Ni héros, ni traîtres : un exercice de réflexivité et de compréhension

(Présentation au lancement à Paris, dans l’Espace Harmattan, le 3 mars 2010, du livre de Petru Negura, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, L’Harmattan, 2009, par l’auteur).

Petru Negura

Dans les lignes qui suivent je voudrais faire une analyse (auto) réflexive sur le rapport qui me lie à l’objet de ce livre : les écrivains moldaves sous le stalinisme. Cet objet de recherche m’est à la fois très proche et très éloigné. Comme j’ai fait l’école durant la dernière décennie de l’Union soviétique, j’ai étudié les productions de ces écrivains dans les cours obligatoires de littérature moldave. Ces œuvres chantaient la vie belle au kolkhoze, Lénine et la Moldavie en fleurs. Il va sans dire que nous trouvions cette littérature terriblement ennuyeuse et les chansons des musiciens rock à la mode bien plus passionnantes. Quelques ans plus tard, j’ai suivi des études de Lettres modernes à Iasi (Roumanie), où j’ai commencé à définir mes goûts littéraires par opposition à cette littérature moldave étudiée à l’école : j’aimais la littérature moderne, de Rimbaud à Kafka, en passant par E.A. Poe et Dostoïevski. Un Camus ou un Buzzati étaient tout ce qu’il y avait de plus opposé à cette littérature grandiloquente, pathétique, faussement révolutionnaire.

Rentré en Moldavie au milieu des années 1990, j’ai découvert la « crise d’identité » moldave, qui était à la fois un problème ressenti comme réel par une partie des élites intellectuelles de mon pays (surtout les écrivains) et un sujet théorique à la mode dans les sciences humaines et sociales. A cette époque, les écrivains moldaves se réclamaient haut et fort de l’identité roumaine et dénonçaient l’identité moldave comme fausse et construite de toutes pièces par le régime soviétique. Ces mêmes écrivains qui, quelques années plus tôt, avaient dû faire des compromis difficiles avec le pouvoir, y compris dans leurs œuvres, en écrivant des poèmes sur les kolkhozes, sur Lénine et sur la Moldavie en fleurs, se sont retrouvés sous la perestroïka sur les barricades de la révolution « de velours » - la révolution « chantante » aux accents nationalistes.

A la fin des années 1990, lorsque j’ai décidé à faire une recherche sur les écrivains sous le communisme en lien avec l’identité moldave, ce sujet s’était imposé à moi à la fois par la contrainte d’une réalité extérieure et à la suite de la pression d’une nécessité personnelle, celle de « régler mes comptes » avec le passé soviétique que je considérais comme oppresseur et avec cette crise d’identité que je ressentais fortement à la suite de mon retour de Roumanie. En continuant mes études en sciences sociales, d’abord à l’Ecole Doctorale de Bucarest, puis à l’EHESS, j’avais entrepris une prise de distance à la fois personnelle et épistémologique, qu’on pourrait appeler à la suite de l’enseignement de N. Elias, comme un « détour par la distanciation », qui n’a pas été facile pour moi, ni évidente pour d’autres. Le manque d’attrait esthétique que cette littérature exerçait sur moi m’engageait dans une démarche éminemment critique à son égard – démarche généralement admise dans mon milieu intellectuel d’origine – qui, au contraire de ce qu’on pourrait croire, ne m’aidait pas à adopter la distance nécessaire à une démarche scientifique objectivante. Pour opérer ce « détour par la distanciation » j’ai donc dû rediriger le « regard éloigné » (C. Lévi-Strauss) vers mon propre regard (et de mon groupe d’origine) que je portais à l’objet de ma recherche. Le résultat de cette opération épistémologique a été une approche dont j’espère qu’elle a permis un équilibre entre la « réflexivité » (par la contextualisation) sur la littérature étudiée, et la « compréhension » des rationalités diverses qui faisaient agir les créateurs de cette littérature, par-delà la logique strictement littéraire. Pour ce faire, j’ai essayé de chercher les paroles perdues dans les archives et les mémoires des acteurs et des témoins pour redonner du sens à des comportements jugés aujourd’hui à l’aune des valeurs qui ne sont pas forcément celles du milieu et de l’époque étudiés.

