Teatrul-Spălătorie
ne-a obişnuit de mai bine de doi ani, de cînd a apărut, cu spectacole care-şi
propun să ne pună în faţa unor probleme sociale, existenţiale, să ne dea hrană
de gîndit, cum se spune, şi, în spiritul tragediei antice, să ne cureţe. După Aristotel, tragedia are
misiunea de a trezi spectatorului o stare de catharsis, altfel zis să-l „spele” de pasiunile sale rele, precum
mila sau teama. Prin această din urmă misiune, Teatrul-Spălătorie îşi justifică
denumirea, recuperîndu-i ironia în registru tragic.
Deunăzi am fost la premiera unui spectacol montat la Spălătorie: Dragă Moldova, putem să ne pupăm puţin de
tot?. E un spectacol mai puţin obişnuit în lumea teatrului de la Chişinău
şi asta din cîteva motive. În primul rînd, pentru că este jucat de actori
neprofesionişti (cu o singură excepţie: actorul Ion Borş, cu un nume care pică
la ţanc), mai mult chiar, de oameni care, prin acest spectacol pus în scenă de
autori şi regizori profesionişti (Nicoleta Esinencu şi Jessica Gause), îşi
povestesc propria dramă. După modelul docu-teatrului, spectacolul foloseşte
documente şi mărturii autentice pentru a le expune într-o manieră directă,
firească, „din prima sursă“. A doua particularitate a acestui spectacol este că
face să vorbească nişte oameni care ţin de o categorie de persoane
discriminate, stigmatizate în societatea noastră şi care, prin urmare, se
feresc, în mod explicabil, să-şi facă cunoscută o trăsătură importantă a
identităţii lor: orientarea sexuală. Personajele acestei piese document sînt
gay, lesbiene şi persoane din familiile lor, „contaminate“ prin procură de
acest stigmat. În limbajul consacrat al persoanelor LGBT, acest spectacol
reprezintă un soi de coming-out colectiv, orchestrat şi prezentat de
o manieră expresivă cu ajutorul resurselor acestui gen de artă.
Faptul că spectacolul este jucat de actori neprofesionişti, de „experţi“ ai
propriei vieți, arată publicului că nu are de a face cu nişte „personaje”
închipuite dintr-o „ficţiune”, ci că aceşti oameni există, că ei sînt printre
noi; e suficient să deschidem ochii pentru a-i vedea, să întindem mîna pentru
a-i atinge, să ne descuiem mintea pentru a-i recunoaşte şi a-i accepta aşa cum
sînt, în umanitatea lor. Poveştile acestor „personaje“ reale alternează,
dialoghează, se contrazic şi se completează, formînd un „borş” colorat de
mărturii personale (personajele participă la pregătirea unui borş real pe durata
spectacolului), asezonat cu citate din afirmaţiile unor celebrităţi mondiale
(Michel Foucault, Elton John, Lady Gaga…) şi cu crîmpeie din discursurile
homofobe ale unor notabilităţi locale (Petru Bogatu, Mihai Ghimpu, Fiodor
Ghelici ş.a.). „Acţiunea“ se desfăşoară într-o bucătărie, spaţiu eminamente
familial (şi familiar), aflat în opoziţie latentă faţă de spaţiul public.
Spectatorul este invitat să pătrundă în acest univers cu aer de familie, în
care personajele se înrudesc în virtutea unei drame comune, cea a neacceptării
majoritare, şi să guste din acel „borş“ de culoarea curcubeului. Am gustat şi
eu din el. Avea gustul borşului făcut de mama.
După un alt spectacol, Clear History (despre holocaustul evreilor din
Basarabia şi Transnistria), jucat acum cîteva luni la acelaşi teatru, am
participat la o discuţie între public şi echipa artistică. Cineva din public
întrebă la un moment dat, cu o inocenţă senină: de ce au ales realizatorii să
monteze un spectacol despre evrei? La această întrebare, o actriţă, Doriana
Talmazan, răspunse că nu este (sau nu este doar) un spectacol despre evrei; e
un spectacol despre noi toţi, despre societatea noastră, într-un moment greu de
istorie.
Spectacolul Dragă Moldova, putem să ne pupăm puţin de
tot? nu este (doar) un spectacol despre homosexuali. E un spectacol
despre noi, despre felul în care ne putem accepta (sau nu) aproapele şi, prin
urmare, pe noi înşine, fără să ne învăluim de o ignoranţă protectoare şi de o
moralitate ipocrită. E un spectacol care ne face să intrăm în universul unor
oameni, invizibili pentru că neacceptaţi ca atare, deşi existenţi
pretututindeni şi dintotdeauna. Va reuşi oare să ne cureţe de milă şi de teamă
faţă de noi înşine? Mergeţi de vedeţi şi gustaţi…
Publicat în CriticAtac
