Apel către Institutul Cultural Român, Bucureşti din partea unor intelectuali din Republica Moldova şi România (în legătură cu anunţarea schimbării conducerii ICR la Chişinău)

Pe 12 noiembrie 2012, Institutul Cultural Român a anunţat decizia de a schimba conducerea reprezentanţei sale la Chişinău. Potrivit acestui anunţ, fostul director al ICR la Chişinău, Petre Guran, va fi rechemat, iar funcţia va fi preluată de Valeriu Matei (scriitor și om politic din R. Moldova). De asemenea, anunţul specifică desemnarea unui director adjunct în persoana lui Nichita Danilov.

Semnatarii acestui apel se arată puternic surprinși nu atât de schimbarea conducerii ICR la Chișinău, care se anunţa de ceva timp în urma transformărilor intervenite în sânul ICR de la Bucureşti, cât de alegerea candidaturii lui Valeriu Matei pentru această funcţie de înaltă răspundere şi onoare, care are drept misiune să reprezinte şi să promoveze cultura română la Chişinău.

Inaugurarea Institutului Cultural Român la Chișinău acum doi ani, după o lungă perioadă de piedici din partea guvernărilor moldovene, a fost semnul unei încălziri simţitoare a relaţiilor între Republica Moldova și România și a adus totodată promisiunea unei deschideri culturale fără precedent între cele două maluri ale Prutului. În scurt timp după inaugurare, proaspătul așezământ a și lansat la Chișinău câteva proiecte inovatoare și ambiţioase (restaurarea Casei Zemstvei, inaugurarea Programului "Al. Sturdza", care pregătea calea unui Institut de studii avansate cu același nume, crearea unui nou program interuniversitar de masterat de cultură universală etc.). ICR a devenit  la Chișinău o instituţie recunoscută și preţuită atât pentru evenimentele culturale de înaltă calitate organizate sub auspiciile ei cât și pentru deschiderea programatică către cultura română și europeană.

Numirea lui Valeriu Matei la direcţia ICR la Chișinău ar însemna o ruptură brutală cu proiectele demarate și concepute pentru a fi realizate în viitorul apropiat în cadrul acestei instituţii. Valeriu Matei s-a făcut cunoscut pe parcursul carierei sale de personalitate publică printr-un discurs intransigent și intolerant faţă de oponenţii săi politici și faţă de cei care nu îi împărtășeau convingerile sale deschis ultraconservatoare și naţionaliste, iar uneori a avut atitudini cu certe accente xenofobe. Aceste convingeri, și mai ales maniera sa obișnuită de a le exprima, vin în dezacord flagrant cu proiectele anterioare și cu vocaţia Institutului Cultural Român la Chișinău.

Cariera dlui Matei, presărată cu scandaluri (de moralitate publică și literară) fac și mai dificilă asocierea persoanei sale cu funcţia de director al ICR la Chișinău.

Datorită acestor circumstanţe Valeriu Matei rămâne un personaj public controversat, căruia i-ar fi greu să atragă intelectualii și oamenii de cultură din Republica Moldova în jurul prestigioasei instituţii pe care ar reprezenta-o și cu atât mai greu să-și onoreze misiunea de "ambasador cultural" pe care o presupune funcţia de director al Institutului Cultural Român la Chișinău.

Acestea fiind spuse, chemăm forurile decidente ale Institutului Cultural Român de la București să reevalueze candidaturile pentru funcţia de director al Institutului Cultural Român la București, în conformitate cu înalta și responsabila misiune care îi va reveni la Chișinău.

Autorul apelului: Petru Negură

Pentru a semna petiţia, vă rog să accesaţi acest link.

Engineering Moldovan Identity: Moldovan Writers from Stalinism to the Independence

One of the main tasks attributed to Soviet Moldovan writers and “creative intellectuals”, from the creation of the first literary organization of the Moldovan Autonomous Soviet Socialist Republic (MASSR) up to the collapse of the Soviet Union in 1991, was to create a system of cultural values (around an allegedly distinct literary language and the invention of a local cultural heritage) which would legitimate the existence of a Moldovan “socialist nation”. In contrast with the 19th-century European nation-building process^[1], the Soviet Moldovan national project is designed and implemented in a very short time so as to “catch up” with more advanced nations (Soviet ones included). Moldovan writers, scholars, and artists are thus appointed leaders of a large-scale will-driven enterprise made possible with the direct intervention and under the strict gaze of republican authorities, starting with 1924 (the creation of MASSR)^[2].

Identity and Cultural Conflicts

Both in MASSR (1924-1940) and, later on, in MSSR (Moldovan Soviet Socialist Republic, 1940-1991), just like with other Soviet republics^[3], the local administration and intellectuals were divided in two antagonistic groups according to the geographic origin and “political capital” of their members. Throughout the 30s, the MASSR administrative and intellectual elite becomes the battleground of an increasingly fierce fight, both symbolically and administratively, between two camps – the so-called Moldovenists and the Romanianists –, who got their names from their respective positions on the issue of the national language of the Republic. Moldovenists were advocates of a stand-alone “Moldovan” language, in clear-cut rupture with literary Romanian language norms. On the other hand, Romanianists were in favor of a literary “Moldovan” language every bit identical with the language written and spoken in Romania. As with other Soviet republics, the central power instrumentalized the social and political divide at the level of the local administration and intellectual elite and regularly interfered to determine the power relations and the spheres of influence between the two groups. Sometimes, however, the two factions took advantage of the changes at the top, in Kiev or Moscow, taking over local power and imposing a certain conception of linguistic and/or cultural policies. Neither of the groups was able to stay in power more than a few years in a row. Thus, the authority transfer from one group to the other automatically brought about a reversal in terms of linguistic policies, on the ruins of the previous version of “Moldovan” grammar and spelling.

The Moldovenist / Romanianist divide survives the creation of the Moldovan Soviet Socialist Republic and the restructuring of the Moldovan Soviet Writers’ Union by including a new group of Bessarabian writers. After a first time of conflict escalation between the two groups – the Bessarabians and the Transnistrians –, between 1946 – 1949 (a period later known as Zhdanovism^[4]), the Bessarabian group wins the dispute with the Transnistrians. As a result they impose, riding the wave of the post-Stalinist thaw, a Romanian-like version of the “Moldovan” literary language and cultural heritage. The only concession made to the Moldovenist camp was the maintaining of the Cyrillic alphabet which remained a symbolic marker of the specificity of the “Moldovan” language.

Between 1924 and 1956, Soviet Moldova (MASSR and MSSR) was subject to seven linguistic “reforms” (accompanied by revisions of cultural policies), going back and forth between Moldovenism and Romanianism. For over thirty years, both the Moldovan administration and intellectuals oscillated between two opposed cultural and linguistic conceptions which lead to a split in the ethnic and national identity of the Moldovan population. The inconsistency of the national, linguistic and cultural policies promoted in Soviet Moldova, which lasted for three decades, can be accounted also on the lack of decision making on the part of Soviet central and local authorities. The lack of decision making is partly explained by the fact that Moldova was integrated in the “big family of Soviet republics” according to a peculiar sovietization formula. Most of the times, the Moldovan “case” was perceived as falling under the Western Soviet republics category, those annexed after 1940 (the Ukraine, Western Belarus, the Baltics, Karelia)^[5]. Some other times, however, Moldova was grouped together with the Middle Eastern Soviet republics^[6], given the disputed nature of its territory and its predominantly rural population.

