Lansarea cărţii lui Petru Negură la Universitatea din Ottawa

După lansarea cărţii sale la Chişinău (16 martie, la Librăria 9), Petru Negură îşi prezintă pentru prima dată cartea sa „Ni héros, ni traîtres. Mes écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline” în străinătate.

La 11 mai 2009, a avut loc lansarea cărţii lui Petru Negură la Universitatea din Ottawa, în cadrul congresului ştiinţific al Asociaţiei francofone pentru cunoaştere (Acfas). La eveniment au fost prezenţi mai mulţi profesori şi doctoranzi canadieni, interesaţi de tematica lucrării.

Domnul Mircea Vultur, cercetător la Institutul Naţional de Cercetări Ştiinţifice, a pus în valoare la începutul reuniunii parcursul academic al lui Petru Negură. El a menţionat, printre altele, că P. Negură aparţine unei noi generaţii de tineri cercetători în ştiinţe sociale din Europa de Est.

În prezentarea sa, Petru Negură a scos în evidenţă dimensiunile „universale” ale cercetării sale, legate de modernizarea culturală, de relaţia dintre intelectuali şi putere într-un regim totalitar, de procesul de construcţie naţională într-un context imperial (colonial), valabile pentru cazul Moldovei (Basarabiei şi Transnistriei în sec. al XX-lea), dar şi al altor ţări şi regiuni din lume, în diferite contexte sociale şi istorice. Unele dintre aceste procese se regăsesc, de exemplu, în istoria Canadei francofone din secolele XIX şi XX, al cărui mediu intelectual a fost dominat politic de imperiul britanic şi, ideologic, de biserica catolică.

Walter Moser, directorul centrului de cercetare „Transferuri culturale” de la Universitatea din Ottawa, a fost interesat să afle semnificaţia titlului lucrării lui P. Negură. „ Mulţi consideră - a răspuns P. Negură, - că în timpul regimului comunist au existat atît eroi (intelectuali disidenţi, rezistenţi) cît şi trădători (colaboratori zeloşi). Or, pe mine m-a interesat care au fost criteriile etico-ideologice în funcţie de care un anumit grup îi califica pe unii drept „eroi” iar pe alţii „trădători”.

Nérée Saint-Amand, profesor la Universitatea din Ottawa, s-a arătat interesat de genurile literare practicate de scriitorii moldoveni din perioada stalinistă. Potrivit lui P. Negură, apariţia la mijlocul anilor 1950 în Moldova sovietică a primelor romane marchează un prim pas spre profesionalizarea şi depolitizarea literaturii moldoveneşti din acea epocă.

Spre finalul evenimentului, Lilian Negură, profesor la Universitatea din Ottawa, i-a sugerat autorului să-şi continue cercetarea pentru a înţelege efectele experienţei totalitare a scriitorilor asupra activităţii lor în perioada post-comunistă.

Autorul a anunţat, cu această ocazie, noul său proiect de cercetare asupra alfabetizării şi şcolarizării primare în Basarabia şi Transnistria în prima jumătatea a secolului al XX-lea.

Lansarea cărţii lui Petru Negură la Universitatea din Ottawa a fost cu siguranţă un succes şi o contribuţie în plus la difuzarea cercetărilor despre Republica Moldova (Basarabia mi Transnistria) în mediile academice occidentale.

 

Comentarii la cartea lui Petru Negură: Catherine Durandin şi Emilian Galaicu-Păun

Catherine Durandin:

Tînărul istoric moldovean, Petru Negură, şi-a propus să răspundă în acest studiu unei provocări ambiţioase. Conform propriei sale explicaţii, el studiază şi încearcă să înţeleagă relaţia dintre intelectuali şi o putere totalitară, anume cea stalinistă, între 1924 şi 1956. El îşi propune să discearnă procesul de construcţie naţională, anume a „naţiunii moldoveneşti”, sub o dominaţie străină, cea ruso-sovietică. Îndreptîndu-se în sfîrşit spre centru, Moscova, el se interoghează asupra felului în care s-a proiectat un model cultural – realismul socialist – spre o periferie... Republica moldovenească. 

