Interviu cu Petru Negură, Lector USM (Chişinău), doctor în sociologie, EHESS (Paris)
- Stimate Petru Negură, cum aţi ajuns să faceţi studii la Paris, la prestigioasa Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales?
Eu am un parcurs universitar cu multe cumpene şi răscruci, dar care urmează totuşi o anume coerenţă. Pînă a ajunge la Paris, la EHESS, în 2000, unde am făcut un masterat şi apoi un doctorat în sociologie, făcusem o facultate de litere – franceză / italiană – la Iaşi. Îi citeam şi îi învăţam pe Rimbaud, Proust sau Camus, iar în timp ce făceam drumul de toate zilele de la universitate spre casă şi invers, pe malul Bahluiului, bovarizam în singurătate – sau împreună cu prietenii mei intimi – că mă aflu undeva pe cheiurile Senei, că traversez cartierul latin. Din fericire visele au uneori un dar profetic. Astfel încît, în cîţiva ani, am cîştigat o bursă la Agenţia universitară de francofonie, cu care am mers la început la Bucureşti, iar apoi la Paris, la sus-pomenita Şcoală. Vă puteţi imagina: era ca şi cum nu m-aş mai fi trezit din vis. Şi acum Parisul a rămas oraşul viselor mele, deşi am stat în el mai bine de trei ani.
- Proiectul „Ni héros, ni traîtres” a avut un început? Vă rog să-l descrieţi. Aţi avut momente de ezitare înainte de a începe să scrieţi cartea cu acest titlu?
Cartea care a apărut în acest an la editura L’Harmattan este rezultatul unei cercetări pe care am făcut-o în cadrul tezei mele de doctorat. Poate părea curios de ce am ales să cercetez acest subiect – literatura moldovenească în anii regimului stalinist –, tocmai eu, cel pasionat încă recent de avangarda literaturii franceze şi europene. De fapt, pentru mine această lucrare – şi apoi carte – a însemnat un mijloc de a reveni la origini, un mod de a-mi regla socotelile cu propria-mi criză identitară, cu trecutul sovietic, pe care îl duceam după mine ca pe o povară. Pînă la urmă am descoperit o lume fascinantă, cu oameni în carne şi oase, cu năzuinţe şi temeri atît de umane, unii din ei cu ridicări fulminate, alţii cu destine sfărîmate... La un moment dat am făcut această „ruptură epistemologică” în urma căreia am depăşit logica internă a acestei lumi literare, care, atunci ca şi acum, îi califica pe unii drept eroi, iar pe alţii – trădători. În ochii mei, aceşti oameni au cîştigat şi pierdut, au colaborat şi rezistat, rînd pe rînd şi deopotrivă.
- Când şi cum v-a parvenit de la prestigioasa Editură L’Harmattan oferta de a publica volumul „Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956)” („Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă (1924-1956)”)?
Am avut parte de nişte profesori la EHESS care m-au îndrumat cu grijă şi respect de-a lungul tuturor acestor ani. Mai ales le port o mare recunoştinţă profesoarelor Anne-Marie Thiesse şi Rose-Marie Lagrave, şi ele cercetătoare şi autoare de cărţi citite şi citate. În momentul cînd am început redactarea tezei, doamna Thiesse mă sfătuia să scriu cartea pe care mi-aş dori s-o citesc. E un sfat pe care îl preţuiesc enorm şi pe care îl retransmit celor care se află la începutul (atît de chinuitor – fireşte – al) unui proiect de teză. La susţinere, printre alţi profesori din juriu am avut-o pe doamna Catherine Durandin, care a apreciat cu multă căldură şi generozitate teza mea şi care, ulterior, mi-a susţinut publicarea cărţii la colecţia „Aujourd’hui l’Europe” pe care o coordona la Ed. L’Harmattan.
- Numele căror scriitori moldoveni din perioada respectivă figurează în cartea dvs.?