Starting with the mid 50s, behind the official façade of a Moldovan language and literature, a tacit “Romanianization” of high culture occurs in the Republic of Moldova under the pressure of Bessarabian intellectuals and with the support of cultural figures in Moscow and, last but not least, with the complicity of a part of the Transnistrian elites (who privately acknowledged the superiority of the expressive resources of the Romanian literary language compared to the “Moldovan” language). At the same time, the policies implemented by the Moldovenist camp for several decades leave their profound mark on the language and identity of both Moldovan writers and their target audience, after 1956. At present, the majority of the Romanian-speaking population in the Republic of Moldova calls their language by the glottonim “Moldovan language.”^[7] To the great disappointment of pro-Romanian politicians and intellectuals in Moldova, the “Moldovan language” appellation was ratified by the Constitution, shortly after the declaration of independence of the Republic of Moldova.

The wave of the Khrushchev thaw, which gave Moldovan intellectuals a first taste of the freedom of expression, withdraws soon. Hopes kindled by the official recognition of the language and cultural heritage (the strongly “Romanianized” version) are shattered in 1959 by the increasingly frequent calls of the party leadership on the “nationalist” writers to behave. While the power fiercely attacks the “Romanianization” of Moldovan culture, a generalized process of Russification takes over all the spheres of the republic. From this moment on, Romanian culture and particular manifestations deemed nationalistic are banished from the public space and they withdraw in the private space of informal meetings organized by some writers as a means of escaping the official propaganda discourse that they are forced to use in their works.

Socialist Realism as Identity Discourse

The creation of the Soviet Moldovan identity, a project started in the 20s-30s in the MASSR and continued in Bessarabia after 1940, is taken up again with renewed strength right after the liberation/ re-occupation of the former Romanian province in August 1944. Along with the press and the education system, Moldovan writers, through their works, participate in an ample persuasion and propaganda operation to disseminate and implant an ideological and identity message reflecting the interests of the Soviet power in Bessarabia and Transnistria. Moldovan literature in the Stalinist era (but also, in a “softer” form, up until the fall of the Soviet Union) passes on a strong antagonistically-structured identity message to its target audience^[8].

To neutralize the feeling of belonging to the Romanian nation of a significant part of Bessarabians (dating from the inter-war period), Soviet ideology builders cultivate the notion of a stand-alone Soviet Moldovan national identity. At the same time, showing the essentially contradictory nature of this nation-building enterprise, the Soviet leadership strongly opposed (particularly during bouts of regime radicalization) the emergence of any form of local nationalism deemed harmful for the proper integration of Moldovans in their Soviet “Mother Land.”

Throughout the Stalinist era (with clear repercussions on later periods), Moldovan literature builds an antagonistic identity discourse that praises Soviet Moldova and disqualifies anything related to the Romanian administration. The positive pole of this ideological construct emphasizes the agrarian nature of Moldova as it associates the country with images familiar to the rural majority of its population (Moldova is seen as a young peasant girl, as one’s countryside home, as a village between valleys, etc.). “The glorious past” and “the luminous present” of Moldova are tightly linked to another positive aspect of this identity construct: Russia. The idyllic and prosperous image of Soviet Moldova is even stronger against the background of dire poverty allegedly associated with life in inter-war Bessarabia. Finally, Moldovans are depicted as fearless combatants against the “yoke of the bourgeoisie and the landed gentry.”

The Audience: Subject and Object of Symbolic Violence

Despite its claiming to be “folk” literature, Socialist realist literature in Soviet Moldova did not achieve mass literature status, at least not during Stalinism. With the backing of the State, the writers kept trying to reach a wider readership organizing to this end “meetings with the readers” and “literary evenings” at the workplace, in kolkhozy and factories. With little or no education at all, the so-called folk readership was not very responsive to the writers’ popularization campaign. Only starting with the first generations of elementary, secondary and vocational school graduates, – MASSR in the 1930s and, especially, MSSR throughout the 1950s –, one can speak of an active although small readership. This real readership also constitutes a pool of potential candidates for the literary institution engaged in an official campaign to “train cadres.” Hired most of the times as pedagogues, these young intellectuals, fresh out of normal and middle schools, work both as mediators between Moldovan writers and their “folk” readership. Thus, far from constituting a mass readership, the first generation of readers sets the bases of mass literature through their own work in schools.

Through schools and other mass culture institutions, Moldovan literature in the Soviet era participates in the spreading of an ethical and cultural value system. This allegedly legitimate value system will be durably inculcated in the Moldovan population through a process that Pierre Bourdieu called symbolic violence^[9]. Thus, we can ask: to what extent the Moldovan writers believed in the truthfulness of the message they were called upon to convey to the wider public thus contributing heavily to the imposition of an exogenous axiological system? Some of the Bessarabian writers, who endorsed the Soviet power in 1940, did it out of personal conviction. Nonetheless, the subsequent fate and commitment of a significant number of their fellow writers were decided accidentally following the accession to power of the Soviet regime in June 1940 and its come back in 1944. Agreeing more or less to collaborate with the Soviet regime, the Bessarabian writers who gained membership in the Soviet Moldovan Writers’ Union were forced to adapt their knowledge and abilities to the new political requirements. This adaptation process did not go smoothly as some writers resisted more or less openly while cultivating a certain degree of opportunism. Only later generations, writers fully trained in Soviet schools, can be considered the product and vehicle of a Soviet value system and Weltanschauung.

Moldovan Writers, from “De-Stalinization” to the Present

In the late 50s, a new generation of Moldovan writers (later known as the “thaw generation”) gains membership in the Moldovan Writers’ Union (MWU) as part of an indigenization policy^[10], promoted by Khrushchev starting with 1956. Most of them are graduates of Romanian high schools subsequently trained in Soviet higher education institutions.

The writers who become MWU members in the 1960s (the “60s generation”) have, however, serious shortcomings in terms of Romanian and universal literature and culture as these subjects are removed from Moldovan secondary and higher education curricula in the mid 1950s. As Aureliu Busuioc, member of the “thaw generation”, confessed, the 1950s young writers “were at least thirsty to know, to learn”^[11]. Aware of the gaps in their cultural knowledge, these young writers accept to be initiated by their older fellow writers. Trained in this era of relative liberalization, following the 20th Congress of the Communist Party of the Soviet Union (which condemns some of the Stalinist “crimes”), the writers of the 1960s generation assimilate the new Soviet slogans (which were still taken seriously at the time) and, simultaneously, a certain kind of critical thinking. The communication between older writers, trained under the Romanian administration, and the new generations of writers, MWU members starting with the late 50s, provides the latter with an alternative education to the “monopoly of legitimate symbolic violence” (M. Weber/ P. Bourdieu) practiced by the Soviet system of education and propaganda. Their spotless political trajectory makes some 1960s writers to feel entitled to question the fairness of some Soviet-imposed new norms.

Without questioning the legitimacy of the Soviet system or communist ideology as a whole, the public positions of Moldovan writers, qualified as nationalistic by the authorities, are the only type of disagreement with the Soviet regime. As a result, in October 1965, during the 3^rd Congress of the MWU, the “thaw generation” and the “60s generation” unite to openly challenge the Russification of the Moldovan population and to claim the adoption of the Latin alphabet. The writers’ congress, attended by high members of the Republic’s government, upsets the latter and becomes the pretext for renewed calls on the Moldovan “creative intellectuals” to behave (a “cracking of the whip” as witnesses put it).