Această provocare este înfruntată cu inteligenţă. Cartea este importantă prin calitatea sa intrinsecă, prin densitate şi erudiţie, dar nu numai. Acest text aduce o decriptare deopotrivă politică, socială şi culturală – sovietizarea unui spaţiu intrat în cadrul Uniunii Sovietice, ruptura (pînă unde?) cu trecutul – de care avem astăzi nevoie pentru a descîlci firele complexităţii prezente. Ce fel de identitate, ce fel de modernitate astăzi pentru Republica Moldova? Ce fel de legături cu Moscova şi Bucureşti? Ce fel de privire dinspre sine spre sine însuşi? (citat din Prefaţă) 

Emilian Galaicu-Păun:

Ai noştri tineri la Paris învaţă, îşi dau doctoratul, iar mai încoace şi debutează în volum pre limba lui Voltaire, şi nu la edituri obscure, ci la case cu adevărat mari, de-ar fi să citez studiul lui Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, L’Harmattan, 2009. Însăşi Catherine Durandin, reputat istoric şi totodată coordonatoarea colecţiei „Aujourd’hui l’Europe”, semnează prefaţa, din care reţin: „cartea sa degajă un soi de certitudine absolută ce constă în a nu tranşa, a nu clasa, a nu-i califica drept eroi pe unii şi trădători pe alţii pe aceşti actori ai unei culturi cu vocaţie pedagogică şi identitară.” (traducerea mea)

Cum este, aşadar, să faci parte dreaptă unor oameni de „sub vremi”, într-o perioadă a tuturor polarizărilor?! Luînd-o, apostoliceşte, de la origini: „La longue histoire d’une crise identitaire” este chiar primul capitol al studiului, căruia îi succed, urmînd logica evenimentelor, „La Bessarabie roumaine (1918-1940)” şi „Révolution culturelle” et „ingénierie sociale” en RASSM (1924-1940). Odată regăsindu-se, după război, într-o aceeaşi Uniune a Scriitorilor, transnistrenii („les nouveaux maîtres”, cum îi numeşte autorul) şi basarabenii, care au îmbrăţişat noua metodă de creaţie – realismul socialist –, îşi dispută aprig puterea, partida transnistreană pierzîndu-şi treptat poziţiile dominante pe măsură ce jdanovismul bate şi el în retragere. Se fac tot mai auzite vocile autohtone, nu neapărat înfeudate trup şi suflet partidului: „dacă n-au existat disidenţi propriu-zişi, descoperim totuşi, în lumina documentelor, că scriitorii cei mai loiali îşi permiteau luxul anumitor libertăţi faţă de regim. Timp de mai mulţi ani (...), Emilian Bucov şi Andrei Lupan se opun concepţiei sovietice referitoare la limba literară şi la patrimoniul cultural”. Doar că, vai! „nici eroi (disidenţi), nici trădători (colaboratori zeloşi), în foarte multe cazuri, sunt unii şi aceiaşi indivizi care colaborează şi care rezistă”.

Ditamai cărămidă, volumul lui Petru Negură constituie o piatră de temelie pentru oricine vizitează Kremlinul (ca să nu zic Panteonul) clasicilor realismului socialist. 

Interviu în Stare de urgenţă despre cartea “Nici eroi, nici trădători…”

Acum cîteva săptămîni am asistat la un eveniment important, după părerea mea, pentru noi toţi: lansarea unei cărţi editate în Franţa care se doreşte a fi un ghid în ceea ce priveşte evoluţia literaturii moldoveneşti sovietice de-a lungul perioadei staliniste. Autorul, Petru Negură, doctor în sociologie, descrie în cartea sa Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956) (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă (1924-1956)) viaţa scriitorilor din acea perioadă, confruntările şi negocierile care au avut loc între aceştia şi stat, felul cum au reuşit sau nu să facă literatură. L-am rugat pe Petru Negură să ne împărtăşească motivele care stau la baza scrierii acestei lucrări.    

Petru Negură, de unde ideea de a edita această carte?

Cartea care a fost lansată acum cîteva săptămîni la Librăria 9 este o versiune adaptată a tezei mele de doctorat la care am lucrat din 2001 pînă în septembrie 2007 (cînd am susţinut-o) la Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale (E.H.E.S.S.) de la Paris.

Cu cine aţi colaborat la realizarea acestei cărţi?

În primul rînd am fost ajutat de Anne-Marie Thiesse, profesoară la EHESS, care a fost coordonatoarea tezei mele şi care, de altfel, a publicat în traducere românească la Polirom un studiu despre crearea identităţilor naţionale în Europa. Tot ea a făcut o amplă cercetare despre scriitorii francezi regionalişti din  prima jumătate a secolului al XX-lea. A fost deci firesc să ne întîlnim. În lucrarea mea, am intersectat cele două preocupări ale doamnei Anne-Marie Thiesse: identitatea naţională şi scriitorii, adaptîndu-le la un sol „moldovenesc”, pe un teren îndepărtat de viaţa literară franceză. La fel, îi sînt recunoscător doamnei Catherine Durandin, istorică reputată şi coordonatoare a colecţiei „Aujourd’hui  l’Europe” la editura l’Harmattan, care a susţinut cu multă căldură editarea manuscrisului meu.

