De vreo 15 ani,
de cînd termenul de „identitate” şi derivatele sale au dat buzna de-a dreptul din
ştiinţele umane în discursul public din R. Moldova, nu se încetează a se vorbi
despre o presupusă „criză identitară” a populaţiei din acest teritoriu. Intelectualii
moldoveni de orientare filoromână, care vehiculează cu precădere acest discurs,
atribuie expresiei de „criză identitară” o întreagă paletă de metafore şi conotaţii
politice, morale, medicale, psihiatrice etc., care trimit rînd pe rînd sau
laolaltă la ideile de ruptură (internă şi faţă de întreg), eroare (deformare, patologie)
sau lipsă (maladie, suferinţă). Adevărat loc comun al „tranziţiei”
post-sovietice tîrzii, sintagma „criză de identitate”, folosită cu referire la
populaţia românofonă din R.M., a intrat atît de adînc în gîndirea şi limbajul
intelectualilor din Moldova şi România, încît ar părea cu totul inutil şi
deplasat să încerci a-i chestiona pertinenţa. O vom face totuşi în acest eseu,
cu toate riscurile – simbolice şi euristice – pe care o atare întreprindere le
comportă.
O cercetare
empirică, socială şi etnografică, făcută cît de cît onest în sînul populaţiei
băştinaşe din R.M. ne-ar arăta că o asemenea „criză identitară” pur şi simplu
nu există în rîndurile maselor largi. Am avut numeroase ocazii să circul prin
sate din R. Moldova, colectînd mărturii şi poveşti ale vieţii. Am înregistrat
kilometri de bandă magnetică despre ce fac, ce spun, ce-şi aduc aminte şi cum
se percep cetăţenii simpli ai R.M. şi, credeţi-mă pe cuvînt, nu am întîlnit
oameni măcinaţi, scindaţi, schizoidaţi...
Am văzut în schimb oameni de rînd, care se identifică – cu toată francheţea
şi fără gînduri ascunse – drept moldoveni (sau ucraineni, ruşi, găgăuzi etc.)
şi îşi caută de treabă mai departe, în ciuda discuţiilor nesfîrşite din
„spaţiul public” din capitală despre „ce sîntem şi de unde venim”. Iar atunci
cînd nu-şi mai găsesc de treabă la ei acasă, pleacă la Moscova sau „la Italia”
pentru a-şi căştiga „de o pîine” şi a-şi întreţine familia, pe cont propriu.
Datele sondajului Etnobarometru, făcut la sfîrşitul anului 2004, singura anchetă
cantitativă serioasă despre felul în care populaţia RM se identifică din punct
de vedere etnonaţional, ne arată un tablou şi mai limpede. Potrivit acestui
studiu, 95% din respondenţii românofoni de la acea dată se considerau moldoveni
şi doar 5% - români.[1]
În viziunea
intelectualilor patrioţi din R.M. aşa-zisa „criză de identitate” înseamnă de
fapt că locuitorii majoritari ai acestei foste republici sovietice (şi, cîndva,
provincii româneşti) se identifică „greşit” drept moldoveni, atribuindu-şi un
etnonim inculcat de propaganda sovietică, în locul celui autentic de „român”. Părtaşii
discursului „crizei ientitare” vorbesc şi acţionează de fapt într-o logică de „construcţie
etnonaţională” (nation building):
pentru ei identificarea „greşită” a populaţiei-ţintă din R.M. este o „problemă”
de rezolvat, o provocare de depăşit, prin mijloacele de educaţie şi pesuasiune
disponibile statului şi „societăţii civile”: şcoala, presa, instituţiile
culturale. Au trecut 20 de ani de cînd în şcoli se învaţă din manuale de
„istoria românilor” (pe lîngă cele de „limba română” şi „literatura română”). Cîţi
ani de educaţie patriotică mai sînt oare necesari pentru ca populaţia R.M. să
se identifice „corect”?
„Criza
identitară” este mai degrabă o „problemă” a elitelor şi nu priveşte populaţia
largă din R.M. şi asta la două registre de sens distincte: 1) Presupusa „criza
identitară” este văzută de către un anumit grup de intelectuali drept un prilej
de mobilizare în vederea continuării proiectului de construcţie naţională,
sistat în 1940/ 1944 (dar continuat după 1990); 2) În schimb, o reală „criză de
identitate” îi caracterizează mai degrabă pe aceşti convertiţi de dată recentă,
militanţi iluminaţi ai „adevăratei” identităţi pentru care realitatea socială complexă,
populaţiile hibride şi dezinteresate din punct de vedere identitar le provoacă
măcinări nesfîrşite. Suferinţele devin şi mai greu de îndurat atunci cînd
aceşti misionari ai românităţii ajung la Bucureşti şi descoperă cu decepţie
nişte intelectuali cosmopoliţi, „dezrădăcinaţi” în chiar inima României,
incapabili să le înţeleagă măcinările la modul serios, căci, vai, ei şi-au
însuşit lecţia naţională de mai bine de un secol...
În ochii intelectualilor
patrioţi din R.M., această presupusă „criză identitară” este produsul unei mari
nedreptăţi istorice (ocupaţia ruso-sovietică) şi este totodată sursa unui şir
de alte probleme – sărăcie, corupţie, înapoiere economică şi culturală etc.
Căci, vorba unui istoric moldovean intervievat recent la un canal TV cu ocazia
unui eveniment oficial, statul R.M. nu va putea să-şi rezolve problemele (de
sărăcie, corupţie etc.), cîtă vreme nu îşi va soluţiona „criza identitară”. Raţionamentul
este interesant, deşi contrazice o înţelegere de bun simţ, pentru că nu este
deloc clar cum identificarea etnonaţională poate să-i ajute sau să-i încurce pe
oamenii noştri să fie buni gospodari, inventivi şi integri din punct de vedere
moral. În realitate, intelectualii lupători pentru cauza naţională nu fac decît
să perpetueze, fără să vrea, sărăcia şi corupţia generalizate în virtutea unui
soi de profeţie autorealizatoare: în
loc să se concentreze pe probleme stringente şi pe rezolvarea lor, aceşti
intelectuali militanţi deplasează atenţia publicului şi a politicienilor înspre
dispute eterne cu caracter simbolic şi identitar, în ruptură cu năzuinţele şi
interesele de zi cu zi ale populaţiei locale. În plus, supralicitarea
discursului etno-naţionalist nu separă oare şi mai abitir populaţia R.M. pe
categorii etnice, în ciuda unei coeziuni şi solidarităţi comune ale
locuitorilor acestei ţări în numele unor scopuri practice şi de neamînat, să
zicem, de modernizare şi de trai mai bun şi mai paşnic?
[1]
Întrebarea era următoarea: „Oamenii
consideră că în RM există mai multe grupuri etnice (moldoveni, ruşi, ucraineni,
găgăuzi, bulgari etc.). Dvs. cum vă consideraţi?”. Totodată, atunci cînd li s-a
oferit respondenţilor posibilitatea să se autocaracterizeze în funcţie de mai multe
opţiuni, respondenţii din această categorie (moldoveni/ români) s-au considerat
în proporţie de 85% în primul rînd
drept moldoveni, iar la o a doua opţiune
români în proporţie de 14%. De atunci, nu s-au mai făcut sondaje care să
măsoare explicit identificarea populaţiei din R.M. Din acel moment, vorbitorii
de limbă română din R. Moldova au fost desemnaţi prin categoria împăciuitoare
de „moldoveni / români”.
(Publicat în CriticAtac, 2012-09-04)
(Publicat în CriticAtac, 2012-09-04)