The Brezhnev era, also known as the “stagnation era”, is remembered by several Moldovan writers as a time of decline of literary probity: “some writers sold themselves in exchange for honors, positions, prizes” (Vladimir Beşleagă^[12]). The “stagnation era” was also characterized by “crippled” sociability (Alexei Marinat^[13]) given the writers’ constant fear of the law enforcement agents. Several writers belonging to the 1950s-1960s generations, some of which had been remarkably bold at the 3rd Congress of the MWU, accepted administrative positions in the Writers’ Union and other cultural institutions at the expense of “taming” their literary talent, under the pressure of censorship and self-censorship.

While most writers simply follow the routine or fade into the anonymity of administrative hierarchies, a new generation of writers emerges in the early 1980s announcing the literary effervescence and “national rebirth” driven by the perestroika and glasnost policies. During the years of this “second thaw era”, the national-flavored claims of the 1965 writers, stifled two decades before, reemerge slightly louder. The writers become the avant-garde of the “singing revolution” while MWU becomes its epicenter. Driven by both democratic and nationalist momentum, more and more writers become fully engaged in politics. Some get elected deputies in the Supreme Soviet of MSSR and, after the August 1991 declaration of independence, in the first Parliament of the Republic of Moldova. Other writers become members of a Romanian nationalistic party, in the early 1990s, and militate for the reestablishing of the interwar borders of Greater Romania^[14].

Similar to the “stagnation era”, in the 90s, writers lose their autonomy in relation to the political power except that this time they give it up willingly. After the “revolutionary” excitement wears off, the role of the “engaged” writer becomes marginalized both in the political and the literary spheres. Towards the mid 90s, a new generation of young writers emerges, not so much through their original literary work as through so-called postmodern “manifestos” and strong criticism of the “old guard” writers, i.e. those who gained notoriety in the 1960-1970s. Graduates of Moldovan universities in the late 80s and of Romanian universities starting with the 90s, these new writers declare their determination to break with the Soviet past and the “outdated” patriotism of their older fellow writers.

Two emblematic literary figures from the Soviet era, Grigore Vieru and Ion Druţă, the former living in Bucharest, strong advocate for the reunification of Bessarabia and Romania, the latter living for decades in Moscow, active adherent of Moldovan specificity, become the target of repeated attacks from young writers organized around the Basarabia and Contrafort editorial staffs, not so much for the “anachronism” of their political stances or the traditionalism of their works as for the conflation of their literary vocations and their political missions. Eager to make it up for what they perceive as the isolation of Moldovan literature from Romanian and European cultures, the young “postmodernists” indulge in a literature of the absurd, the insignificant and the gratuitous play. As a result, they only unnerve the “older” writers who had been advocating, ever since the mid 80s, a model of “edifying” literature. These intergenerational debates only emphasize the lack of actual communication between fellow writers on the very object that defines their status and role as writers. Victims of the liberalization of the literary market after 1990, both the “young” and the “old” write and publish very little. One more reason for some of them, the “Unionists” or “Moldovenists”, to be nostalgic about a time when one could make a living from writing.

Instead of Conclusion

The elasticization of the State intervention in the cultural sphere throughout the 1950s constitutes the ground for the long- and medium-term reorganization of the Moldovan writer institution according to rules specific to the literary sphere. This is accompanied and supported by the social changes the MWU underwent starting with the 1950s. In the 1940s, the criteria structuring the Moldovan literary sphere have a strong political connotation: geographic (Transnistrians vs. Bessarabians) and political belongingness (communist vs. “party-less”). Starting with the 1950s, on the other hand, the MWU is structured more along categories that have to do with an internal logic of the institution: belongingness to a particular generation or the practice of a certain literary genre (poetry, prose, criticism, etc.). There is a background to this social dynamic within the MWU. The fleeing of a significant part of the intellectuals active under the Romanian administration and the mass education of the population as part of the “cultural revolution” to the purpose of providing the Republic with the necessary “cadres” and intellectual professions triggered transformations of the intellectual elite of this era. The effects (and side effects) of this will-driven project of democratization of the education system – fast-paced and often partial schooling, generalized “rurbanization” of intellectuals – leave their mark on the social structure of the writer’s institution and the production thereof: literary works.

Following the “re-Stalinization” tendencies of the Moldovan administration at the end of the 50s, the issue of the language and “cultural heritage” comes up time and again as subject for debates and interdictions. Meanwhile, cultural figures, particularly “official” ones, keep disseminating and reinforcing a Moldovan identity with a “Soviet” content. As a result, the gap between the façade discourse and the private discourse of Moldovan cultural figures on what constitutes Moldovan identity overlaps with a rupture that widens in time between the feeling of belonging cultivated in the private sphere by the Moldovan cultural elite, which booms during the perestroika times, and the self-perception of the masses of Soviet Moldovans, self-perception taught to them by the same cultural elite.

Negură, Petru (2009) Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956). Paris: L’Harmattan (420 pp).

Petru Negură (2014) Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă. Chişinău: Cartier (444 pp).

Book summary

The aim of this book is to understand the social and political background of the genesis and evolution of Moldovan Soviet literature throughout the Stalinist period. The book analyzes the web of individual and collective stakes and interests that contributed to the creation of this body of literature. Moldovan writers were given the mission to adapt a foreign literary model (socialist realism) to a local cultural context. This adaptation process generated certain tensions and compromises between the writers themselves (and the various groups of writers making up the Moldovan Writers’ Union throughout time), the Soviet power (both central and local), and the target audience of this literary production. The creation of the Moldovan literary language takes place in a time of ample and difficult social change for the Soviet society – and the Moldovan one in particular –, which is clearly reflected in the structure and content of this literature. Targeting a large audience, the Moldovan brand of socialist realism undertakes an active role in creating the ethnic and civic identity of the Soviet Moldovan population. Was this identity-building process successful? – asks the author at the end of his book.

Petru Negură, PhD in Sociology (from EHESS, Paris), Assistant Professor at the State Pedagogic University of Moldova, Chisinau.

Translated by Miruna Voiculescu

This paper was published in CriticAtac, August 20, 2012.

---

[1] See Thiesse, Anne-Marie (2000) Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XX (La création des identités nationales. Europe XVIIIe-XXe siècle). Iaşi: Polirom; Smith, Anthony D. (1998) Nationalism and Modernism, London and New York: Routledge.

[2] This paper summarize some ideas of my book: Petru Negură (2014) Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă. Chişinău: Cartier (this book is the translated and reedited version of Petru Negură (2009) Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline. Paris: L’Harmattan).

[3] See  Terry Martin (2001) The Affirmative Action Empire: Nations and Nationalism in the Soviet Union (1923-1939). Ithaca and London: Cornell University Press; Olivier Roy (1997) La nouvelle Asie centrale ou la fabrique des nations. Paris: Seuil; Juliette Cadiot (2007) Le laboratoire imperial. Russie-URSS 1860-1940. Paris: CNRS Editions; On MASSR, see Charles King (1999) ”The Ambivalence of Authenticity, or How the Moldovan Language Was Made.” Slavic Review. Vol. 58. Issue 1: 117-142; Charles King (2002) Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală. Chişinău: Arc [original title: The Moldovans. Russia, România, and the Politics of Culture, Hoover Institution Press, Stanford, California, 2000].

[4] The “Zhdanovism” (from Andrei Zhdanov, Politburo member of the CPSU Central Committee, responsible for culture) is a campaign aiming at enrolling the creative intelligentsia, but also of taking control over the territories annexed in 1940 and recovered in 1944 by USSR. See Nicolas Werth (1995). Histoire de l’Union soviétique de Lénine à Staline, 1917-1953, Paris, PUF.; About Zhdanovism in the Soviet literature: Michel Aucouturier (1998) Le réalisme socialiste. Paris: P.U.F.. About Zhdanovist campaign in MSSR, see Petru Negură (2014). Nici eroi, nici trădători, pp. 179-215.

