, efectele acestei creşteri nu se vor simţi decît pe termen lung, iar sărăcia va continua un timp să fie o problemă sau cel puţin să fie percepută ca atare. Cum credeţi voi că vor evolua lucrurile?

VN: Perspectiva pe care o văd eu este una destul de sumbră, pentru că moldovenii plecaţi peste hotare şi care contribuie indirect la dezvoltarea economică a RM, vor pierde cu timpul interesul de a investi în această ţară, rămînînd să lucreze în străinătate, ba luîndu-şi şi familiile cu ei.

RD: Eu cred că migraţia are un efect mai degrabă benefic asupra dezvoltării R. Moldova, în ciuda sacrificiilor. Ea va ajuta în timp la schimbarea mentalităţilor. Migraţia face totodată ca populaţia rămasă aici să trăiască mai bine decît dacă n-ar avea rude care să lucreze în străinătate. Oamenii au acces astfel la mai multe bunuri, unii din ei şi la mai multă educaţie.

IC: Eu aştept mai întîi să dispară politicienii puşi pe carieră şi pe căpătuială. Dar aşa cum aceşti demnitari nu vor dispărea în curînd, cred că în următorii 20 de ani nu voi fi covîrşit de optimism. Degeaba se întorc cei din străinătate, dacă politicienii rămîn aceiaşi.

RD: Nu ştiu dacă ar fi bine să ne punem speranţa că vor veni la putere politicieni mai morali decît cei care au fost pînă acum. Pînă la urmă cadrul instituţional trebuie să rezolve lucrurile acestea. Legile şi instituţiile ar trebui să blocheze politicienii şi oamenii care au putere să tragă foloase de pe seama sistemului.

PN: Ca la sfîrşit, voi face un efort să închei pe o notă mai optimistă. Vreau să văd sărăcia ca un lucru pozitiv, prin aceea că atunci cînd eşti sărac vrei să devii mai bogat. Iar pentru a-ţi hrăni copiii, sau a-i da la şcoală, eşti gata să faci un efort dublu, triplu, decît atunci cînd eşti îndestulat „bine mersi”. Observ, de exemplu, conform rezultatelor unor studii, că, raportat la veniturile pe care le au, familiile mai sărace investesc de două ori mai mult în şcolarizarea copiilor lor decît cele bogate. Sărăcia te poate face aşadar mai tenace şi mai inteligent, atunci cînd condiţiile ţi-o cer imperios.

Toţi sîntem puţin luaţi... sau dictatul normalităţii

Masă rotundă cu Snejana Sulima (juristă), Zinaida Bolea (psiholog), Vladimir Us (artist), Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalistă, moderatoare).

Text de: Petru Negură şi Nătăliţa Efros
(publicat în Punkt, nr. 19)

Pentru că tot ne aflăm la rubrica „oamenilor normali” şi pentru că, cel puţin în ceea ce ne priveşte, ne împăcăm cu greu cu acest calificativ altminteri măgulitor, am adunat în grabă un sfat de înţelepţi din varii domenii – o juristă, o psihologă, un artist şi subsemnaţii (un sociolog şi o jurnalistă) - ca să ne dăm cu părerea, laolaltă şi fiştecare, asupra „ce iaşche aia” normalitate.
Este clar că pentru a trăi împreună şi pentru a evita conflictele şi alte neînţelegeri, oamenii din diverse epoci şi societăţi au inventat şi negociat anumite coduri de norme – prescriptive şi proscriptive – cu valoare de legi – scrise sau ba – şi pe care, dacă le încălcăm, sîntem pasibili de sancţiune, în funcţie de gravitatea faptei. Tot felul de legiuitori, savanţi şi feţe bisericeşti n-au prididit să ne înveţe de-a lungul secolelor cum să ne purtăm şi cum să ne trăim viaţa. Ceea ce însă ne sare în ochi la o scrutare fie şi grăbită a acestor „norme” (juridice, religioase, fiziologice, psihologice etc.), este că ele se schimbă – uneori radical – de la o epocă la alta şi de la o societate la alta. Normele respective au valoare absolută aici şi acum, dar ele devin elastice şi relative odată privite de-a lungul vremurilor şi pe întinsul globului.
În urma discuţiei purtate vreme de aproape două ore la colţurile unei mese – care n-au încetat să se rotunjească –, limitele dintre „normal” şi „anormal” par să se fi diluat şi mai tare. Înainte de a ne ridica de la masă şi de a ne duce fiecare cui ne are, un „verdict” a fost totuşi formulat de comun acord cu toţi convivii: dacă tot trebuie să ne supunem unor norme de tot soiul pentru a putea trăi armonios împreună, nu mai puţin imperativ este să acceptăm în sînul nostru diferite manifestări „anormale”, fără de care n-ar exista nici schimbare, nici viaţă. Căci viaţa noastră de toate zilele se află undeva la mijloc, într-un no man’s land cu graniţe fragile între „normalitate” şi „anormalitate”, între „sănătate” şi „boală”, între „bine” şi „rău” - nici călare nici pe jos, nici îmbrăcată nici dezbrăcată.

„Fiecare dintre noi este un potenţial nevrotic”

P.N.: De la primul contact cu realitatea sîntem puşi în faţa unor criterii de „bine” sau „rău”, de „normal” sau „anormal”, fie că le deprindem de la părinţi sau în şcoală. Sistemul juridic, psihologii, artiştii sau preoţii vin laolaltă şi rînd pe rînd cu anumite rigori despre „normalitate”. În ce măsură sînt oare compatibile toate aceste definiţii ale „normalităţii”?