J’ai découvert un univers à la fois oppressant (si l’on garde la perspective de l’institution) et émouvant, par les stratégies mises en œuvre par ces écrivains pour s’adapter aux règles contraignantes de l’institution, en tâchant de préserver des bribes d’autonomie relative de leurs espaces individuels. La recherche m’a fait découvrir autant de paradoxes sur les relations complexes et souvent équivoques entre les écrivains (groupes et individus) et entre ces derniers et le pouvoir. Ainsi, des écrivains qu’on considérait comme les plus « asservis » au régime (comme A. Lupan et E. Bucov – tour à tour présidents de l’Union des écrivains moldaves) avaient eu le courage de négocier avec le pouvoir en place sur des questions à forte charge identitaire et politique, telles que la langue littéraire et le patrimoine culturel. D’autres écrivains, qui réussissent à accumuler un capital politique imposant, perdent du jour au lendemain toute légitimité (littéraire et politique) à la suite de tentatives malhonnêtes de délations à l’égard du groupe adverse ou d’affaires de plagiat. Les relations des écrivains avec le pouvoir ne sont pas elles non plus univoques, vu les divers intérêts qui se mêlent de part et d’autre pour atteindre des objectifs séparés et qu’on croyait irréconciliables. La plupart de ces écrivains, qui sont aujourd’hui complètement inconnus, même en Moldavie, avaient fait à l’époque des carrières impressionnantes, d’autres – moins nombreux – sont restés dans les manuels de littérature et les mémoires des Moldaves, grâce à leur capacités de jouer avec cette marge de manœuvre par rapport au pouvoir, dans leur vie et dans leur œuvre.

Entre « réflexivité » et « compréhension », entre « engagement » et « distanciation », la prise de conscience sur ma propre position et mon rapport à l’objet de ce livre m’a aidé à adopter une démarche qui tend à harmoniser les attitudes et les approches théoriques évoquées, pour embrasser finalement une perspective qu’on pourrait définir comme « critique-compréhensive » qui m’a permis d’étudier les trajectoires et les relations complexes qui se tissent à l’intérieur du milieu social étudié, dans un contexte socio-politique extrêmement contraignant.

Anchetă „Contrafort”: Comisia de studiere şi apreciere a comunismului în Republica Moldova

Anchetă „Contrafort”