În cercetarea mea am întîlnit nume de scriitori moldoveni care, pe atunci, erau consideraţi adevărate somităţi, dar care acum au dispărut cu desăvîrşire de pe rafturile librăriilor şi din istoriile literare. Mozes Kahana sau Vasile Galiţ vă spune ceva? Primul a fost în 1936 preşedinte al Uniunii scriitorilor din Transnistria sovietică, iar în urma unei campanii de denigrare lansate în forţă pe la sfîrşitul anilor 1940 împotriva scriitorilor „suspecţi”, se retrage tot mai mult din viaţa literară, iar mai tîrziu imigrează în Ungaria (el fiind maghiarofon de origine), pentru ca să-şi pună capăt zilelor într-un spital din Budapesta, abandonat şi uitat de toată lumea. Al doilea este un scriitor care a făcut carieră literară pe ruinele Uniunii scriitorilor din Transnistria, membrii căreia (aproape cu toţii basarabeni de origine) au dispărut sub tăvălugul „marilor epurări” din 1937-38. Acest Galiţ dispare şi el din lumea literară în urma unui plagiat, de care se face acuzat la începutul anilor ’50.
- Vorbiţi-mi vă rog despre unele dintre cele mai importante documente la care vă referiţi în carte.
Cred că cele mai interesante documente pe care le-am folosit în cercetarea mea se referă la latura personală, „umană” a vieţii diferitor scriitori. Astfel, în arhivele de la Moscova am descoperit un dosar de scrisori pe care Ion Canna le-a adresat în prima jumătate a anilor 1950 unuia din puţinii săi tovarăşi moscoviţi. În aceste scrisori îl vedem pe Canna, considerat pînă atunci fondatorul literaturii sovietice moldoveneşti, coborînd de pe soclu, ruşinat, umilit, deznădăjduit de scandalul de plagiat de care s-a făcut vinovat aproape fără voie în romanul său tradus în rusă şi care a făcut un răsunet teribil pînă şi în presa centrală de la Moscova. Alte documente extrem de preţioase pe care le-am colectat au fost chiar mărturiile scriitorilor, cu atît mai preţioase cu cît mulţi dintre ei ne-au părăsit între timp.
- Aţi avut acces liber la textele lor? Le-aţi găsit uşor sau a trebuit să le căutaţi prin arhive?
Am avut norocul să găsesc în biblioteci aproape toate numerele revistei Octombrie, din 1931 pînă în 1957, revistă care mi-a oferit o înregistrare fidelă a pulsului acestei literaturi.
- Cum au reuşit unii scriitori moldoveni să scape de proletcultism?
„Întoarcerea la unelte”, sintagmă ce aparţine lui George Meniuc şi care a fost preluată de Mihai Cimpoi în „Istoria deschisă...” s-a produs lent, în urma unei elasticizări progresive a intervenţiei statului în activitatea literară după moartea lui Stalin, dar şi drept urmare a războiului de rutină dus în anii 1940-1950 între scriitorii de origine basarabeană şi cei transnistreni şi, implicit, cu organele de control ale statului-partid. Din păcate, însă, scriitorii moldoveni nu au scăpat cu totul de supraveghere pînă la slăbirea şi prăbuşirea imperiului sovietic.
- Ce rol are trădarea în supravieţuirea unei literaturi?
Este interesant cum se schimbă definiţia „trădării” în mediul literar din epoca stalinistă din anii 1930 pînă la mijlocul anilor 1950, trecînd prin epoca postbelică. Astfel, în anii 1930 şi sub jdanovism (1946-1949)„trădarea” însemna orice abatere de la linia partidului, în timp ce în prima jumătate a anilor 1950 o altă „trădare” devenea mult mai gravă şi aproape ireversibilă în lumea literelor din Moldova sovietică – plagiatul. Această deplasare de sens ne indică asupra unui proces – niciodată încheiat – de autonomizare (altfel zis, de „întoarcere la unelte”) a literaturii moldoveneşti către anii 1950.
- Cum îşi protejau legătura cu literatura română scriitorii moldoveni din epoca stalinistă?