Z.B.: În psihologie, fiecare individ este pasibil de „anormalitate”, fiecare dintre noi este un potenţial nevrotic sau chiar psihotic. Această „anormalitate” poate să se manifeste în anumite situaţii, în funcţie de starea noastră psihică sau fizică. În orice moment putem fi copleşiţi emoţional şi să o luăm un pic „razna”. Nu putem deci cataloga o persoană ca fiind normală sau nu din punct de vedere psihologic doar dacă se află într-o stare nevrotică, cîtă vreme această stare este trecătoare. Pe de altă parte, te poţi întreba dacă mai eşti normal din moment ce consulţi un psiholog sau psihiatru. Unul din criteriile sănătăţii mentale este tocmai atitudinea critică faţă de sine. Persoanele care suferă de anumite boli psihice rareori au o atitudine critică faţă de propria lor persoană. Trebuie să facem deci diferenţă între o stare patologică temporară şi una constantă. Un depresiv poate avea o atitudine foarte critică faţă de sine, dar asta nu înseamnă neapărat că el nu este „normal”. De obicei, oamenii care suferă de anumite stări patologice grave (cum sînt unele psihoze) rareori solicită ajutor psihiatric. Dimpotrivă, în momentul în care o persoană face acest lucru din proprie iniţiativă putem crede că ea face totuşi parte din categoria celor „sănătoşi”.

S.S.: Dar mai este şi o altă extremă, atunci când individul are o atitudine prea critică faţă de sine...

V.U.: Unul din criteriile psihologice ale normalităţii, din punct de vedere psihologic, este deci capacitatea de autocritică. Şi totuşi fiecare societate în parte îşi stabileşte propriile sale criterii ale normalităţii. Spre exemplu, aceste criterii pot fi determinate de atitudinile politice sau de gradul de implicare civică.

„Mişcările feministe susţin că femeile au dreptul să-şi controleze propriul lor corp şi nu societatea”

P.N.: În ceea ce priveşte normalitatea, am putea aborda un subiect concret, ca să vedem cum este tratat, să zicem, din perspectivă juridică. Spre exemplu, avortul ar fi din acest punct de vedere o „normalitate” sau o abatere care trebuie înlăturată?

S.S.: Voi porni de la încadrarea avortului în legea penală şi mai ales în forma sa ilegală. Un avort ilegal presupune savîrşirea sa în condiţii necorespunzătoare, în afara instituţiilor abilitate. La noi, din 1961 avortul ilegal este încadrat în codul penal şi continuă să rămînă în acest cadru pînă astăzi şi după adoptarea noului cod penal moldovenesc în 2002. În anumite ţări europene, cum sînt Spania, Portugalia, Irlanda, Polonia, avortul este acceptat doar dacă se invocă nişte motive foarte întemeiate, precum violul, incestul sau anumite probleme de sănătate ale mamei. În Irlanda avortul este foarte restricţionat, condiţiile legale de realizare a acestuia fiind extrem de severe. O femeie irlandeză poate obţine dreptul de a face avort doar dacă, de exemplu, aceasta ameninţă că, în caz contrar, se va sinucide. Interzicerea avortului porneşte de la o idee (susţinută şi de biserică) potrivit căreia corpul femeii şi fătul pe care îl poartă nu este un „bun” personal, ci ţine de responsabilitatea societăţii în întregime (sau a unei forţe divine). În concordanţă cu aceste idei, atunci cînd femeia decide să avorteze, decizia ei trebuie supusă acordului social. În Moldova, avortul la cerere este practicat în mod legal, iar asta înseamnă că decizia de a-şi păstra sau nu sarcina îi aparţine în întregime femeii, dar în conformitate cu prevederile legale (termenul, locul efectuării).

P.N.: Mişcările feministe susţin că femeile au dreptul să-şi controleze propriul lor corp şi nu societatea. Care ar fi totuşi motivele care justifică interzicerea sau dimpotrivă acceptarea avortului la cerere?

S.S.: Statele care interzic avortul la cerere invocă adesea probleme de natalitate, atribuind naşterii un rol social. Totuşi, în statele cu o democraţie viabilă, avortul la cerere este acceptat, dar natalitatea este încurajată prin alocaţii financiare oferite femeilor care nasc mai mulţi copiii. În Franţa, de exemplu, familiile cu patru copii şi mai mulţi se bucură de alocaţii şi facilităţi importante. La noi lucrurile stau un pic altfel: statul oferă mamei doar o alocaţie de aproximativ 100 de lei lunar în primul an de viaţă a copilului.

Z.B.: Printre alte fenomene sociale calificate de unii drept „normale”, de alţii dimpotrivă, putem menţiona şi migraţia. Şi în această privinţă părerile sînt împărţite. Pe de o parte, „umaniştii” consideră că plecarea peste hotare ţine de o decizie personală, normală pentru toate ţările. Pe de altă parte, psihologii susţin că plecarea adulţilor pentru mai mult timp afectează nemijlocit echilibrul psihic al copiilor, care în aceste condiţii nu se dezvoltă armonios.

V.U.: De fapt, eu cred că normele sunt nişte condiţii care ni se impun din afară şi pe care nu le alegem şi la care trebuie să ne conformăm. Iar plecarea peste hotare, naşterea sau avortul sînt propriile noastre opţiuni, pe care le facem pentru că la moment ni se par normale.