Comisia de studiere şi apreciere a comunismului în Republica Moldova

1. Petru Negură, ai scris o carte, publicată în Franţa, despre activitatea pro-comunistă a scriitorilor din RSS Moldovenească. Vei aprofunda această cercetare în cadrul Comisiei Cojocaru? Pentru că ar fi interesant să vedem şi alte chipuri ale colaboraţionismului, „soldaţi ai partidului” au existat în diferite medii, nu numai în cele cultural-artistice. Vei încerca să extinzi definiţia colaboraţionistului şi la alte grupuri sociale importante?
Titlul cărţii mele (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă), deşi are o tentă uşor polemică, se vrea revelator adupra comportamentului şi stategiilor adoptate de intelectuali (alături de alte categorii socio-profesionale) sub regimul comunist. Am încercat să depăşesc logica internă a acestei lumi literare, care, atunci ca şi acum, îi califica pe unii drept eroi, iar pe alţii – trădători. În ochii mei, scriitorii (şi în general intelectualii) din perioada sovietică au cîştigat şi pierdut, au colaborat şi rezistat, rînd pe rînd şi deopotrivă. Să nu uităm presiunea la care au fost supuşi aceşti oameni din partea statului (printr-un exerciţiu de imaginaţie, să încercăm să ne închipuim cît de greu era să te sustragi – şi cu atît mai mult să te opui – acestei presiuni). Desigur, mulţi dintre scriitorii pe care i-am studiat au colaborat zelos cu regimul sovietic, din dorinţa de a fi promovaţi în ierarhia instituţională (compensînd uneori deficitul lor în materie de merit literar), pentru a-şi „spăla” nişte „păcate” ale trecutului interbelic sau, unii dintre ei, pur şi simplu din convingere. Cel mai adesea, aceste raţiuni se întrepătrund şi se susţin una pe alta. Am încercat să arăt pe de altă parte că unii scriitori moldoveni, cum au fost A. Lupan şi E. Bucov, reputaţi pentru energia cu care au „colaborat” cu regimul sovietic, au manifestat totodată o îndrăzneală şi o fermitate greu de imaginat pentru acel context, negociind cu conducerea de vîrf a partidului din acea vreme pentru recunoaşterea oficială şi valorificarea „moştenirii literare” (alcătuită, cum se ştie, de scriitori în majoritatea lor din dreapta Prutului) şi a limbii literare „moldoveneşti” (care, de la mijlocul anilor 1950, nu se mai deosebea cu nimic de limba română literară, decît prin alfabet) sau pentru a le cere guvernanţilor o reprezentare mai largă a cadrelor de origine autohtonă în sînul instituţiilor publice şi administrative din republică.
Mai ales în unele perioade de „radicalizare” a regimului (de exemplu la sfîrşitul anilor 1940), dar, într-o oarecare măsură, de-a lungul întregii epoci comuniste, regimul comunist a creat un mecanism de control, selecţie şi promovare a „cadrelor” care favoriza în mod disproporţionat „capitalul politic” în detrimentul meritelor profesionale. Acest fapt a încurajat instaurarea unei „mediocraţii” în sînul instituţiilor publice şi mai cu seamă a celor investite cu anumite responsabilităţi ideologice (cum erau presa sau uniunile de creaţie).
Din punctul meu de vedere, Comisia n-ar trebui să-şi asume sarcina – de o probitate ştiinţifică îndoielnică şi cu efecte incontrolabile asupra opiniei publice actuale – de a judeca sau a demasca „colaboraţioniştii” regimului sovietic. Comisia şi-ar putea atinge în schimb cu mai mult succes obiectivele anunţate în chiar denumirea ei dacă ar scoate în vileag aceste mecanisme „perverse” create de sistem care, favorizînd excesiv fiabilitatea politică, încuraja de fapt mediocritatea, relaţiile clientelare şi „lichelismul” birocratic.
În contribuţiile mele la lucrările Comisiei pentru studiere şi apreciere a regimului comunist, încerc să analizez inconsecvenţa şi inconsistenţa unor măsuri cu ambiţii democratizatoare promovate de sistem în anumite perioade, cum a fost de exemplu politica de „indigenizare” / „moldovenizare” din anii 1920-1930 în RASSM (politică de promovare a cadrelor de origine autohtonă şi a limbii „moldoveneşti” în structurile de conducere, măsură reluată mai apoi, cu o mai slabă intensitate, de guvernarea hruşciovistă) sau campania de alfabetizare şi şcolarizare din deceniul postbelic. Totodată, îmi voi aduce aportul la studierea practicilor de „rezistenţă” ale populaţiei civile (şi ale intelectualilor) faţă de anumite măsuri represive şi opresive aplicate de regimul sovietic, mai cu seamă în epoca stalinistă. Voi arăta că reacţiile populaţiei la aceste măsuri (reacţii calificate de unii istorici drept „rezistenţă pasivă” sau, cu referire la intelectualitate, „rezistenţă prin cultură”) au fost în acelaşi timp nişte strategii de subzistenţă (sub aspect economic sau cultural), dar şi încercări de adaptare la sistem (făcîndu-l suportabil). În unele cazuri, aceste acte de „rezistenţă” ţineau loc de anumite forme voalate de negociere cu regimul.