De ce anume în Franţa aţi editat această carte?

 Am editat-o în Franţa în primul rînd pentru că acolo am lucrat la teza mea de doctorat. Apoi, pentru a-i conferi o audienţă internaţională. Pentru mine este foarte important ca cercetătorii moldoveni să-şi facă cunoscute lucrările în afară, nu doar de către un public local. În ciuda unor percepţii comune, asemenea cercetări vin în întîmpinarea unui cert interes din partea publicului francofon, care este unul foarte deschis faţă de ceea ce se petrece în afara Franţei şi mai ales în această parte a Europei, uitată şi recent „descoperită”.

Care este publicul ţintă al acestei lucrări?

Este un public intelectual destul de larg, interesat de istoria socială, culturală şi politică recentă a acestei regiuni, în speţă de situaţia scriitorilor în epoca sovietică, de felul în care a fost constituită şi instrumentalizată identitatea moldovenească.

Care este scopul ce vi l-aţi propus publicînd acest volum?

Prin această lucrare am vrut înainte de toate să cunosc mai bine ce s-a întîmplat, cum s-au petrecut de fapt lucrurile în mediul literar din Moldova sovietică şi în Basarabia românească, din 1918 pînă la sfîrşitul anilor 1950. Pentru aceasta am cercetat vrafuri de arhive, am realizat interviuri cu unii scriitori care îşi mai amintesc de acea vreme, am citit şi recitit o sumedenie de file îngălbenite ale revistelor literare din epocă. Totodată, am vrut să fac cunoscute rezultatele acestei cercetări unui public interesat. Ar mai exista un motiv, secundar, al acestei cărţi, cel de a încerca să conving subtil că pînă şi experienţele istorice grele prin care am trecut se pot vedea şi cu alţi ochi decît cu ură şi victimizare. Aşa cum o indică titlul, n-am încercat să caut eroi sau trădători în acea epocă (deşi poate au existat cîţiva). Pentru mine a fost fascinant felul în care aceşti scriitori au interacţionat cu un stat opresiv, modul în care au rivalizat sau s-au solidarizat între ei şi, în general, cum au reuşit să supravieţuiască cît de cît onorabil, din punct de vedere moral, dar şi fizic, într-o instituţie şi un stat care pretindea să le controleze aproape în întregime activitatea profesională şi chiar viaţa privată. Aplecîndu-mă asupra urmelor lăsate de scriitorii moldoveni de-a lungul unei perioade pînă la urmă nu foarte îndepărtate, am descoperit un teren şi un univers fascinant, o lume copleşită de greutăţi, pe care azi abia de ni le putem închipui, dar şi o lume adesea extrem de emoţionantă prin strategiile de supravieţuire morală, dar şi prin legăturile afective pe care aceşti oameni le cultivau între ei şi prin operele pe care le scriau, pentru public sau pentru „sertar”.

Doriţi să editaţi cartea şi în limba română, pe cînd anume?

 Da, îmi doresc acest lucru foarte mult. Încă nu am primit o decizie finală în acest sens, dar presupun că ar putea să apară la o editură românească în aproximativ un an. 

Moldovencele: „nici supuse, nici curve”?

Masă rotundă cu: Vadim Pistrinciuc, lector USM, Alina Budeci, psiholog, ONG “La Strada”, Svetlana Chintea, psihopedagog, ONG „La Strada”, Leontina Vatamanu, regizor, OWH Studio, Dumitru Crudu, scriitor, jurnalist la Radio Europa Libera, Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalist, moderator).

Autori: Petru Negură şi Nătăliţa Efros

Publicat în Stare de urgenţă, nr. 12. 

„Ni putes ni soumises” – „Nici curve, nici supuse” – aşa sună denumirea şi totodată sloganul unei mişcări feministe care s-a lansat recent şi cu răsunet pe piaţa societăţii civile din Franţa. După cîteva decenii de activism feminist în occident, franţuzoaicele se vor, astăzi mai mult decît ieri, eliberate şi totodată morale.