S.S.: Vorbind despre normalitate şi anormalitate, aş vrea să remarc că în Franţa am descoperit mai multe „abateri” şi lucruri stranii pentru noi, noi fiind obişnuiţi cu tendinţa spre uniformizare pronunţată a societăţii. Occidentalii sunt mult mai toleranţi faţă de aceste „anormalităţi”. Spre exemplu, un om poate să bea vin după care să conducă maşina, iar agentul de circulaţie nu-l poate obliga să sufle în fiolă decît în cazul în care a comis vreo abatere. În Moldova se pare că poţi fi oprit de poliţie fiind rugat să te legitimezi, fără vreun motiv anume.

„Libertatea provoacă de multe ori angoase”

P.N.: E un exces de control normativ pe care îl moştenim din epoca sovietică. În acelaşi timp, cetăţenii fostelor republici sovietice au cunoscut, după 1990, în urma prăbuşirii sistemului şi delegitimării normelor sovietice, o pierdere a reperelor morale, o stare pe care sociologii o numesc anomie.

Z.B.: E adevărat că libertatea provoacă de multe ori angoase, iar normele impuse pe vremuri de sistemul sovietic permiteau cetăţenilor săi să coexiste de bine de rău într-un mediu psihologic normal. Oamenii aveau nişte repere clare. Dobîndirea libertăţii le-a impus asumarea unor responsabilităţi, care i-a îngrijorat pe mulţi. După slăbirea şi căderea regimului sovietic observăm că s-au înmulţit numărul sectelor, iar rolul Bisericii a crescut, pentru că oamenii aveau nevoie de reguli şi norme clare care să le ofere un confort psihologic suficient.

V.U.: În epoca sovietică, cetăţenii erau educaţi să fie dependenţi şi obedienţi faţă de sistem, să nu aibă o poziţie civică diferită de cea admisă. În Uniunea Europeană nu se întîmplă aceleaşi lucru, pentru că aici normele sînt stabilite de oameni şi nu de o logică internă a sistemului.

„Mitul artistului boem este o strategie de promovare pe piaţă”

P.N.: Cum este interpretată normalitatea în artă? Mai funcţionează oare mitul artistului boem? Sau a fi boem a devenit deja un lux?

V.U.: De fapt mitul artistului boem este o strategie de promovare pe piaţă. E adevărat că artistul este prin definiţie o persoană liberă şi nonconformistă. El are nevoie de o lume a sa, simţindu-se inhibat în orice regim, oricât de democratic ar fi acesta.

P.N.: Într-o perioadă am avut ocazia să fiu familiar cu un cerc de artişti şi mi-aduc aminte că din perspectiva lor a fi „normal” însemna să fii plat, anost, pe cînd a fi artist însemna să trăieşti cu adevărat, adică deosebit de ceilalţi. De mai bine de un secol se consideră adesea printre artişti că e normal să te alcoolizezi sau să te droghezi pentru ca să poţi atinge „inspiraţia”, să te conectezi la lumea „visului”.

V.U.: Acum lucrurile stau altfel: artiştii nu mai aşteaptă să le vină de undeva inspiraţia, nu o caută prin mijloace artificiale, pentru că realitatea le oferă cu duiumul prilejuri de inspiraţie. Iată, vedem la orice pas gume de mestecat cu tot felul de gusturi şi arome. Artistul nu mai caută extraordinarul pentru că cotidianul te bombardează la tot pasul cu evenimente extraordinare.

„Nu ne putem lipsi de „anormalitate”, aşa cum nu ne putem despărţi de propria noastră umbră”

S.S.: Pînă la urmă, cred că pentru a fi normal fiecare dintre noi are nevoie de o anumită doză de „anormalitate”, pe care trebuie doar să ştim să ne-o asumăm, încadrînd-o în limite rezonabile.

Z.B.: Avem nevoie de ordine şi de norme pentru a ne dezvolta ca persoane integre din punct de vedere moral şi psihic. Totodată, nu ne putem lipsi de „anormalitate”, aşa cum nu ne putem despărţi de propria noastră umbră. Dacă ne dezicem de un anumit grad de „anormalitate” este ca şi cum ne-am pierde „umbra”.

Dus / întors în Moldova profundă: satul Bălăneşti

Publicat în Punkt, nr. 19

Acum, cînd ne-am rupt decisiv, oare?, de modul de viaţă patriarhal al străbunilor noştri, ne întrebăm uneori, poate, cum arăta ţăranul nostru acum aproape un secol, cînd Basarabia era provincia cea mai rurală într-o „ţară de ţărani”, aşa cum îi spunea Dimitrie Gusti României interbelice, sau în anii „prefacerilor socialiste” din anii 1940-50. Pentru a căuta răspuns la această întrebare, m-am apucat să scormonesc de zor prin biblioteci şi arhive. Dar ca să nu rămîn doar cu ce spun ceilalţi despre ţărani, m-am dus să ascult ce spun chiar ei, cei „păţiţi”, prin viu grai. De ce nu i-aş crede pe cuvînt?