2. Există opinia că regimul comunist a fost un „rău importat”, un regim de ocupaţie străină – ceea ce, fără îndoială, nu poate fi negat. Însă dominaţia sa nu ar fi putut fi atât de temeinică şi malignă dacă nu am fi consemnat, cum spuneam mai devreme, o importantă „contribuţie” autohtonă. Crezi că există pericolul ca Raportul final să dea vina exclusiv pe artizanii alogeni ai comunismului şi să exonereze multiplele „cozi de topor” autohtone, care au servit acest regim?
Instaurarea regimului comunist în Basarabia, ca şi în alte părţi, nu ar fi fost posibilă fără intervenţia armatei sovietice în iunie 1940. În scurt timp după instalarea sa, autorităţile sovietice au angajat o amplă campanie de persecuţii şi deportări îndreptate împotriva unui număr mare de presupuşi sau potenţiali opopenţi. Totodată, ţin să remarc că instaurarea regimului sovietic şi sovietizarea instituţiilor publice din Basarabia nu ar fi fost atît de rapidă şi durabilă, dacă o parte însemnată a populaţiei civile (cel puţin grupurile etnice minoritare) nu ar fi fost profund dezamăgită de prestaţia administraţiei româneşti, mai ales după înăsprirea ei în 1938 sau pe durata regimului Antonescu. Ambele administraţii – cea românească şi cea sovietică – au avut în rîndurile populaţiei basarabene susţinători şi oponenţi. Cea mai mare parte a societăţii din Basarabia a preferat totuşi tactica „celor slabi”, a supravieţuirii şi adaptării, atît cu un regim cît şi cu altul.
Există în mod evident opinia, împărtăşită de o parte a istoricilor moldoveni, potrivit căreia regimul sovietic în Moldova s-ar fi bazat în mod exclusiv pe opresiunea excercitată de la centru (Moscova). Desigur, toate deciziile considerate de o anumită importanţă politică erau luate de conducerea Moldovei doar cu acordul Kremlinului. Totuşi, este poate interesant să amintim că atît campaniile represive (jdanovismul, foametea, deportările), cît şi tendiţele de „deradicalizare” a regimului („dezgheţul”, „destalinizarea”) au venit dinspre Centru. Mai mult chiar, şi aici îţi dau dreptate, măsurile represive dictate de Kremlin erau deseori puse în aplicare la faţa locului cu un zel îndoit, în virtutea unui soi de emulaţie provincială, şi, dimpotrivă, semnalele de relativă „liberalizare” lansate tot de Moscova în anumite perioade de relativă destindere politică erau adesea muşamalizate de elitele (intelectuale şi administrative ale) republicii, fiind văzute probabil ca un factor destabilizator, de natură să le submine autoritatea.
Din punctul meu de vedere, atît externalizarea „vinei” regimului comunist în Moldova (atribuindu-ne rolul – comod – de victimă), cît şi lansarea unei campanii de „vînare a vrăjitoarelor” printr-o aplicare fără discernămînt a lustraţiei (şi care ar risca să degenereze într-un soi de reglare de conturi de esenţă jdanovistă), ar fi la fel de păguboasă pentru societatea noastră, care acum, odată cu instaurarea unei guvernări de orientare democratică, ar putea atinge echilibrul fragil al unei păci civice, singura în stare să asigure cursul ţării noastre spre o reală democratizare şi o dezvoltare economică. Comisia pentru studiere şi apreciere a regimului comunist totalitar în Moldova ar putea contribui la fortificarea acestui curs de democratizare şi modernizare a ţării noastre dacă ar studia în mod riguros şi nepărtinitor mecanismele politice care au dus la încălcarea flagrantă şi sistematică a drepturilor omului în R(A)SSM şi în Uniunea sovietică (drepturi ratificate de Convenţia drepturilor omului, la care URSS a fost parte, şi de Constituţia statului sovietic), pentru evitarea pe viitor a unor astfel de derapaje antidemocratice săvîrşite în numele unor principii pretins democratice. Dimpotrivă, condamnarea unilaterală a sistemului comunist (din care, să nu uităm, majoritatea populaţiei moldoveneşti de astăzi a făcut parte, într-un fel sau altul) şi, cu atît mai mult, criminalizarea şi umilirea unei forţe politice actuale (care mai are încă destui susţinători în rîndurile aceleeaşi populaţii) ar conduce la o încrîncenare explozivă a vieţii politice şi la o antagonizare fără precedent a societăţii noastre, situaţie care ne va îndepărta şi mai mult – şi, mă tem, ireversibil – de obiectivele anunţate de democratizare şi integrare europeană, în loc să ne apropie de ele.