Scriitorii moldoveni au păstrat mereu, în privat, contactul cu literatura română. Scriitorii veniţi în Moldova după 1945 şi care şi-au făcut studiile în România, cum erau A. Busuioc, I. Creţu sau A. Cosmescu, erau nişte adevărate „biblioteci ambulante” de poezie românească pentru scriitorii mai tineri, formaţi în şcoli sovietice. Spre sfîrşitul anilor 1950, scriitorii moldoveni au avut acces la cărţi publicate în România la librăriile „Drujba” din Chişinău sau, mai tîrziu, la Odesa, Cernăuţi sau Moscova. De-a lungul anilor 1950 observăm un proces continuu de „românizare” (după cum s-a exprimat într-un mod uşor provocator Ch. King) a limbii şi literaturii clasice „moldoveneşti”.
- Ce-a rămas din literatura autohtonă a anilor 1924-1956?
De fapt, noutatea studiului meu constă tocmai în faptul că nu m-am ocupat exclusiv de operele şi autorii care „merită”, aşa cum ar face-o un critic sau un istoric literar. M-a interesat mai ales cum această valoare literară se defineşte de la o epocă la alta ca „monedă de schimb” şi „capital simbolic”. Altminteri, puţine opere din acea vreme şi-au mai păstrat valoarea estetică peste ani, pînă în zilele noastre; poate doar unele bucăţi din Deleanu, Mihnea, Meniuc sau Druţă ar mai fi recuperabile în această privinţă.
- A fost cea mai grea perioadă din istoria literaturii noastre?
De fapt, literatura moldovenească nici nu a avut o istorie lungă – şi cu atît mai puţin glorioasă -, nici înainte de „experienţa sovietică”, nici după ea. Poate părea provocator ce spun, dar cred că scriitorii moldoveni îi datorează multe regimului sovietic. După 1990 literatura a fost foarte slab susţinută în Moldova, de unde i se trage şi criza „de creaţie” din care se zbate să iasă.
- Politicul a mutilat literatura autohtonă sau a pus-o cumva la încercare?
Politicul a marcat literatura din Basarabia şi Transnistria încă din faşă, putem spune chiar că a botezat-o. Nu e de mirare deci că mulţi dintre scriitorii moldoveni, mai ales cei din generaţiile mai vechi, n-au mai putut scrie neangajat după 1990.
- Astăzi observaţi manifestări de servitute a scriitorilor în faţa puterii?
Aici voi enunţa un alt paradox cu care risc să provoc: din motivul slăbirii şi apoi dispariţiei presiunii organelor de control, mai mulţi scriitori moldoveni care scriau destul de apolitic în anii 1960-70, au început după 1990 să se înregimenteze, de astă dată de bună voie, unui discurs naţionalist. Un fel de „servitute voluntară” care arată nivelul impactului politicului asupra practicii lor literare. Am putea crede chiar că anume datorită acestei presiuni din partea puterii în anii 1960-70, unii scriitori moldoveni s-au refugiat într-un gen de literatură apolitică (scriind despre mamă, iubită, glie etc.), atunci cînd această literatură nu era cu totul proscrisă.
- Publicarea în 2009 a cărţii „Ni héros, ni traîtres” a trezit interesul cercetătorilor şi al scriitorilor francezi?
Mi-au parvenit deja unele reacţii, dar abia aştept să urmeze altele, pe măsură ce voi face cunoscută această carte în mediile intelectuale francofone. În orice caz, cartea mea se înscrie într-un orizont de aşteptare propriu publicului francez şi francofon, setos să cunoască mai multe despre ţările din Europa de Est şi din fosta URSS.
- Cum au reacţionat la apariţia cărţii scriitorii din R. Moldova?
Se pare că am reuşit să stîrnesc curiozitatea şi contrarierea unora dintre ei, începînd cu titlul cărţii. Versiunea românească a cărţii va aduce probabil şi păreri favorabile, dar şi multe nedumeriri, cu bună seamă.
- Cum se poate ieşi din criza literaturii?
Cred că literatura a şi început să iasă din criză, din moment ce recunoaşte, cu seninătate şi ironie, influenţa politicului asupra sa şi, pe de altă parte, venind în întîmpinarea aşteptărilor publicului căruia se adresează.