Aşa am ajuns să mă gătesc de drum, fără a şti precis încotro merg. În faţă mi se deschideau tot atîtea căi cîte sate există în R. Moldova. După cîteva apeluri telefonice ratate, iată în sfîrşit o voce din receptor mai puţin mirată de ideea „expediţiei” în satul în care vocea cu pricina îşi petrecuse copilăria. Două ore de pregătire pripită şi iată-ne, împreună cu prietenul meu Radu, îmbarcaţi într-un microbuz destinaţie Bălăneşti, raionul Nisporeni. La faţa locului ne aşteaptă un bărbat de vîrstă mijlocie, îmbrăcat milităreşte, cu cizme şi pufoaică dăruite, cum ne-o va spune chiar el, de văru-său, sectorist în satul de după deal. Omul în pufoaică e unchiul lui Radu, profesor de franceză la şcoala din sat, care ne va găzdui în următoarele două zile. Mîncăm ceva repezit la el, timp de care gazda şi prietenul meu profită pentru a cinsti revederea cu câţiva „stropi” de ţuică de casă. Uimitoare această proprietate a alcoolului de a îneca cele mai rezistente rezerve şi inhibiţii. La început uşor stingherit, dacă nu chiar ursuz, omul nostru se adevereşte plin de ospitalitate şi voie bună. După primele două păhărele se încinge o discuţie despre adevărata dată a naşterii Domnului (doar nu s-a născut de două ori?!) şi, în scurt timp, despre moartea Lui. La al treilea „strop”, viziunile despre viaţă şi transcendent ale profesorului şi replicile sonore ale lui Radu se întrerup cu ritmicitate de înjurături, însemnînd, rînd pe rînd, lehamite, scepticism sau dezaprobare. La cel de-al patrulea rînd, le aduc aminte mesenilor pentru ce am venit. La început intervenţia mea pare să descumpănească, dar mă trezesc de îndată cu o bătaie puternică dar jovială pe umăr din partea gazdei, care mă asigură că îmi va găsi - cît ai zice hai! - un sat de babe şi moşnegi. După un timp neaşteptat de scurt, iată-ne porniţi, într-adevăr, la drum.
Sarcina călăuzei noastre se arată a fi mai grea decît părea, căci oamenii pe care îi caut sînt trecuţi cu cel puţin două decenii peste speranţa medie de viaţă. Adunîndu-se cu gîndurile, destul de amestecate sub efectul rachiului, pofesorul îşi aduce îndată aminte de un bătrîn, poate cel mai bătrîn om din sat, care locuieşte în centru, lîngă magazin. Scurtăm calea luînd-o de-a curmezişul prin cîteva grădini. Într-un gard sînt chiar pe punctul de a lăsa un eşantion din blugii mei, dar mă las salvat de călăuze, mult mai dibace decît mine la astfel de probe. Ieşim în sfîrşit la liman, adică la strada centrală a satului: cu poştă, primărie, un ostaş eliberator şi, desigur, crîşma, la care unchiul ne conduce aproape instinctiv. O bere pentru destindere, dar şi pentru a lega capăt de vorbă cu cei cîţiva consăteni adunaţi în jurul mesei de plastic. „Domnu’ ista e jurnalist (accept statutul, nu fără un sentiment de impostură) şi vrea să stea de vorbă cu bătrînii din sat (oamenii cu berea în mînă se uită la mine deopotrivă cu curiozitate şi neîncredere), să-i întrebe... de viaţa lor, de cum au trăit...” – lămureşte învăţătorul arătînd înspre mine, timp în care eu stau de o parte de parcă se vorbeşte despre o terţă persoană. „Da’ el ştie moldoveneşte?” – întreabă un gospodar, contrariat se vede de discreţia mea. Da, sigur că ştiu! Şi ca să le-o dovedesc, încep a turna vrute şi nevrute, într-un amestec stîngaci de limbă de gazetă şi registru neaoş, despre aceea că oamenii iştea au să moară şi au să ducă cu ei istoria lor în mormînt, iar noi, fii şi fiice, nepoţi şi nepoate, avem datoria nu numai să le cinstim memoria, da’ şi să o culegem, chiar din gurile lor, ca pe o comoară... Se pare că discursul meu, puţin prea înfierbîntat faţă de muţenia de adineauri, şi-a făcut efectul: ţăranii se dau într-o parte şi-mi arată pe rînd, mie şi învăţătorului, pe cine cunosc din cei care, cu voia Domnului, se mai bucură de lumina zilei.
E uluitor să vezi că într-un sat populat la prima vedere doar de „moşnegi” şi „babe”, persoanele trecute de optzeci de ani pot fi număraţi pe degetele de la o mînă. Cei şapte bătrîni pe cîţi i-am vizitat în cele două zile de şedere la Bălăneşti m-au făcut să descopăr o lume îngropată adînc sub vrafurile de acte de arhivă. E ca şi cum aş fi făcut nişte şedinţe de spiritism, tulburînd marginile celor două lumi, altfel perfect indiferente una faţă de cealaltă.