[5] See  Elena Zubkova (2002) “”L’Affaire estonienne” dans le contexte de la soviétisation des Pays baltes, 1949-1952.” Communisme. n° 70/71: 181-198; See also Olaf Mertelsmann (ed.), The Sovietization of the Baltic States, 1940-1956, Tartu, 2003.

[6] See Olivier Roy (1997) La nouvelle Asie centrale...; Khalid, Adeeb. 2006. “Backwardness and the Quest for Civilization: Early Soviet Central Asia in Comparative Perspective.” Slavic Review. Vol 65-3: 596.

[7] According to the Public Opinion Barometer, conducted in March-April 2014 by the CIVIS Center for Sociological, Politic and Psychological Analysis, commissioned by the Institute for Public Policy in Moldova, 60% of respondents consider that the correct name of the official language in Moldova is “Moldovan language”, 37% - “Romanian” (3% - “do not know”/”not responding”). The survey data are available at the following URL: http://www.ipp.md/public/files/Barometru/Brosura_BOP_04.2014_pri­ma_parte_final-rg.pdf (această adresă a fost accesată în iunie 2014).

[8] See Petru Negură (2009) Ni héros, ni traîtres…; Nici eroi, nici trădători... (2014).

[9] Symbolic violence is a long-term process of appropriation of a value and knowledge system that benefits the interests of the dominant group and, as a result of this process, those values and knowledge are perceived as legitimate. See Pierre Bourdieu (1999) Langage et pouvoir symbolique. Paris: Fayard; Pierre Bourdieu & Jean-Claude Passeron (1970) La Reproduction, Éléments pour une théorie du système d’enseignement, Paris: Minuit.

[10] Affirmative action policy enforced by the Soviet power starting with 1924 to encourage local ethnic groups in Soviet republics by training and promoting local “cadres”. This policy is cancelled at the end of the 30s as a result of a shift in the political vision of the Kremlin towards strong pro-Russian nationalism. See Terry Martin (2001) The Affirmative Action Empire, Nations and Nationalism in the Soviet Union, 1923-1939. Ithaca & Londra: Cornell University Press.

[11] Interview with Aureliu Busuioc, 23/12/2003.

[12] Interview with Vladimir Beşleagă, 28/09/2005.

[13] Alexei Marinat, writer deported in 1947, his name was cleared in 1955, interviewed on 12/16/2003.

[14] The Greater Romania Party (PRM), an extreme right party. After 1991, several Moldovan writers accept to become members of this party and later on members of the Romanian Parliament on the PRM lists. See about this party, in comparison with a Bulgarian populist party, Nadége Ragaru; Antonela Capelle Pogacean (2007) „România Mare and Ataka: National Populism and Political Protest in Romania and Bulgaria.” Critique and Humanism Journal (сп. Критика и хуманизъм), issue: 23-EN / 2007, pages: 135-144.

Criza identităţii naţionale în Republica Moldova: o problemă a maselor sau o problemă a elitelor?

Se consideră de bon ton, aproape un truism, să spui azi că populaţia Republicii Moldova suferă de o gravă „criză de identitate”, că este scindată, clivată, zombată, mankurtizată, schizofrenă, că se zbate indecisă între est şi vest, între barbarie şi civilizaţie... „Derutată”, „dezorientată”, „debusolată”, toate epitetele sînt binevenite pentru a califica o populaţie orbecăind în neştire într-un haos al minţii şi al faptei, incapabilă să se recunoască „cine este şi încontro merge”.

De vreo 15 ani, de cînd termenul de „identitate” şi derivatele sale au dat buzna de-a dreptul din ştiinţele umane în discursul public din R. Moldova, nu se încetează a se vorbi despre o presupusă „criză identitară” a populaţiei din acest teritoriu. Intelectualii moldoveni de orientare filoromână, care vehiculează cu precădere acest discurs, atribuie expresiei de „criză identitară” o întreagă paletă de metafore şi conotaţii politice, morale, medicale, psihiatrice etc., care trimit rînd pe rînd sau laolaltă la ideile de ruptură (internă şi faţă de întreg), eroare (deformare, patologie) sau lipsă (maladie, suferinţă). Adevărat loc comun al „tranziţiei” post-sovietice tîrzii, sintagma „criză de identitate”, folosită cu referire la populaţia românofonă din R.M., a intrat atît de adînc în gîndirea şi limbajul intelectualilor din Moldova şi România, încît ar părea cu totul inutil şi deplasat să încerci a-i chestiona pertinenţa. O vom face totuşi în acest eseu, cu toate riscurile – simbolice şi euristice – pe care o atare întreprindere le comportă.

O cercetare empirică, socială şi etnografică, făcută cît de cît onest în sînul populaţiei băştinaşe din R.M. ne-ar arăta că o asemenea „criză identitară” pur şi simplu nu există în rîndurile maselor largi. Am avut numeroase ocazii să circul prin sate din R. Moldova, colectînd mărturii şi poveşti ale vieţii. Am înregistrat kilometri de bandă magnetică despre ce fac, ce spun, ce-şi aduc aminte şi cum se percep cetăţenii simpli ai R.M. şi, credeţi-mă pe cuvînt, nu am întîlnit oameni măcinaţi, scindaţi, schizoidaţi...  Am văzut în schimb oameni de rînd, care se identifică – cu toată francheţea şi fără gînduri ascunse – drept moldoveni (sau ucraineni, ruşi, găgăuzi etc.) şi îşi caută de treabă mai departe, în ciuda discuţiilor nesfîrşite din „spaţiul public” din capitală despre „ce sîntem şi de unde venim”. Iar atunci cînd nu-şi mai găsesc de treabă la ei acasă, pleacă la Moscova sau „la Italia” pentru a-şi căştiga „de o pîine” şi a-şi întreţine familia, pe cont propriu. Datele sondajului Etnobarometru, făcut la sfîrşitul anului 2004, singura anchetă cantitativă serioasă despre felul în care populaţia RM se identifică din punct de vedere etnonaţional, ne arată un tablou şi mai limpede. Potrivit acestui studiu, 95% din respondenţii românofoni de la acea dată se considerau moldoveni şi doar 5% - români.[1]

În viziunea intelectualilor patrioţi din R.M. aşa-zisa „criză de identitate” înseamnă de fapt că locuitorii majoritari ai acestei foste republici sovietice (şi, cîndva, provincii româneşti) se identifică „greşit” drept moldoveni, atribuindu-şi un etnonim inculcat de propaganda sovietică, în locul celui autentic de „român”. Părtaşii discursului „crizei ientitare” vorbesc şi acţionează de fapt într-o logică de „construcţie etnonaţională” (nation building): pentru ei identificarea „greşită” a populaţiei-ţintă din R.M. este o „problemă” de rezolvat, o provocare de depăşit, prin mijloacele de educaţie şi pesuasiune disponibile statului şi „societăţii civile”: şcoala, presa, instituţiile culturale. Au trecut 20 de ani de cînd în şcoli se învaţă din manuale de „istoria românilor” (pe lîngă cele de „limba română” şi „literatura română”). Cîţi ani de educaţie patriotică mai sînt oare necesari pentru ca populaţia R.M. să se identifice „corect”?

