Teatrul Spălătorie (creat de dramaturga Nicoleta
Esinencu) s-a afirmat deja în viața culturală de la Chișinău ca o estradă
incomodă, spărgătoare de clișee estetice și stereotipuri ideologice. Acum acest
teatru ne aduce în scenă, prin spectacolul „Clear History” (autor: Nicoleta
Esinencu, actori: Veaceslav Sambriş, Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc), un episod
din istoria noastră recentă: segregarea, expulzarea şi masacrarea evreilor din
România, Basarabia și Transnistria în timpul celui de al Doilea Război Mondial,
sub regimul mareșalului Ion Antonescu. La prima vedere, ar părea ciudat că un
teatru social, de atitudine, abordează un subiect de istorie, fie și nu tocmai
îndepărtată. Ei bine, această incursiune în trecut nu este în acest caz un
exercițiu de speculație istorico-dramatică, ci un gest de autentică atitudine
civică și ar fi de așteptat ca acest spectacol să genereze o priză de
conștiință publică în societatea noastră.
Spectacolul îmbină într-o formă
polifonică mărturii ale victimelor, observatorilor și făptașilor la ceea ce se
obișnuiește a numi în chip generalizat „holocaust”, cu înregistrări sonore ale
acestora, fragmente de discursuri ale personalităților publice române din epocă
(Ion Antonescu și Mihai Antonescu, de exemplu), imagini ale documentelor de
presă, arhivă, fotografii, bucăţi de filme, date demografice de la
recensămîntul din 1930 etc., prezentînd o imagine vie, sfîşietoare, a
carnagiului care a avut loc în 1941-1943 în Basarabia și Transnistria.
Spectacolul crează un efect de șoc mai ales pentru că arată participarea
populației civile din Basarabia la masacre. Auzim din viul grai al martorilor
şi din mărturiile documentelor cum ţărani moldoveni de la coarnele plugului,
gospodari harnici și gospodine cinstite s-au dedat cu frenezie și în număr mare
la jefuirea și la omorîrea vecinilor lor evrei[1].
Deşi nu eram un spectator
neavizat, în fața acestui spectacol al cruzimii statului față de propriii săi
cetățeni și a oamenilor de rînd față de semenii lor (de altă etnie), m-a
copleșit un sentiment de groază și de vină.
De mai bine de 40 de ani,
națiunea germană își trăiește vina tragediei la care a participat succesiv în
calitate de călău și victimă în cel de al Doilea Război Mondial. În treacăt fie
spus, în cele aproape trei decenii după cel de al Doilea Război Mondial, Europa
occidentală a adoptat tacit o strategie de „clear history” (am putea să-i
spunem acum, citînd titlul spectacolului) pentru a se concentra plenar asupra
restabilirii administraţiei şi economiei țărilor europene profund afectate de
marea conflagrație[2].
Nu s-a putut însă amîna la nesfîrșit acel „moment al adevărului” din trecutul
imediat al națiunii germane şi al ţărilor satelizate de al III-lea Reich, iar
odată atins un nivel de echilibru economic și politic, aceste naţiuni (în
principal nemţii) au trebuit să răspundă interpelărilor tot mai insistente cu privire
la crimele de masă din cel de al Doilea Război Mondial. De ce a fost nevoie
atunci, la începutul anilor 1970, în Occident și în speță în Germania, să se
revină la această istorie copleșitoare, în loc să fie ștearsă din memorie, o
dată pentru totdeauna? Voi risca un răspuns care poate părea simplu și în
același timp pompos: pentru o izbăvire colectivă a națiunii germane de vina
implicării în cel mai mare carnagiu pe care l-a cunoscut vreodată istoria; am
în vedere deportarea și exterminarea planificată a milioane de persoane ce
aparțineau unor anumite categorii (evrei, țigani, homosexuali, persoane
handicapate etc.) stigmatizate drept „dușmani” ai Reich-ului şi ai rasei
ariene. Diabolizarea lui Hitler (ca și aceea a lui Stalin, mai întîi în 1956,
apoi odată cu perestroika), promovată de cei care dețineau controlul asupra
instituțiilor ideologice (presă, școală, instituții academice), urmărea într-o
primă instanţă spălarea responsabilității de pe sute de mii şi chiar milioane
de executanți mai mult sau mai puțin docili şi zeloși ai sistemului politic (și
economic) care au înfăptuit masacrul cu sîrg și eficiență, pentru a le asigura
un trai confortabil şi productiv. Astăzi, în Germania nu se mai întîlnesc practic
luări de cuvînt negaţioniste (care neagă amploarea sau chiar existenţa
holocaustului), iar cazurile izolate de astfel de manifestări generează de
fiecare dată scandaluri publice sau procese de judecată[3].