Ecaterina C., o bătrînică de 85 de ani, stă la doar cîţiva paşi de primăria satului într-o curte parcă ruptă dintr-un muzeu etnografic, cu pereţii celor cîteva căsuţe şi acareturi văruiţi îngrijit în albastru violet. Mă primeşte cu bunăvoinţă, dar se miră (ca şi alţii de-o seamă cu ea) că viaţa ei ar putea avea vreun interes cît de mic pentru cineva. Tatăl Ecaterinei C. a urmat vreo două clase „la români”, iar la reforma agrară (1919-1926) a primit cinci hectare de pămînt pe care semăna „răsărită, grîu, păpuşoi”. Mama ei n-a făcut şcoală. „Şi nici noi n-am învăţat, că noi umblam la lucru, munceam la pămînt, că atunci nu ne dădea la şcoală aşa cum amu’ se duc la şcoală” - mă lămureşte bătrîna. Nu ştie să citească, să scrie, ceea ce nu a împiedicat-o să-şi trăiască viaţa, cu greutăţi şi bucurii laolaltă. Muncă, muncă, muncă: un leitmotiv care scandează toată povestea vieţii Ecaterinei C. Cît a fost mică a lucrat la ogorul tatălui, iar după ce s-a căsătorit, la kolhoz şi la lotul din spatele casei. „Am prăşit pămîntul şi în vie, şi dintîi şi de a doua... Am tot lucrat…” Nici duminică Ecaterina nu stătea degeaba: „torceam, lucram”. Avea un tată sever, care nu suferea să-şi vadă fetele prin sat, la şezători ori la joc. Şi ele ascultau de părinţi cu străşnicie. „Nu [era] ca amu, să umble... Nu...” Munca dă sens întregii sale vieţi. N-a fost dată la şcoală pentru că trebuia să muncească la pămînt. Nu a plecat din sat (la oraş ori în altă parte) din acelaşi motiv. S-a căsătorit pentru a împărţi sarcinile din gospodărie. „Iarna torceam, vara la cîmp.” „Acasă” şi „la cîmp” sînt cele două universuri ce împart viaţa Ecaterinei între zi şi noapte, între vară şi iarnă. Deşi spune că a muncit din greu şi că viaţa i-a fost o povară, Ecaterina nu pare să-şi deplîngă soarta. Şi nici n-a avut vreodată ambiţia sa-şi părăsească condiţia. Mai mult, nici copiilor ei zice că nu le-a dat voie să plece din sat. De ce? „Că-i mai bine acasă. (…) Ai mei copii au lucrat, - îmi spune femeia cu mîndrie. N-au şezut aşa cum şed alţii să lodărească, să n-aibă ce mînca, sau să steie pe marginea drumului şi să îmble prin lumea lui Dumnezeu… I-am ţinut pe lîngă noi.” Aflu că şi-a lăsat totuşi cîţiva copii să plece din sat, după ce aceştia s-au căsătorit: unul lucrează electrician la Nisporeni, o fată e doctoriţă la Chişinău... O contradicţie care îi uşurează, cel puţin în vorbă, povara apăsătoare a singurătăţii.

Nu zăbovesc mult pînă vin Radu cu învăţătorul, care mă conduc cale de două-trei minute la casa unui alt supravieţuitor din epoca interbelică. Serghei C., născut în 1915, zice şi el că a avut o viaţă grea, iar acum îi e mai greu ca oricînd. La vîrsta de 3 ani devine orfan de tată, după moartea acestuia în primul război mondial. Mamă-sa, rămasă cu doi copii, se recăsătoreşte. Lui Serghei însă noul părinte nu-i aduce nici o bucurie. Dimpotrivă, atît tatăl vitreg cît şi fiul acestuia îl băteau mereu „pentru te miri ce”. Mama lui Serghei C. nu ştia carte. Nici tatăl vitreg. Şi nici vreunul din copiii lor. „Nici pe mine nu m-au dat [la şcoală].” Într-o zi veni la ei acasă învăţătoarea (madama, cum îi spuneau toţi sătenii) şi-i spuse tatălui vitreg să-şi dea băieţii la şcoală. Gospodarul însă n-a fost de înduplecat. De ce? – îl întreb eu, ştiind că în Basarabia învăţămîntul primar a fost decretat obligatoriu încă în 1921, iar din 1924 s-a impus şi amendă pentru cei ce nu-şi dădeau copiii la şcoală. „Trebuia să lucrăm. Trebuia să pasc boii.” – se justifică retrospectiv Serghei C. Munca nu era un scop în sine pentru familia lui Serghei, aşa cum ea apărea în convorbirea cu Ecaterina C. O raţiune certă traversează ca un fir roşu „etica muncii” părinţilor lui Serghei: profitul. Creşteau boi, pe care îi vindeau la piaţă. Un profit care nu pare însă să-i fi fost de mare folos copilului Serghei: „Da’ ce, pentru mine făcea bani ? Pentru dînşii. [Căci] eu îmblam toată vara desculţă, numa’ iarna… cu opinci.” Aveau pămînt, vreo 4-5 hectare. Şi le ajungea. „Pentru că eram mititei şi nu mîncam mult.” Lucra la ogorul tatălui vitreg. Mai muncea şi cu ziua la consătenii mai înstăriţi. Duminicile nu era voie să lucreze, dar tot făcea cîte ceva, de regulă se ducea cu vitele la păscut. Iar cînd s-a trezit flăcău a prins a merge pe la şezători, la clacă, la joc. La război a luptat, rînd pe rînd, pe două fronturi: „cu românii” iar apoi şi „cu ruşii”. A fost rănit şi decorat de mai multe ori (dar, bineînţeles, va păstra doar decoraţiile sovietice). În 1946 revine acasă, nu aşteaptă mult şi se căsătoreşte: o „nuntă” în plină foame. Îl întreb pe Serghei C. cu falsă ingenuitate: de ce a fost foame? „Că n-a plouat doi ani de zile” – îmi răspunde bătrînul pe un ton uşor defensiv. În 1949, cînd s-a făcut colectivizarea, el avea şi pămînt şi vite. Şi a dat tot ce avea la kolhoz, „dacă aşa a fost legea”. Dar pînă la urmă zice că a trăit bine în kolhoz. „Dacă ar fi şi amu’ să fie kolhoz...” – spune moşul cu regret. Serghei C. se socoate om credincios. Spune „tatăl nostru” în fiecare seară. La sovietici se ducea la biserică „pe secret”, noaptea. Trebuia doar să se păzească de comunişti sau komsomolişti - „tot de-ai noştri„ adică – să nu-i „pîrască” mai sus. „Nu-ţi făcea nică, dar te obrăza”. Altfel, s-a înţeles bine cu nacialnicii. El însă nu s-a făcut comunist, pentru că nu ştia carte. Adevărat că nici nu l-a „poftit” nimeni. După o pauză „retorică”, moş Serghei îmi rezumă tot restul vieţii în cîteva fraze lapidare. A muncit în kolhoz. După ce i-a murit prima nevastă, s-a recăsătorit. Are cîţiva feciori: unul din ei lucrează şofer de autobuz la Moscova. „A fost greu...” – îmi spune bătrînul, grăbit parcă să încheie.