Dar cum stau femeile moldovence la aceşti doi parametri? Acum un an, cu ocazia unei serbări de 8 martie, aflîndu-mă într-o societate veselă a unor colegi de lucru, lansasem, mai mult în glumă decît pe bune, că a venit timpul pentru femeile moldovence să se elibereze o dată şi odată de sub povara opresiunii masculine. Urarea mea a stîrnit un soi de jenă şi chiar suspiciune printre bărbaţii de faţă, dar şi în rîndul reprezentantelor feminine, majoritare la această reuniune (şi în instituţie, în general). Mesajele feministe, atunci cînd acestea străbat pe filiera ONG-urilor şi organizaţiilor internaţionale, sînt privite în Moldova ca o ciudăţenie, dacă nu ca un soi de perversiune. Şi asta nu pentru că femeile nu ar avea ce revendica în Moldova. Departe de mine gîndul! Femeilor li se rezervă, şi acum ca odinioară, muncile cele mai prost plătite şi mai slab calificate (şi asta în ciuda nivelului lor de şcolaritate în medie superior bărbaţilor). Femeile sînt în continuare angajate pe post de slujnice la propriul domiciliu, full-time dar fără contract şi salariu. În sfîrşit, femeile sînt supuse constant şi pretutindeni unor violenţe domestice de tot felul. Fiind acceptate ca naturale, normale, legitime, de femei şi de bărbaţi laolaltă, inechitatea şi violenţa care stă la baza raporturilor dintre genuri trec neobservate pur şi simplu, cu excepţia celor care depăşesc o anumită limită de „bun simţ” (adică atunci cînd se lasă cu sînge). Nu am de gînd să victimizez prea mult femeile, doar că nu pot să-mi ascund mirarea în faţa supuşeniei exemplare a femeii moldovence, docilitate care pe semne că a ajutat-o foarte mult să reziste onorabil „dominaţiei masculine”. Sînt aşadar supuse moldovencele? Vă las să judecaţi dvs.

Cel puţin nu sînt „curve”, îmi veţi replica neîntîrziat şi cu bună dreptate. Îmi veţi vorbi de cumsecădenia tradiţională, de curăţenia sufletească şi trupească proverbială a femeilor de la noi. Bine, şi atunci de ce oare sîntem primii în top la capitolul export de carne vie?

Pentru această masă rotundă am luat un subiect care stă mereu deschis pe biroul diverselor organizaţii guvernamentale şi non-guvernamentale, pentru că mi se pare revelator în privinţa situaţiei femeilor din Moldova (şi din alte ţări din „sud”). Dincolo de sărăcia endemică şi de alţi factori obiectivi care stau la originea traficului masiv de femei care îşi ia avînt din ţara noastră cu destinaţii finale diverse, mi se pare că acest fenomen nu va lua capăt decît după o răsturnare crucială în vieţile şi minţile noastre în privinţa condiţiei femeii, cu preţul unei „revoluţii feminine”, dacă doriţi. Altminteri, moldovencele noastre riscă să rămînă ŞI curve, ŞI supuse...

Vă las să urmăriţi discuţia de mai jos şi să mă contraziceţi, dacă puteţi... Plecăciune.

Petru Negură: În unele ţări, destul de civilizate, prostituţia este legalizată. N-ar fi asta o soluţie pentru rezolvarea unui şir de probleme legate de acest fenomen şi care decurg tocmai din ilegalitatea lui? S-o spunem pe şleau: atîta timp cît există bărbaţi înzestraţi cu testosteron, această străveche meserie nu va dispărea. Iar prostituţia fiind strict legată de traficul de fiinţe umane, îmi permit să cred că rezolvarea primei probleme ar duce la soluţionarea celei de a doua. Ce ziceţi?

 Alina Budeci: Prostituţia este o meserie care, deşi nu foarte onorabilă, este practicată fără constrîngere directă, e o prestare a unor servicii în schimbul unei anumite plăţi. În cazul prostituţiei ordinare, femeia îşi poate alege clienţii, orele de lucru, modul în care îi deserveşte. În cazul traficului cu fiinţe umane este vorba de o formă de sclavagism; unele femei bănuiesc ceea ce li s-ar putea întîmpla, lucrurile iau însă întorsături mult mai grave pentru ele: sînt bătute, maltratate, umilite şi deposedate de actele de identitate. În ţările în care prostituţia este legalizată există riscul ca acest fel de sclavagism sexual să fie tolerat, fiind calificat drept prostituţie.