În România şi Republica
Moldova, persoana care a orchestrat deportarea și exterminarea evreilor în
1941-1943 în teritoriile controlate de regatul român, mareşalul Ion Antonescu,
fie că este cinstit în continuare ca „erou național” (pentru „dezrobirea”
Basarabiei în 1941), fie că este ignorat cu desăvîrșire de către cei mai mulţi cetăţeni
ai acestor state. Cu atît mai puțin se vorbeşte astăzi de o asumare publică a
responsabilității morale – a noastră a tuturor – pentru crimele colective
comise împotriva populației evreiești și rome de către autorităţile române şi
cu susţinerea mai mult sau mai puţin activă a unei părţi a populaţiei civile.
Dar ce avem noi, acum, cu tragediile trecutului? O să mă explic.
Astăzi practic nu mai avem
evrei în România şi Moldova (deși mai subzistă încă un antisemitism paradoxal,
fără obiect, cum bine a remarcat Adam Michnik cu privire la societatea
poloneză). Au mai rămas însă romi, handicapați și iată, mai nou, homosexuali!
Nu sînt mulți, ce-i drept, și aceştia rareori se încumetă să iasă din
„ghetourile mentale” în care i-am segregat. Nu sînt însă puţini cei care,
astăzi, ar fi bucuroşi să-i ştie claustraţi într-un ghetou pe bune. E destul să
vină o putere politică care să ne asmute cu discursuri despre puritatea
neamului și curăţenia noastră creștinească, că vom și vedea cete de gospodari
harnici și oameni de omenie sărind pe aproapele lor diferit de ei înșiși,
pentru a-l culca la pămînt și a-i smulge podoabele şi dinţii de aur. Credeți că
exagerez? Societatea românească (inclusiv cea din Basarabia) din 1930 se
pretindea civilizată, ca şi societatea noastră de azi. Pe atunci,
antisemitismul (ca şi homofobia şi romofobia acum) era o monedă curentă, la
tarabele piețelor și la catedrele sălilor de curs. Dar cine bănuia în 1935 că
această ură împărtășită în toată inocenţa de tot creștinul va avea ocazia să se
manifeste pe larg în doar cîțiva ani?
Atunci cînd o putere autoritară
se întîlnește cu o societate intolerantă (într-un context internațional
„favorabil”), rezultatul este de regulă sîngeros. Viața noastră de zi cu zi și
spectacolele montate la teatrul Spălătorie (A(II)Rh+ și Rogvaiv,
între altele) ne arată că societatea noastră este pregătită pentru o asemenea
întîlnire. Discursurile naționaliste și fundamentaliste ale unor persoane
publice și tăcerea „masei critice” nu fac decît să o grăbească.
Contrar titlului său („Clear
history”), spectacolul jucatul la teatrul Spălătorie încearcă să recupereze
ceea ce zeci de ani de-a rîndul noi și autoritățile noastre politice s-au
străduit cu încrîncenare să ne ascundă de noi înşine, ca într-un portret al lui
Dorian Gray: hibele istorice ale poporului nostru. Ne place să ne vedem blajini
şi harnici, mereu victime ale unor forţe externe, duşmănoase. A venit timpul să
ne asumăm şi părţile întunecate ale istoriei noastre, să nu ne mai hrănim cu
mituri şi legende despre „povara bunătăţii noastre”, ci să ne studiem atent şi
cu grijă greşelile trecutului, pentru a nu le mai repeta fără să ne dăm seama
într-un viitor nedefinit, altminteri inevitabil.
[1] Vezi în acest sens studiul remarcabil semnat de
cercetătoarea Diana Dumitru în revista World Politics, ianuarie 2011; vezi şi Raportul
final al Comisiei Internaţionale pentru studierea holocaustului în România,
Iaşi, Polirom, 2004.
[2] A se citi lucrările istoricului Tony Judt despre Europa
postbelică.
[3] Amintesc că negarea holocaustului este pasibilă
de pedeapsa cu închisoarea în majoritatea ţărilor europene.