Între timp se făcuse întuneric, dar eu abia dădusem de gustul poveştilor „adevărate”. Mă îndrept deci spre următoarea casă, care de altfel se află chiar în preajmă. Ileana T., născută în 1929, stă într-o căsoaie spaţioasă, curată, cu pîine proaspătă pe masă, tot atîtea semne că cineva îi poartă de grijă bătrînei. Cu toate acestea, de la primele vorbe schimbate pînă la sfîrşitul interviului, ochii Ilenei T. nu încetează să se înmoaie iar vocea să-i tremure, jeluindu-se de boli, de nervi, de singurătate. La primul semn de întoarcere a mîhnirii, o iau pe femeie la întrebări despre copilărie, tinereţe, vremuri care, credeam eu, o dată evocate o vor înveseli. Ileana T. n-a îndurat sărăcie, taică-său fiind om văzut în sat: ştiutor de carte („tare ştia”, după normele de atunci, avînd adică vreo 4 clase de şcoală elementară în ultimii ani ai regimului ţarist), a slujit în primăria satului pe post de scrib. Avea şi pămînt mai mult, parte primit la reformă, parte cumpărat mai tîrziu de la proprietarii sărăciţi. A dat-o şi pe Ileana la şcoală, ca şi pe toţi fraţii şi surorile ei. Ileana însă nu-şi aduce aminte cu plăcere de şcoală: „Rău era atunci, că bătea (...) Făceau ce făceau şi se raspolojau cu bătaia.” Pe ea n-au bătut-o, căci ea învăţa. Au fost însă cîţiva şcolari care nu-şi prea dădeau silinţa. Şi atunci „madama” îi pedepsea, de regulă „cu lineika”. După şcoală, Ileana venea acasă, grăbită să preia lucrul lăsat de unul din fraţi, care fugea la rîndul său la şcoală, în schimbul doi. Cînd s-a făcut fată mare, Ileana a început a merge duminicile la joc în sat: se mai vedea cu lumea, iar flăcăii jucau fetele. După război, prin ’46-’47, Ileana T. s-a căsătorit cu un băiat din sat, pentru că aşa se cădea. La foamete a murit multă lume în sat, îmi zice Ileana, dar familia ei n-a suferit prea mult, căci au reuşit să-şi păstreze nişte rezerve. Uneori se întîmpla să dea din ce aveau şi celor mai năpăstuiţi. În 1949, la colectivizare, familiei ei i s-a luat tot pămîntul şi toată averea de pe lîngă casă pe de asupra: „Şi boi şi plug şi boroană, tot au luat.” Au rămas „pistol”. Iar pe acei care aveau mai mult, îi deportau. „Îi lua cu maşinile şi-i ducea. (...) Da’ nu era lumea colaci [i. e. kulaci]. Erau din sat.” - simpli gospodari adică. Tatăl Ilenei, bucurîndu-se de o situaţie materială mai bună, ar fi putut uşor îngroşa rîndurile „colacilor”, dar s-a împăcat cu cei de la soviet, care i-au găsit un act ce-i dovadea „nevinovăţia”. Odată scăpaţi de tăvălugul „prefacerilor” de la răscrucea anilor ’40-’50, Ileana şi soţul ei s-au dat cu orînduiala din kolhoz. Ea primea bani pentru trudozile, în timp ce soţul ei,„nacialnik brigadir de kolhoz”, cîştiga mai binişor. Cu venitul adunat puteau să-şi întreţină de bine de rău familia, tot mai numeroasă. Toţi cei şapte copii pe cîţi i-a născut şi crescut au plecat care încotro, îndată după şcoală. De cînd i-a murit bărbatul, Ileana C. se „conduce” tot mai greu de una singură. N-a mai rămas mult şi va pleca după el, îmi spune ea plîngăreţ.

Odată ieşit din curtea mătuşei Ileana, mă bucur mai mult ca niciodată să-l revăd pe prietenul meu Radu, care mă conduce la rudele lui, să luăm cina. Într-un contrast izbitor faţă de vocea abia şoptită şi tînguitoare a mătuşei Ileana, o hărmălaie veselă ne întîmpină îndată intraţi în casa gazdelor noastre. După ce au făcut haz unul pe seama celuilalt, convivii îşi aduc aminte de un subiect şi mai bun de zăbavă: cercetarea mea. Le explic de ce am nevoie de interviurile cu pricina. Intervenţia mea însă stîrneşte un val şi mai impetuos de glume şi rîsete printre meseni, care se propun generos unul pe altul în calitate de subiecţi de intervievat. Într-adevăr, stăpîna acestei case, tuşa Olga, îmi va îmbogăţi a doua zi proaspăta mea colecţie de vieţi omeneşti cu o piesă preţioasă şi rară în felul ei.
După cîteva ore de hrană şi veselie, deopotrivă de copioase, ne facem drum cu Radu spre casa învăţătorului din marginea satului, urmărind şerpuirea cărării cu ajutorul luminii de o putere nebănuită a telefonului meu mobil. Intraţi în casa gazdei, de o austeritate ostăşească, ne îndreptăm instinctiv spre dormitor. La stingerea luminii, întunericul şi liniştea mi se par copleşitoare. Cocoţat pe o pernă imensă, urmăresc un timp proiecţiile colorate împrăştiate pe ecranul obscur al nopţii. Tihna lunecă insidios într-un zgomot din care desluşesc doar tînguielile tot mai îndepărtate ale mătuşei Ileana...