Vadim Pistrinciuc: Există totuşi o relaţie între prostituţie şi trafic. Pentru că deseori prestarea serviciilor sexuale nu este o opţiune liber consimţită, ci mai degrabă este forţată de anumite probleme materiale.

P.N.: În cazul în care prostituţia ar fi legalizată, ca în cazul Olandei, iar prin legalizare înţeleg un control riguros exercitat de către stat în această sferă, nu credeţi că fenomenul traficului de femei şi-ar reduce din amploare ?

A.B.: Traficul apare şi se dezvoltă atunci cînd se întîlnesc cererea şi oferta. Întotdeauna a existat o cerere pentru serviciile sexuale, pentru munca prost plătită etc. În cazul traficului sexual, fetele-victime mărturisesc că au fost supuse unor perversiuni greu de imaginat. Cîtă vreme va exista cererea unor servicii sexuale perverse, va continua să existe şi traficul de femei.

V.P.: Adică legalizarea prostituţiei nu exclude neapărat traficul de femei şi cu atît mai puţin violenţa asupra lor.

A.B.: În plus, legalizarea prostituţiei va atrage după sine imediat şi nişte taxe fabuloase pentru respectivele servicii.

Natalita Efros: Dar poate că impozitarea acestui serviciu le va permite automat celor care îl prestează să facă o selecţie mai exigentă a clienţilor şi să impună un mai mare respect pentru ceea ce fac?

Dumitru Crudu: Traficul ar putea să dispară dacă femeilor li s-ar oferi locuri de muncă cu salarii onorabile. Iar astfel ele nu vor mai fi nevoite să plece peste hotare, căzînd în plasa traficanţilor.

N.E.: Cine de fapt sînt victimele traficului în scopuri de prostituţie, doar fetele tinere?

Svetlana Chintea: Nu, există multe victime printre femei mature, care au acasă familie şi copii.

Leontina Vatamanu: Am cunoscut situaţii în care au fost traficate şi maltratate femei care nu corespund tipajelor cu care sîntem obişnuiţi; nu femei tinere şi „sexy”, ci simple ţărance, sărmane, care nu înţeleg în ce joc de noroc au nimerit.

P.N.: Probabil cea mai expusă categorie sînt totuşi fetele de pînă la 25 ani, nu?

A.B.: De fapt, acest grup de femei este cel mai vulnerabil, cel mai uşor de manipulat.

S.C.: Asta pentru că ele nu au un serviciu, de cele mai dese ori nu au decît studii gimnaziale, în scurt timp apare şi oferta – tentantă –, pe care nu o pot refuza din motivul că nu sînt satisfăcute de condiţiile materiale în care trăiesc. Se trezesc într-o ţară străină, sechestrate şi impuse să se vîndă.

N.E.: Dar putem oare admite şi faptul că ele sînt conştiente de ceea ce fac, optînd pentru soluţia care le stă la îndemînă – plecarea –, fără să facă eforturi de supravieţuire în ţară.

V.P.: Trebuie să le vedem ca pe nişte victime ce nimeresc în mreaja unor escroci care speculează vulnerabilitatea lor. Traficul de femei în Moldova este un fenomen provocat de alte două probleme: pe de o parte atitudinea prea tolerantă a societăţii per ansamblu faţă de acest fenomen, iar pe de altă parte sărăcia şi lipsurile economice.

P.N.: Mie mi se pare că anume sărăcia a şi provocat la rîndul ei toleranţa faţă de prostituţie şi neglijenţa faţă de pericolul traficului.

A.B: Partea proastă a lucrurilor este că odată întoarse acasă din Turcia sau Emirate, aceste femei sînt automat etichetate, stigmatizate, discriminate de compatrioţii lor.

P.N.: Adică sînt numite „curve”...

A.B.: Da, în loc să fie privite ca nişte victime.

V.P: Frustrate şi dezamăgite de această reacţie din partea societăţii şi de neglijenţa complice a funcţionarilor, angajaţi de fapt să le protejeze sau să prevină fenomenul, ele sînt aruncate, din nou şi din nou, în reţelele traficului.

N.E. Pe de altă parte, cum pot fi înţelese acele femei care au trecut prin calvarul traficului, dar care riscă şi merg a doua sau a treia oară în căutarea norocului pierdut? Am auzit că asemenea cazuri de „recidivă” nu sînt rare.

S.C. Acest lucru poate fi uşor de explicat: în aeroport femeia victimă este preluată de poliţie, este anchetată şi înjosită ore în şir. Acasă e aşteptată de un soţ gelos şi brutal, copilul îi devine străin şi indiferent. Pe moment, ea nu vede altă soluţie decît plecarea. Şi dacă nu i-a mers în Turcia va încerca în Rusia, iar acolo experienţa se repetă.