„Criza identitară” este mai degrabă o „problemă” a elitelor şi nu priveşte populaţia largă din R.M. şi asta la două registre de sens distincte: 1) Presupusa „criza identitară” este văzută de către un anumit grup de intelectuali drept un prilej de mobilizare în vederea continuării proiectului de construcţie naţională, sistat în 1940/ 1944 (dar continuat după 1990); 2) În schimb, o reală „criză de identitate” îi caracterizează mai degrabă pe aceşti convertiţi de dată recentă, militanţi iluminaţi ai „adevăratei” identităţi pentru care realitatea socială complexă, populaţiile hibride şi dezinteresate din punct de vedere identitar le provoacă măcinări nesfîrşite. Suferinţele devin şi mai greu de îndurat atunci cînd aceşti misionari ai românităţii ajung la Bucureşti şi descoperă cu decepţie nişte intelectuali cosmopoliţi, „dezrădăcinaţi” în chiar inima României, incapabili să le înţeleagă măcinările la modul serios, căci, vai, ei şi-au însuşit lecţia naţională de mai bine de un secol...

În ochii intelectualilor patrioţi din R.M., această presupusă „criză identitară” este produsul unei mari nedreptăţi istorice (ocupaţia ruso-sovietică) şi este totodată sursa unui şir de alte probleme – sărăcie, corupţie, înapoiere economică şi culturală etc. Căci, vorba unui istoric moldovean intervievat recent la un canal TV cu ocazia unui eveniment oficial, statul R.M. nu va putea să-şi rezolve problemele (de sărăcie, corupţie etc.), cîtă vreme nu îşi va soluţiona „criza identitară”. Raţionamentul este interesant, deşi contrazice o înţelegere de bun simţ, pentru că nu este deloc clar cum identificarea etnonaţională poate să-i ajute sau să-i încurce pe oamenii noştri să fie buni gospodari, inventivi şi integri din punct de vedere moral. În realitate, intelectualii lupători pentru cauza naţională nu fac decît să perpetueze, fără să vrea, sărăcia şi corupţia generalizate în virtutea unui soi de profeţie autorealizatoare: în loc să se concentreze pe probleme stringente şi pe rezolvarea lor, aceşti intelectuali militanţi deplasează atenţia publicului şi a politicienilor înspre dispute eterne cu caracter simbolic şi identitar, în ruptură cu năzuinţele şi interesele de zi cu zi ale populaţiei locale. În plus, supralicitarea discursului etno-naţionalist nu separă oare şi mai abitir populaţia R.M. pe categorii etnice, în ciuda unei coeziuni şi solidarităţi comune ale locuitorilor acestei ţări în numele unor scopuri practice şi de neamînat, să zicem, de modernizare şi de trai mai bun şi mai paşnic? 

---

[1] Întrebarea era următoarea: „Oamenii consideră că în RM există mai multe grupuri etnice (moldoveni, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari etc.). Dvs. cum vă consideraţi?”. Totodată, atunci cînd li s-a oferit respondenţilor posibilitatea să se autocaracterizeze în funcţie de mai multe opţiuni, respondenţii din această categorie (moldoveni/ români) s-au considerat în proporţie de 85% în primul rînd drept moldoveni, iar la o a doua opţiune români în proporţie de 14%. De atunci, nu s-au mai făcut sondaje care să măsoare explicit identificarea populaţiei din R.M. Din acel moment, vorbitorii de limbă română din R. Moldova au fost desemnaţi prin categoria împăciuitoare de „moldoveni / români”.   

(Publicat în CriticAtac, 2012-09-04)

Inginerii identităţii moldoveneşti: scriitorii moldoveni, de la stalinism la independenţă

Conflicte identitare şi culturale

Una din sarcinile principale atribuite scriitorilor şi „intelectualităţii de creaţie” din Moldova sovietică, de la formarea în 1928 a primei organizaţii literare din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) pînă la destrămarea Uniunii sovietice în 1991, a fost crearea unui sistem de valori culturale (centrate în jurul unei presupuse limbi literare distincte şi a invenţiei unui patrimoniu cultural autohton) care să legitimeze existenţa unei „naţiuni socialiste” moldoveneşti. Spre deosebire de procesul de creare a majorităţii naţiunilor europene din secolul al XIX-lea[1], în Moldova sovietică elaborarea şi aplicarea proiectului naţional se desfăşoară într-un răstimp foarte scurt, pentru a recupera „întîrzierea” faţă de naţiunile (inclusiv cele sovietice) mai avansate în acest sens. Scriitorii, savanţii şi artiştii moldoveni au fost puşi astfel la cîrma unei întreprinderi voluntariste de mare amploare, realizate prin intervenţia directă şi sub supravegherea atentă a autorităţilor republicii, începînd cu 1924 (data formării RASSM).

În RASSM (1924-1940), apoi în RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, 1940-1991), ca şi în alte republici sovietice[2], administraţia şi intelectualitatea locală este divizată între două grupuri antagonice, formate în funcţie de originea geografică şi „capitalul politic” al membrilor acestora. De-a lungul anilor 1930, elita intelectuală şi administrativă din RASSM devine un teren de luptă tot mai aprig, în plan simbolic şi administrativ, între două tabere – aşa-zişii „moldovenişti” şi „românişti” -, etichetaţi astfel din motivul poziţiei acestora asupra limbii naţionale din această republică. „Moldoveniştii” erau adepţii unei limbi „moldoveneşti” de sine stătătoare, în ruptură netă cu normele limbii române literare. Pe de altă parte, „româniştii” se poziţionau în favoarea unei limbi „moldoveneşti” literare pe care nimic n-o deosebea de limba vorbită şi scrisă în România. Ca şi în cazul altor republici sovietice, puterea centrală a instrumentalizat diviziunile sociale şi politice din sînul administraţiei şi intelectualităţii locale, intervenind periodic pentru a determina raporturile de forţă şi sferele de influenţă dintre cele două grupuri. Uneori însă, cele două facţiuni profită de pe urma schimbărilor din sînul puterii de la vîrf, la Kiev sau Moscova, pentru a acapara puterea la nivel local şi a impune o anumită concepţie de politică lingvistică şi / sau culturală. Nici unul dintre aceste grupuri nu se menţine la putere mai mult de cîţiva ani. Astfel, transferul de autoritate de la un grup la altul antrenează automat şi o răsturnare în planul politicii lingvistice, pe ruinele gramaticii şi ortografiei versiunii precedente a limbii „moldoveneşti”.

Diviziunea între „moldovenişti” şi „românişti” continuă să scindeze mediul scriitorilor moldoveni, după formarea în 1940 a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi restructurarea Uniunii Scriitorilor Sovietici Moldoveni prin integrarea unui nou grup de scriitori basarabeni. După o fază de escaladare a conflictului dintre cele două grupuri – „basarabenii” şi „transnistrenii” -  în anii 1946-1949 (perioadă intrată ulterior în uz sub denumirea de „jdanovism”[3]), grupul scriitorilor basarabeni iese învingător din confruntarea cu grupul „transnistrean”, impunînd, odată cu „dezgheţul” post-stalinist, o versiune „românizată”  a limbii literare şi a patrimoniului cultural „moldovenesc”. Singura concesie acordată taberei „moldoveniste” este alfabetul chirilic care va continua să marcheze simbolic specificitatea limbii „moldoveneşti”.