Veşnicia a murit la sat

Moldova rurbană sau cauza înapoierii noastre

Text publicat în Punkt nr. 19 (+ note de subsol)

În timp ce „Occidentul” îşi numără şi linge rănile pricinuite de o industrializare şi o tehnologizare tot mai vehement incriminate de ecologişti (şi „ecologiştii sufletului”), care cheamă cu disperare îndărăt, spre Mama Natură, Moldova n-are de ce să teamă de sechelele cauzate, zice-se, de consumul prelungit al legumelor modificate genetic sau de asprimea convenţiei de la Kyoto. Astăzi, ca şi de-a lungul secolului precedent, sub administraţii succesive, Basarabia trece prin modernizare ca gîsca prin apă, iar satele moldoveneşti îşi duc mai departe traiul şi amarul într-o „vecinicie” (şi un Ev Mediu) care nu mai sfîrşeşte.




Ce ne încurcă să ne plîngem şi noi astăzi, laolaltă cu naţiunile mai „răsărite” din Europa şi America, de „invazia” industriilor şi de efectele lor adverse? CERNOZIOMUL - voi răspunde eu scurt, grăbit, în doi peri. Pămîntul „doldora de roadă”, glia încovoiată de vii şi livezi, aidoma unei „ guri de rai”, reavănul mustind de sucuri şi seminţe gata să dea în floare - toate aceste imagini bombastice cu care poeţii de odinioară ne susurau urechile, sînt cauza înapoierii noastre.
Popoarele nordice, neavînd parte de condiţii prielnice pentru agricultură, s-au hrănit din vînat; natura nefiind darnică cu ele în chip deosebit, acestea au căutat, cu timpul, să-şi producă ei înşişi bunurile cu mîinile şi capul. Pe tărîmurile unde piatră seacă e mai multă decît pămînt, oamenii au trăit din creşterea vitelor sau din comerţ. Evreii, cărora li s-a interzis multă vreme să dispună de pămînt propriu, au căutat să-şi crească averile în afara lui. Prigoniţi fiind din timp în timp, aceştia au învăţat să-şi investească munca în bunuri mobile.
Moldovenii, în schimb, de rînd cu poporimea de pe o bună jumătate de glob, au fost de parcă osîndiţi să-şi înfigă adînc rădăcinile într-un pămînt destul de darnic ca să-i lipsească de nevoia de a nu-şi mai căuta de-a le gurii în altă parte, dar niciodată destul de mult pentru a le da de mîncare pe săturate. În lipsa unei „etici a muncii” şi a unei alfabetizări răspîndite, proprii popoarelor protestante, a accesului la teritorii transoceanice ca în cazul naţiunilor coloniale (prin descoperiri geografice şi puteri militare), emanciparea moldovenilor de pămîntul hrănitor – această tăiere socială a cordonului ombilical – a întîrziat mult timp să se producă.
De fapt, ţăranii moldovenii n-au fost încurajaţi (niciodată prea tare) de vreo administraţie politică din secolele XIX-XX să se urbanizeze şi, în definitiv, să se modernizeze. Rînd pe rînd bandă de protecţie împotriva invaziilor estice, culoar de acces spre Marea Neagră sau Dunăre, zonă de producţie cerealieră, „raţiunea de a fi” a Basarabiei a fost, sub administraţii succesive, mai întîi de toate una strategică.


