Într-o societate care îmbătrîneşte pe an ce trece, bătrînii par mai tineri. În cazul german (cel berlinez, în particular), prudenţa calificativelor politic corecte de genul „persoane în etate”, „adulte” etc. cu privire la bătrîni este cît se poate de justificată. Cum să numeşti un sectagenar cu ochelari de soare şi cu părul dat fercheş peste cap, conducînd cu dezinvoltură un BMW decapotat, într-o destinaţie pe care niciodată nu o vom şti cu precizie? Nu mai spun de „persoanele de o anumită vîrstă” pe care le întîlneşti la tot pasul pedalînd în voie de-a lungul pistei ciclabile. Într-o duminică cu soare, am întîlnit în Tiergarten o pereche de ciclişti „de o vîrstă respectabilă” (de asta m-am convins mai îndeaproape), ţinîndu-se de mîini şi uitîndu-se din cînd în cînd galeş unul la altul, în timp ce pedalau. Adevăraţii bătrîni din societatea germană (occidentală) sînt cei trecuţi de 80-90 de ani, pe care se întîmplă să-i vezi uneori, lunecînd încet pe străzi ca nişte fantome, sprijiniţi în căruciorul din faţă. Nu departe de unde stau se află un centru de zi pentru „adulţi”, la terasa căruia observ periodic cîţiva pensionari angajaţi în diverse activităţi: unii discută, alţii împletesc, ceilalţi se uită la trecători, pe scurt îşi trăiesc viaţa.
Tineri (pudici) vs. vîrstnici (dezmăţaţi)
Stau întins cu o carte pe peluza parcului în apropierea apartamentului meu, laolaltă cu o mulţime de localnici, profitînd de soarele blînd al după-amiezii. După un timp, la cîţiva paşi de mine se instalează o femeie, căreia la început nu-i observ decît silueta, pregătindu-se să facă plajă (aşa cum se obişnuieşte, de altfel, în parcurile berlineze). „Îmbrăcată” într-un costum croit în aşa fel încît să permită soarelui să bronzeze o suprafaţă cît mai mare a corpului, cu o ţigară într-o mînă şi cu o cutie de bere în alta, doamna fredonează ceva în unison cu muzica din căşti, răsfoind o revistă. Absorbită de ocupaţia ei, aceasta părea cu totul nepăsătoare la zîmbetele anturajului, stîrnite, pe semne, de posteriorul ei expus la vedere şi care, în treacăt fie spus, te-ar putea face cu uşurinţă să subestimezi vîrsta posesoarei. Tocmai bine mă afund şi eu în lectură, cînd vreo trei adolescente se postează în faţa femeii, rupîndu-i sfidător din soare. Din cîte îmi permit cunoştinţele mele de germană şi mai ales contextul discuţiei şi gesturile participanţilor, fetele îi reproşează doamnei că „face nudism”, că abuzează de pudoarea celorlalţi vizitatori ai parcului. Sub privirile la început curioase – apoi tot mai jenate – ale publicului, femeia răspunde cu calm şi stăpînire acuzelor tinerelor cu argumente pe care vreau să le cred convingătoare cîtă vreme, cel puţin în ochii mei, comportamentul ei chiar nu are nimic reprobator. În ciuda unor remarci făcute timid de unii spectatori implicaţi, după cum pare, în folosul doamnei, fetele, tot mai numeroase din contul cîtorva colege care pînă atunci urmăreau amuzate scena de la o anumită depărtare, devin tot mai îndrăzneţe, iar vocile lor de-a dreptul stridente, înconjurînd practic femeia şi somînd-o să se îmbrace. După cîteva minute, cît durează schimbul inegal de replici, adolescentele cedează brusc teren, retrăgîndu-se zgomotos la locul de unde au venit, sub privirile dezaprobatoare ale oamenilor şi bombănelile victorioase ale „nudistei”. Contrariat şi totodată satisfăcut de deznodămîntul scenei la care devenisem martor, îmi reiau cartea, punîndu-mi în urechi căştile ipod-ului de unde vocea timbrată a lui Gainsbourg îmi sună mai familiară ca oricînd.