Între 1924 şi 1956, în Moldova sovietică (RASSM şi RSSM) s-au succedat şapte „reforme” lingvistice (dublate de revizuiri ale politicii culturale), pendulînd între o fază „moldovenistă” şi una „românistă”. Oscilarea vreme de mai bine de treizeci de ani a administraţiei şi intelectualităţii moldoveneşti între două concepţii culturale şi lingvistice opuse a dus în timp la o sciziune a identităţii etno-naţionale a populaţiei din Moldova. Nestatornicia politicii naţionale, lingvistice şi culturale promovate în Moldova sovietică de-a lungul a cel puţin trei decenii se datorează, de asemenea, indeciziei autorităţilor sovietice, centrale şi locale, în acest sens. Această indecizie se explică în parte şi prin faptul că Moldova a fost integrată în „marea familie a republicilor sovietice” după nişte modele de „sovietizare” diferite. Cele mai dese ori, „cazul” moldovenesc era privit ca parte integrantă a grupului republicilor sovietice occidentale, anexate de URSS după 1940 (Ucraina şi Bielorusia de vest, ţările baltice, Carelia)[4]. În alte situaţii însă, Moldova era tratată în comun cu republicile sovietice din Asia mijlocie[5] cu care RSSM se asemăna prin situaţia litigioasă a teritoriului său şi a preponderenţei componentei rurale a populaţiei sale.

Începînd cu mijlocul anilor 1950, în spatele faţadei oficiale a doctrinei unei limbi şi literaturi „moldoveneşti”, are loc o „românizăre” tacită a „culturii înalte” din Republica moldovenească, în urma presiunilor exercitate de către intelectualii basarabeni, cu susţinerea unor oameni de cultură de la Moscova şi nu fără complicitatea unei părţi a elitelor de origine „transnistreană” (care în privat recunoşteau superioritatea resurselor expresive a limbii române literare faţă de limba „moldovenească”). În acelaşi timp, politica promovată vreme de cîteva decenii de către tabăra „moldovenistă” marchează profund limba şi identitatea scriitorilor moldoveni si a publicului lor ţintă, după 1956. Astăzi, majoritatea populaţiei românofone din Republica Moldova atribuie limbii lor materne glotonimul de „limbă moldovenească”[6]. Spre marea decepţie a politicienilor şi intelectualilor pro-români din Moldova, denumirea de „limbă moldovenească” a fost ratificată de Constituţie, puţin timp după declaraţia de independenţă a RM.

Valul „dezgheţului” hruşciovist, care le permite intelectualilor moldoveni să guste dintr-un început de libertate de exprimare, se retrage în scurt timp. Speranţa apărută în urma recunoaşterii oficiale a limbii şi patrimoniului cultural (într-o versiune puternic „românizată”) se vede brusc spulberată începînd cu 1959 de chemările la ordine făcute tot mai des de către conducerea partidului la adresa scriitorilor ”naţionalişti”. În timp ce puterea atacă cu îndîrjire „românizarea” culturii moldoveneşti, un proces generalizat de rusificare cuprinde toate sferele republicii. Din acest moment, cultura românească şi anumite manifestări calificate drept „naţionaliste” sînt eliminate complet din spaţiul public, devenind apanajul exclusiv al întîlnirilor şi „cenaclelor” pe care unii scriitori le organizează în privat pentru a se sustrage discursului oficial de propagandă pe care trebuie să-l cultive în operele lor.

Realismul socialist ca discurs identitar

Crearea identităţii moldoveneşti sovietice, începută în anii 1920-1930 în RASSM şi continuată în Basarabia după 1940, este reluată în forţă imediat după eliberarea / reocuparea fostei provincii româneşti în august 1944. Împreună cu presa şi sistemul de învăţămînt, scriitorii moldoveni participă prin operele lor la un vast dispozitiv de persuasiune şi propagandă care urmăreşte difuzarea şi înrădăcinarea în sînul populaţiei din Basarabia şi Transnistria un mesaj ideologic şi identitar în conformitate cu interesele puterii sovietice în regiune. Literatura moldovenească din epoca stalinistă (dar şi, într-o formulare ceva mai „moale”, pînă la căderea Uniunii sovietice) exprimă la adresa publicului său ţintă un mesaj identitar puternic, structurat de o manieră antagonică[7].

Pentru a neutraliza sentimentul românesc de apartenenţă al unei părţi considerabile a basarabenilor (dobîndit între cele două războaie), ideologii sovietici încurajează în Moldova sovietică o identitate moldovenească ca entitate naţională de sine stătătoare. În acelaşi timp, ceea ce dovedeşte caracterul esenţialmente contradictoriu al acestei întreprinderi de „construcţie naţională”, conducerea sovietică s-a opus cu fermitate (mai ales în unele perioade de radicalizare a regimului) emergenţei oricărei forme de naţionalism local, perceput ca dăunător pentru buna integrare a moldovenilor la „Patria” lor sovietică.

Literatura moldovenească construieşte de-a lungul epocii staliniste (cu certe repercusiuni asupra epocilor ulterioare) un discurs identitar antagonic, care valorifică pozitiv Moldova sovietică şi discalifică totul ce ţine de administraţia românească. Polul pozitiv al acestui eşafodaj ideologic scoate în evidenţă caracterul agrar al Moldovei, asociată cu imagini familiare majorităţii rurale a locuitorilor săi (Moldova văzută sub chipul unei ţărance tinere, ca o casă părintească de ţară, ca un sat între văi etc.). „Trecutul glorios” şi „prezentul luminos” al Moldovei sînt strîns legate cu un alt aspect pozitiv al acestei construcţii identitare: Rusia. Imaginea idilică şi prosperă a Moldovei sovietice este cu atît mai puternică cu cît contrastează intens cu mizeria neagră în care ar fi trăit basarabenii în interbelic. În fine, moldovenii sînt arătaţi ca nişte combatanţi neînfricaţi cu „jugul burghezo-moşieresc”, în trecutul lor recent, şi ca nişte harnici edificatori ai socialismului în prezent.

Publicul: subiect şi obiect al violenţei simbolice

            În ciuda pretenţiilor sale „populare”, literatura realist-socialistă din Moldova sovietică n-a devenit o literatură de masă, cel puţin în epoca stalinismului. Susţinuţi de către stat, scriitorii au depus eforturi constante pentru a-şi lărgi publicul, organizînd în acest scop „întîlniri cu cititorii” şi „serate literare” la locul de muncă, în colhozuri şi întreprinderi. Puţin şcolarizat, dacă nu cu totul analfabet, aşa-zisul public popular nu a fost foarte receptiv la campania de vulgarizare promovată de scriitori. Abia odată cu apariţia primelor promoţii de absolvenţi ai şcolilor normale, secundare şi profesionale, în anii 1930 în RASSM şi, mai ales, în RSSM de-a lungul anilor 1950, putem vorbi de un public literar activ, deşi nu foarte numeros. Acest public real reprezintă totodată o populaţie de potenţiali candidaţi pentru instituţia literară, angajată într-o campanie susţinută de „formare a cadrelor”. Angajaţi cel mai des ca pedagogi, aceşti tineri intelectuali, recent ieşiţi de pe băncile şcolilor normale şi medii, servesc în acelaşi timp în calitate de mediatori între scriitorii moldoveni şi „publicul popular”. Astfel, departe de a reprezenta un public de masă, prima generaţie de cititori pune bazele unei literaturi de masă, prin intermediul şcolilor.