3. Am văzut, sub guvernarea Voronin, cum au răbufnit cu îndoită putere, „într-o ţară luată separat”, Republica Moldova, propaganda şi miturile sovietice, inclusiv teoria moldovenismului, invadând audiovizualul. De aceea, va fi probabil la fel de important să se asigure protejarea societăţii de ideologia comunistă. Cum vezi un proces de „de-parazitare” a creierelor de microbul totalitarismului, de educaţie a tinerei generaţii? Există numeroase cărţi, studii, o bogată filmografie internaţională care dezvăluie ororile, explică subtilul proces de înfeudare a conştiinţelor sub regim comunist – materiale ce rămân, din păcate, necunoscute publicului moldovean (şi vom cita doar două exemple poloneze: „Gândirea captivă” – faimoasa carte a lui Czesław Miłosz – şi filmul „Katyn” de Andrzej Wajda). Crezi că veţi reuşi să convingeţi factorii politici din Moldova să iniţieze, la scară naţională, o campanie de informare şi cunoaştere asupra comunismului, ca parte a procesului de cultivare a valorilor democratice în societatea basarabeană ?
Propaganda apare acolo unde este instaurat monopolul asupra presei întreţinute din bani publici. Dacă dorim cu adevărat să prevenim proliferarea în societatea noastră pe calea audiovizualului a unor mituri şi teorii ideologice de factură totalitară, va trebui să lucrăm împreună – societatea civilă şi forurile administrative ale statului – la profesionalizarea şi dezangajarea politică a presei publice. Nu vom reuşi niciodată să contribuim la dezvoltarea şi răspîndirea spiritului democratic în societatea noastră (în minţile şi practicile oamenilor care o formează) cîtă vreme o anumită forţă politică (oricare ar fi ea) va încerca să controleze şi să influenţeze presa publică, chiar şi în scopuri zise „democratice” (de exemplu, pentru a „contracara” efectul propagandei comuniste). Dezvoltarea unei gîndiri cu adevărat democratice va fi posibilă atunci cînd toate forţele civice şi politice reprezentative ale societăţii vor avea dreptul să-şi exprime opiniile. Mass-media şi societatea civilă va putea intensifica acest proces, organizînd spaţii de dezbatere (nu simulări ale acestora) în care actori de diferite poziţii şi vederi să-şi poată exprima şi argumenta punctul de vedere. La modul concret, este nevoie ca oameni proveniţi din tabere adverse, precum ar fi de exemplu Igor Caşu şi Mark Tkaciuk, să poată discuta liber, deşi nu neapărat în unison, la o masă rotundă, schimbînd replici şi argumente raţionale şi nu pumni sub centură. Pe lîngă aceste dezbateri libere, fiecare persoană ar trebui să-şi poată exprima mesajul pe care doreşte să-l formuleze publicului său ţintă sau societăţii în întregime, prin articole, cărţi de literatură sau filme, în limitele anumitor reguli de conduită şi de dialog (de exemplu eliminarea expresiilor agresive şi jignitoare la adresa cuiva). La fel, şcoala trebuie să renunţe la misiunile pretins patriotice pe care şi le atribuie în mod abuziv, promovînd de fapt un discurs de propagandă (în măsura în care exprimă un singur punct de vedere, de obicei pe cel oficial). Dimpotrivă, ea ar trebui să educe elevii să se informeze şi să gîndească liber, în spiritul respectului faţă de gîndirea şi discursul celuilalt). Introducerea sistemului de manuale alternative (dintre care învăţătorii şi elevii să îl poată alege pe cel pe care îl consideră mai bun) ar putea încuraja în mod eficient democratizarea învăţămîntului şi a instituţiei şcolare.
Produsul final al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist în Moldova va aduce un real aport la democratizarea societăţii moldovene dacă va propune un studiu amplu documentat (şi nu un act de condamnare fără apel a unui regim sau a unei forţe politice), pe marginea căruia oricînd şi oricine se va simţi în stare va putea să-şi expună public contra-argumentele printr-un alt studiu care va putea pretinde la un anumit grad de rigoare ştiinţifică. În caz contrar, vom înlocui o propagandă prin alta şi un regim nedemocratic prin altul, perpetuînd polarizarea societăţii între „ai lor” şi „ai noştri”, într-o perioadă de gravă penurie economică şi culturală şi care riscă să se cronicizeze.

Interviu realizat de Vitalie Ciobanu si Vasile Gârneţ

(A se vedea şi contribuţiile lui Igor Caşu şi Andrei Cuşco în Contrafort ian.-feb. 2010)