În „ţara de ţărani” – aşa cum sociologul Dimitrie Gusti a calificat România în perioada interbelică -, Basarabia este provincia cu cea mai ridicată proporţie a populaţiei rurale[1]. La fel, populaţia urbană din Moldova sovietică (RSSM) era proporţional cea mai puţin numeroasă faţă de celelalte republici sovietice vestice. Totuşi, începînd cu 1950, urbanizarea îşi ia avînt şi va spori constant în RSSM, fiind aici chiar mai însemnată decît în celelalte „republici surori”.[2] În anii 1940-1950, urbanizarea se produce în Republica moldovenească din contul deplasărilor populaţiei rurale spre oraşe, dar şi (mai ales) prin fluxul migrator din afară.
Administraţia românească şi apoi cea sovietică au încercat să reformeze şi să modernizeze agricultura provinciei basarabene şi respectiv a RSSM. În Basarabia interbelică, reforma agrară din 1921-1926 a avut menirea să le cultive ţăranilor „spiritul de proprietate” şi, pe această cale, să contribuie la ridicarea nivelului lor de trai. Totodată, redistribuind terenurile agricole, autorităţile române urmăreau să echilibreze decalajul între opulenţa marilor proprietari (adesea de origine etnică neromânească) şi penuria generalizată a ţăranilor autohtoni[3]. În imediat, reforma are un efect pozitiv asupra nivelului de viaţă al ţărănimii basarabene. Ea se adevereşte însă ineficientă pe termen mediu. Astfel, imediat după aplicarea reformelor, producţia cerealieră se reduce la jumătate. Nivelul productivităţii agricole din 1913-1915 nu va fi atins decît în 1940[4]. Criza economică din 1929-1933 şi fărîmiţarea proprietăţilor agricole sub impactul creşterii demografice împiedică agricultura din Basarabia interbelică să devină o ramură profitabilă.
În RSSM, după campania de colectivizare forţată din 1949, Statul sovietic investeşte resurse apreciabile pentru a pune pe picioare un sistem de kolhozuri şi sovhozuri bine pus la punct. Gestiunea raţionalizată şi utilizarea tehnicii agricole contribuie, într-adevăr, la creşterea relativă a randamentului sistemului de „gospodărie colectivă”. În timp ce în alte regiuni agrare din URSS sistemul „colectivist” cunoaşte o scădere constantă a productivităţii, recoltele obţinute în kolhozurile moldoveneşti nu încetează să crească pînă în 1955[5]. Nivelul de viaţă al kolhoznicilor moldoveni nu creşte însă în aceeaşi proporţie cu productivitatea activităţii lor; venitul lor fiind mai scăzut decît venitul mediu al agricultorilor din alte republici sovietice[6].
În Basarabia românească, ca şi în Moldova sovietică, s-a glorificat modul de viaţă ţărănesc al moldovenilor, prin versuri şi cîntece. În România interbelică, ca şi în alte ţări şi regiuni rurale din Europa centrală şi de est de la răscrucea secolelor XIX-XX, ţărănimea era încărcată de toate valorile constitutive ale naţiunii române, şi asta nu în ciuda ci chiar în virtutea înapoierii şi analfabetismului ei. Pe de altă parte, în URSS, Moldovei i s-a rezervat rolul de „grînar” şi de „livadă” a Uniunii, iar poeţii noştri realişti socialişti nu pridideau cu poeme despre „ogoare nesfîrşite” şi „livezi în floare”, punînd accentul pe industrializarea muncii agricole. Totuşi, una se cînta în versuri şi alta se petrecea în realitate. Procesul de urbanizare, început deja în perioada interbelică, a continuat vertiginos după război, iar statutul de ţăran n-a devenit niciodată unul prestigios în oraşele din Basarabia interbelică şi cu atît mai puţin în cele din RSSM, unde „superioritatea” socială a orăşenilor faţă de săteni era accentuată şi de o hegemonie „etnică” a populaţiei rusofone faţă de băştinaşi.


De cîteva decenii încoace asistăm la un proces de rurbanizare instensă, deopotrivă adică urbanizare a populaţiei rurale şi ruralizare a celei orăşeneşti. O deosebire sensibilă apare în statutul atribuit ţăranilor în oraşele moldoveneşti, înainte de 1990 şi, puţin cîte puţin, după această dată. Pe vremea sovietică (dar şi înainte), ţăranului i se rezerva o poziţie vizibil discalificată în context urban. O dată venit la oraş, acesta stătea de regulă umil, molcom, temîndu-se de parcă să nu deranjeze cumva prin chiar prezenţa sa. Cu excepţia unor „oaze” de ruralitate francă în chiar centrul oraşului, cum erau de exemplu piaţa sau autogara, ţăranii nu se simţeau la oraş chiar în elementul lor. Acum însă întîlnim la tot pasul un anume tip de orăşean de dată recentă, care pare că şi-a părăsit satul de baştină trîntind uşile în urma lui, fără a se integra prea bine în mediul de adopţiune. O prezenţă uneori zgomotoasă, care ne spune cu voce tare: ei bine, mă vreţi sau nu, puţin îmi pasă, dar nu mă veţi împiedica să mă simt şi aici ca acasă.
„Răşchiraţi” între sat şi oraş, între Orient şi Europa, între Rusia şi România, patria noastră recentă se zbate între o înapoiere care n-a încetat să ne tragă înapoi şi o modernizare pe jumătate. Cînd se va opri oare această legănare? Ca orice tranziţie în istorie, a noastră pare greu de îndurat. Un lucru nou a intervenit totuşi în viaţa moldovenilor şi pe care vreau să-l cred irevocabil: permeabilitatea relativă a hotarelor ţării. Mînat de nevoi, ţăranul moldovean pleacă în străinătăţuri, aducînd cu sine la întoarcere, în ciuda vocilor alarmiste, o experienţă de viaţă şi un model de trai, care nu pot decît să-l oprească, pînă la urmă, din „vecinica” sa legănare.

[1] La recensămîntul din 1930, ţăranii reprezentau 87% din populaţia totală a Basarabiei, în timp ce, pe toată România proporţia clasei rurale se ridica la 80%.
[2] Populaţia urbană constituia 13 % din populaţia generală a RSSM în 1939, 17 % în 1950 şi 22 % în 1959.
[3] Conform recensămîntului din 1930, 60% dintre ţăranii basarabeni erau etnici români.
[4] I. Scurtu, G. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti, Paideia, 1999, p. 60.
[5] N. Werth, Histoire de l’Union soviétique, de Lénine à Staline (1917-1953), Paris, PUF, 1998, p. 106 ; A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993), Chişinău, Universul, 1995, p. 428.
[6] H. Carrère D’Encausse, L’Empire éclaté. La révolte des nations en URSS, Paris, Flammarion, 1978, p. 119.