            Cu ajutorul instituţiei şcolare şi a altor aşezăminte culturale de masă, literatura moldovenească din epoca sovietică participă la difuzarea unui sistem de valori etice şi culturale. Acest sistem de valori, proclamat drept legitim, va fi inculcat durabil în sînul populaţiei moldoveneşti într-un proces pe care Pierre Bourdieu l-a numit „violenţă simbolică”[8]. Ne putem întreba în acest sens: în ce măsură scriitorii moldoveni au crezut ei înşişi în veridicitatea mesajului pe care erau chemaţi să-l transmită publicului larg, contribuind asiduu la propagarea şi instaurarea unui sistem axiologic exogen? O parte a scriitorilor basarabeni au aderat în 1940 la puterea sovietică din convingere. Totuşi, soarta şi angajarea ulterioară a unui număr considerabil dintre confraţii lor au fost hotărîte în mod accidental din clipa instaurării regimului sovietic în iunie 1940, iar apoi de restabilirea acestuia în 1944. Consimţind de bine de rău să colaboreze cu puterea sovietică, scriitorii basarabeni primiţi în anii 1940 în rîndurile Uniunii scriitorilor din Moldova sovietică au fost constrînşi să-şi adapteze cunoştinţele şi competenţele la noile exigenţe politice. Acest proces de adaptare nu s-a făcut fără dificultăţi şi rezistenţe mai mult sau mai puţin latente, şi nici fără un anumit grad de oportunism din partea acestora. Abia scriitorii din generaţiile ulterioare, formaţi în întregime în şcolile sovietice, pot fi consideraţi produsul şi vehiculul unui sistem de valori şi a unui Weltanschauung sovietic.

Scriitorii moldoveni, de la „destalinizare” pînă în zilele noastre

            În a doua jumătate a anilor 1950, o nouă generaţie de scriitori moldoveni (numită ulterior „generaţia dezgheţului”) este primită în rîndurile Uniunii scriitorilor moldoveni (USM) pe valul politicii de indigenizare[9], aplicată de Hruşciov începînd cu 1956. Cei mai mulţi dintre ei sînt absolvenţi ai liceelor româneşti şi formaţi ulterior în instituţii superioare de învăţămînt sovietice.

            Scriitorii admişi în sînul USM în anii 1960 („generaţia 1960”) sînt marcaţi, în schimb, de lacune semnificative în materie de cultură şi literatură română şi universală, eliminată pînă la mijlocul anilor 1950 din programele şcolare ale învăţămîntului moldovenesc secundar şi superior. Totuşi, aşa cum mărturisea Aureliu Busuioc, exponent al generaţiei „dezgheţului”, tinerii scriitori din anii 1960 „erau cel puţin setoşi de a şti, de a învăţa, de a cunoaşte”[10]. Conştienţi de deficitul bagajului lor cultural, aceşti scriitori începători acceptă să fie iniţiaţi de confraţii lor mai vîrstnici. Formaţi în această epocă de relativă liberalizare care urmează celui de al XX-lea congres al PCUS (care condamnă unele „crime” ale regimul stalinist), scriitorii generaţiei 1960 asimilează noile sloganuri sovietice (care încă mai sînt luate în serios la acea vreme) şi totodată o anumită formă de spirit critic. Comunicarea între vechile generaţii de scriitori, formaţi sub administraţia românească, şi noile promoţii de scriitori, intraţi în USM începînd cu sfîrşitul anilor 1950, oferă acestor din urmă o educaţie alternativă „monopolului violenţei simbolice legitime” (M. Weber / P. Bourdieu) exercitate de sistemul sovietic de învăţămînt şi propagandă. Cu un parcurs şcolar ireproşabil din punct de vedere politic, unii scriitori din generaţia 1960 se simt legitimaţi să se chestioneze asupra justeţei unor norme impuse de regimul sovietic.

            Fără să pună la îndoială legitimitatea însăşi a sistemului sovietic sau a ideologiei comuniste, luările de cuvînt ale scriitorilor moldoveni, calificate drept naţionaliste de autorităţi, sînt singurele manifestări de dezacord adresate regimului sovietic. Astfel, în octombrie 1965, la cel de al III-lea Congres al USM, „generaţia dezgheţului” şi cea din anii 1960 fac front comun pentru a pune în mod deschis problema rusificării populaţiei moldoveneşti şi a revendica adoptarea alfabetului latin. Congresul scriitorilor, la care sînt prezenţi reprezentanţi de prim rang ai conducerii republicii, provoacă nemulţumirea acestor din urmă, servind drept prilej pentru lansarea unei noi campanii de chemare la ordine preventive a „intelectualităţii de creaţie” moldoveneşti (o „strîngere a şuruburilor”, conform expresiei martorilor).

            Perioada brejneviană, numită a „stagnării”, a rămas în memoria mai multor scriitori moldoveni ca o epocă de delăsare a probităţii literare: „scriitorii s-au vîndut, dornici de onoruri, funcţii, premii” (Vladimir Beşleagă[11]). „Stagnarea” a fost de asemenea o perioadă marcată de o sociabilitate „anchilozată” de o teamă constantă a scriitorilor faţă de organele de ordine (Alexei Marinat[12]). Cîţiva scriitori din generaţiile 1950-1960, dintre care unii au manifestat o îndrăzneală remarcabilă la cel de al III-lea Congres al USM, au acceptat funcţii administrative în Uniunea scriitorilor şi alte aşezăminte culturale, cu preţul unei „domesticiri” a talentului lor literar sub presiunea cenzurii şi autocenzurii.

În timp ce majoritatea scriitorilor se lasă absorbiţi de rutină sau dispar în anonimatul ierarhilor administrative, o nouă generaţie de scriitori îşi face apariţia la începutul anilor 1980, anunţînd efervescenţa literară şi „renaşterea naţională” care ia avînt sub imboldul politicii de perestroika şi glasnost. În aceşti ani ai celui de „al doilea dezgheţ”, revendicările cu caracter naţional înaintate de scriitori în 1965, şi înăbuşite vreme de două decenii, îşi fac din nou - dar ceva mai zgomotos - apariţia. Scriitorii se postează în avangarda „revoluţiei cu cîntece”, în timp ce USM devine epicentrul ei. Mînaţi de un elan în acelaşi timp democratic şi naţionalist, mai mulţi scriitori se angajează plenar în politică. Unii sînt aleşi deputaţi în ultimul Soviet suprem al RSSM şi primul Parlament al Republicii Moldova, declarată independentă în august 1991. Alţi scriitori aderă la începutul anilor 1990 la un partid naţionalist românesc[13], care militează pentru restabilirea României Mari în frontierele ei dintre cele două războaie.

            Ca în epoca „stagnării”, în anii 1990 scriitorii îşi pierd autonomia lor literară faţă de putere, cu singura diferenţă că, de această dată, ei o cedează de bună voie. De îndată ce expiră exaltarea „revoluţionară”, rolul scriitorilor „angajaţi” se vede marginalizat atît în spaţiul politic cît şi în cel literar. Spre mijlocul anilor 1990, o nouă generaţie de tineri scriitori îşi anunţă apariţia mai puţin prin opere literare originale, cît prin „manifeste” cu pretenţii post-moderniste şi critici vehemente la adresa scriitorilor din „vechea gardă”, adică cei ce s-au afirmat în anii 1960-1970. Absolvenţi la sfîrşitul anilor 1980 ai universităţilor moldoveneşti, iar, începînd cu mijlocul anilor 1990, şi ai universităţilor româneşti, aceşti noi scriitori se declară hotărîţi să o rupă cu trecutul sovietic şi totodată cu patriotismul „vetust” al confraţilor lor mai vîrstnici.