D.C.: Eu de fapt cred că multe dintre ele îşi dau bine seama ce le aşteaptă şi ce vor fi nevoite să facă.

V.P.: Mai degrabă ele aleg între două rele, or dacă aici, la ele acasă, nu sînt acceptate, ele îşi caută norocul în altă parte.

D.C.: De multe ori ele simulează şi se dau drept victime, pentru a fi compătimite. Am întîlnit astfel de persoane atunci cînd am montat spectacolul „A şaptea Cafană”.  Unele aşa zise „victime” ştiau dinainte la ce merg, după care se dădeau drept victime.

S.C.: Asta de fapt este o consecinţă a traficului: victima îşi conştientizează starea abia după ce nimereşte în această situaţie.

A.B.: Aceste femei sînt puse în situaţia de a lupta încontinuu, o luptă între viaţă şi moarte. Ele sînt nevoite mereu să aleagă: fie că prestează servicii, fie că refuză, dar în acest caz sînt bătute, torturate. Aşa îşi trăiesc viaţa cîteva luni, un an sau mai mulţi. Lecţia pe care ele o învaţă acolo este că nu te poţi încredere nimănui.

N.E.: Am cunoscut o tînără care a fost traficată de trei ori în Dubai. Deşi a suportat un şoc psihologic teribil, a fost atrasă din nou în trafic.

A.B.: Atunci cînd se lasă “prinse” pentru a doua, a treia oară, ele mizează pe reuşită. Consideră că ştiu cum să acţioneze de această dată, cum să se ferească de experienţele traumatizante prin care au trecut înainte.

V.P.: Într-o astfel de situaţie ele subestimează capacităţile de recrutare ale reţelelor de trafic care, de altfel, îşi schimbă de fiecare dată strategia. Controlul, metoda de convingere se modifică.

P.N.: Mă frămîntă bănuiala că ele totuşi sînt sclave înainte de a se pomeni traficate. Sînt oprimate, maltratate la ele acasă, de părinţi, de soţ, discalificate, discriminate de societate. În astfel de condiţii, devii o pradă uşoară în plasele traficanţilor.

S.C.: Da, acest model moştenit din familie le urmăreşte pe tot restul vieţii. Necunoscînd alt tip de relaţii în familie, sînt obişnuite cu bărbaţi brutali, opresivi.

V.P.: Există şi cazuri cînd victima vine dintr-o familie „bună” şi care se lasă „seduse” de metodele tot mai şirete de recrutare, care le subjugă. Dacă în anii 1990 traficanţii se ascundeau în spatele firmelor turistice, acum ei îşi caută complici şi colaboratori printre prietenii şi cunoştinţele potenţialelor victime.

N.E.: Din păcate mai sînt şi cazuri cînd femeile anterior traficate, colaborează cu reţelele de traficanţi şi le livrează marfa, aplicînd aceleaşi metode de recrutare în care ele au picat înainte.

A.B.: Astfel de situaţii au loc atunci cînd traficantul îşi şantajează victima, îi spune că va putea merge acasă doar dacă va aduce în locul ei alte trei persoane. Tentaţia este puternică...

D.C.: Lucrînd la spectacol, am vorbit cu cîteva femei traficate şi mi s-a creat impresia că între victime şi traficanţi există un soi de complicitate, un fel de dependenţă ca între stăpîn şi servitor. Femeia ştie dinainte la ce merge, iar traficanţilor nu le este prea greu să le recruteze.

V.P.: Mai degrabă e vorba despre un fel de naivitate, un grad redus de înţelegere a riscurilor. Aici mai intervin şi anumite probleme de personalitate şi de ordin social. În lipsa unor oportunităţi atractive, ele cad uşor în capcană.

L.V.: Toate aceste lucruri se întîmplă şi pentru faptul că nu facem destul pentru a le schimba. Nu facem ordine aici la noi şi nici nu ne revendicăm drepturile. Ne pare mai uşor să dăm patru mii de dolari, ca să ajungem undeva departe sub roţile tirurilor sau sigilaţi în vagoane. Acceptăm prea uşor un mod de viaţă care ni se impune fără să căutăm soluţii aici pe loc.

Leontina Vatamanu

Vadim Pistrinciuc

Dumitru Crudu

Alina Budeci

Svetlana Chintea

Petru Negură