Două figuri emblematice ale literaturii moldoveneşti din epoca sovietică, Grigore Vieru şi Ion Druţă, primul stabilit la Bucureşti, militant inveterat al reunificării Basarabiei cu România, celălalt locuind vreme de cîteva decenii la Moscova, partizan declarat al specificităţii moldoveneşti, devin ţinta unor atacuri repetate din partea tinerilor grupaţi în jurul redacţiilor revistelor Basarabia şi Contrafort, nu atît pentru „anacronismul” poziţiei lor politice sau pentru tradiţionalismul operelor lor, cît mai ales pentru amalgamul pe care aceştia îl fac între vocaţia literară şi misiunea lor politică. Dornici să compenseze izolarea la care literatura moldovenească ar fi fost condamnată faţă de cultura românească şi cea europeană, tinerii „post-modernişti” se complac într-o literatură a absurdului, a neînsemnatului, a jocului gratuit. Dar astfel ei îşi atrag iritarea celor „vechi”, care profesează încă de la mijlocul anilor 1980 un model de literatură „edificatoare”. Aceste polemici intergeneraţionale nu fac decît să accentueze absenţa unei reale comunicări între confraţi asupra obiectului însuşi care defineşte statutul şi rolul lor de scriitori. Victime ale liberalizării pieţei literare după 1990, „tinerii” şi cei „vîrstnici” deopotrivă scriu şi publică foarte puţin. Un motiv în plus pentru unii dintre ei, „unionişti” sau „moldovenişti”, de a regreta anii în care se putea trăi din scris.

În loc de concluzie

            Elasticizarea intervenţiei statului în domeniul cultural de-a lungul anilor 1950 sînt o premisă puternică, care acţionează pe termen mediu şi lung, pentru o reorganizare a instituţiei scriitorilor moldoveni după nişte reguli proprii mediului literar. Acest fapt este însoţit – şi susţinut – de transformări sociale care se desfăşoară în sînul USM începînd cu anii 1950. În anii 1940, criteriile care structurează mediul scriitorilor moldoveni au o puternică încărcătură politică: apartenenţă geografică (transnistreni vs. basarabeni) şi politică (comunişti vs. „fără de partid”). Începînd cu anii 1950, în schimb, categoriile care determină într-o măsură mai mare ordinea socială a USM ţin mai degrabă de o logică proprie acestei instituţii: apartenenţa generaţională sau genul literar practicat (poezie, proză, critică etc.). Această dinamică socială observată în sînul USM se desfăşoară pe fundalul unor transformări care au loc în interiorul clasei intelectuale din această epocă, în urma refugierii unei părţi importante a intelectualilor activi sub administraţia românească şi a şcolarizării masive a populaţiei civile sub egida „revoluţiei culturale” cu scopul de a suplini în parte nevoile republicii în materie de „cadre” şi profesiuni intelectuale. Efectele (şi efectele perverse ale) acestui proiect voluntarist de democratizare a sistemului de învăţămînt – şcolarizare rapidă şi adesea parţială, „rurbanizare” generalizată a intelectualilor – nu întîrzie să pună amprenta pe structura socială a instituţiei scriitorilor şi pe producţia specifică a acestei instituţii: operele literare.

După tendinţele de „re-stalinizare” a administraţiei Republicii moldoveneşti de la sfîrşitul anilor 1950, chestiunea limbii şi a „moştenirii culturale” fac periodic obiectul unor noi controverse şi interdicţii. Între timp, oamenii de cultură – mai ales cei „oficiali” – continuă să lucreze la propagarea şi consolidarea unei identităţi moldoveneşti cu conţinut „sovietic”. Astfel, disonanţa dintre discursul-de-faţadă şi discursul-pentru-sine al oamenilor de cultură moldoveni asupra elementelor constitutive ale identităţii moldoveneşti se suprapune cu o ruptură care se lărgeşte cu timpul între sentimentul de apartenenţă cultivat în privat de elitele culturale moldovene, care explodează odată cu perestroika, şi percepţia de sine a maselor de moldoveni sovietici, educaţi să se perceapă ca atare de către aceleaşi elite culturale.

---

[1] Cf. Thiesse, Anne-Marie, Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XX (La création des identités nationales. Europe XVIII^e-XX^e siècle), Iasi, Polirom, 2000 ; Smith, Anthony D., Nationalism and Modernism, Londres et New York, Routledge, 1998.

[2] Cf. Martin, Terry, The Affirmative Action Empire : Nations and Nationalism in the Soviet Union (1923-1939), Ithaca et Londres, Cornell University Press, 2001; Roy, Olivier, La nouvelle Asie centrale ou la fabrique des nations, Paris, Seuil, 1997; Cf. Cadiot, Juliette, Le laboratoire imperial. Russie-URSS 1860-1940, Paris, CNRS Editions, 2007; Despre RASSM, cf. King, Charles, « The Ambivalence of Authenticity, or How the Moldovan Language Was Made », Slavic Review, Vol. 58, no 1 (Spring, 1999), pp. 117-142 ; King, Charles, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală, Chişinău, Arc, 2002.

[3] Campanie promovată de Andrei Jdanov, înalt demnitar sovietic, cu scopul de a subordona intelectualitatea sovietică dezideratelor politice ale Kremlinului din acea vreme şi de a instaura un control susţinut asupra teritoriilor anexate în 1940.

[4] Cf. Zubkova, Elena, « "L’Affaire estonienne" dans le contexte de la soviétisation des Pays baltes, 1949-1952 », Communisme, 2002, n° 70/71, pp. 181-198.

[5] Cf. Roy, Olivier, La nouvelle Asie centrale, ouv. cité ; Khalid, Adeeb, « Backwardness and the Quest for Civilization: Early Soviet Central Asia in Comparative Perspective », Slavic Review, 2006, vol 65-3, p. 596.

[6] Conform sondajului  de opinie Etnobarometru, realizat de Institutul de Politici Publice (IPP) de la Chişinău în decembrie 2004 – ianuarie 2005, 86% dintre moldoveni / români din Republica Moldova consideră limba lor maternă « limba moldovenească ».

[7] Cf. Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, Paris, L’Harmattan, 2009, în curînd în traducere românească. 

[8] Violenţa simbolică este un proces durabil de apropriere a unui sistem de valori şi de cunoştinţe conforme intereselor grupului dominant, proces în urma căruia aceste valori şi cunoştinţe sînt percepute ca fiind legitime. Cf. Bourdieu, Pierre, Langage et pouvoir symbolique, Paris, Fayard, 1999; Bourdieu, Pierre ; Passeron, Jean-Claude, La Reproduction, Éléments pour une théorie du système d’enseignement, Paris, Minuit, 1970.

[9] Politică de „discriminare pozitivă” aplicată de puterea sovietică începînd cu 1924 pentru a încuraja grupurile etnice autohtone din republicile sovietice, prin formarea şi promovarea „cadrelor” locale. Această politică este suspendată la sfîrşitul anilor 1930, în urma revirimentului prin care trece politica Kremlinului într-o direcţie puternic marcată de o concepţie naţionalistă pro-rusă. Cf. Martin, Terry, The Affirmative Action Empire, 2001, op. cit.

[10] Interviu cu Aureliu Busuioc, 23/12/2003

[11] Interviu cu Vladimir Beşleagă, 28/09/2005.

[12] Alexei Marinat, scriitor deportat în 1947 şi reabilitat în 1955, intervievat la 16/12/2003.

[13] Este vorba de Partidul România Mare, de orientare ultra-naţionalistă. După 1991, cîţiva scriitori moldoveni acceptă invitaţia de a adera la acest partid, devenind ulterior parlamentari pe listele PRM.

(Text publicat în CriticAtac, 20 august 2012)