Toţi sîntem puţin luaţi... sau dictatul normalităţii

Masă rotundă cu Snejana Sulima (juristă), Zinaida Bolea (psiholog), Vladimir Us (artist), Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalistă, moderatoare).

Text de: Petru Negură şi Nătăliţa Efros
(publicat în Punkt, nr. 19)

Pentru că tot ne aflăm la rubrica „oamenilor normali” şi pentru că, cel puţin în ceea ce ne priveşte, ne împăcăm cu greu cu acest calificativ altminteri măgulitor, am adunat în grabă un sfat de înţelepţi din varii domenii – o juristă, o psihologă, un artist şi subsemnaţii (un sociolog şi o jurnalistă) - ca să ne dăm cu părerea, laolaltă şi fiştecare, asupra „ce iaşche aia” normalitate.
Este clar că pentru a trăi împreună şi pentru a evita conflictele şi alte neînţelegeri, oamenii din diverse epoci şi societăţi au inventat şi negociat anumite coduri de norme – prescriptive şi proscriptive – cu valoare de legi – scrise sau ba – şi pe care, dacă le încălcăm, sîntem pasibili de sancţiune, în funcţie de gravitatea faptei. Tot felul de legiuitori, savanţi şi feţe bisericeşti n-au prididit să ne înveţe de-a lungul secolelor cum să ne purtăm şi cum să ne trăim viaţa. Ceea ce însă ne sare în ochi la o scrutare fie şi grăbită a acestor „norme” (juridice, religioase, fiziologice, psihologice etc.), este că ele se schimbă – uneori radical – de la o epocă la alta şi de la o societate la alta. Normele respective au valoare absolută aici şi acum, dar ele devin elastice şi relative odată privite de-a lungul vremurilor şi pe întinsul globului.
În urma discuţiei purtate vreme de aproape două ore la colţurile unei mese – care n-au încetat să se rotunjească –, limitele dintre „normal” şi „anormal” par să se fi diluat şi mai tare. Înainte de a ne ridica de la masă şi de a ne duce fiecare cui ne are, un „verdict” a fost totuşi formulat de comun acord cu toţi convivii: dacă tot trebuie să ne supunem unor norme de tot soiul pentru a putea trăi armonios împreună, nu mai puţin imperativ este să acceptăm în sînul nostru diferite manifestări „anormale”, fără de care n-ar exista nici schimbare, nici viaţă. Căci viaţa noastră de toate zilele se află undeva la mijloc, într-un no man’s land cu graniţe fragile între „normalitate” şi „anormalitate”, între „sănătate” şi „boală”, între „bine” şi „rău” - nici călare nici pe jos, nici îmbrăcată nici dezbrăcată.

„Fiecare dintre noi este un potenţial nevrotic”

P.N.: De la primul contact cu realitatea sîntem puşi în faţa unor criterii de „bine” sau „rău”, de „normal” sau „anormal”, fie că le deprindem de la părinţi sau în şcoală. Sistemul juridic, psihologii, artiştii sau preoţii vin laolaltă şi rînd pe rînd cu anumite rigori despre „normalitate”. În ce măsură sînt oare compatibile toate aceste definiţii ale „normalităţii”?

Z.B.: În psihologie, fiecare individ este pasibil de „anormalitate”, fiecare dintre noi este un potenţial nevrotic sau chiar psihotic. Această „anormalitate” poate să se manifeste în anumite situaţii, în funcţie de starea noastră psihică sau fizică. În orice moment putem fi copleşiţi emoţional şi să o luăm un pic „razna”. Nu putem deci cataloga o persoană ca fiind normală sau nu din punct de vedere psihologic doar dacă se află într-o stare nevrotică, cîtă vreme această stare este trecătoare. Pe de altă parte, te poţi întreba dacă mai eşti normal din moment ce consulţi un psiholog sau psihiatru. Unul din criteriile sănătăţii mentale este tocmai atitudinea critică faţă de sine. Persoanele care suferă de anumite boli psihice rareori au o atitudine critică faţă de propria lor persoană. Trebuie să facem deci diferenţă între o stare patologică temporară şi una constantă. Un depresiv poate avea o atitudine foarte critică faţă de sine, dar asta nu înseamnă neapărat că el nu este „normal”. De obicei, oamenii care suferă de anumite stări patologice grave (cum sînt unele psihoze) rareori solicită ajutor psihiatric. Dimpotrivă, în momentul în care o persoană face acest lucru din proprie iniţiativă putem crede că ea face totuşi parte din categoria celor „sănătoşi”.

S.S.: Dar mai este şi o altă extremă, atunci când individul are o atitudine prea critică faţă de sine...

V.U.: Unul din criteriile psihologice ale normalităţii, din punct de vedere psihologic, este deci capacitatea de autocritică. Şi totuşi fiecare societate în parte îşi stabileşte propriile sale criterii ale normalităţii. Spre exemplu, aceste criterii pot fi determinate de atitudinile politice sau de gradul de implicare civică.

„Mişcările feministe susţin că femeile au dreptul să-şi controleze propriul lor corp şi nu societatea”

P.N.: În ceea ce priveşte normalitatea, am putea aborda un subiect concret, ca să vedem cum este tratat, să zicem, din perspectivă juridică. Spre exemplu, avortul ar fi din acest punct de vedere o „normalitate” sau o abatere care trebuie înlăturată?

S.S.: Voi porni de la încadrarea avortului în legea penală şi mai ales în forma sa ilegală. Un avort ilegal presupune savîrşirea sa în condiţii necorespunzătoare, în afara instituţiilor abilitate. La noi, din 1961 avortul ilegal este încadrat în codul penal şi continuă să rămînă în acest cadru pînă astăzi şi după adoptarea noului cod penal moldovenesc în 2002. În anumite ţări europene, cum sînt Spania, Portugalia, Irlanda, Polonia, avortul este acceptat doar dacă se invocă nişte motive foarte întemeiate, precum violul, incestul sau anumite probleme de sănătate ale mamei. În Irlanda avortul este foarte restricţionat, condiţiile legale de realizare a acestuia fiind extrem de severe. O femeie irlandeză poate obţine dreptul de a face avort doar dacă, de exemplu, aceasta ameninţă că, în caz contrar, se va sinucide. Interzicerea avortului porneşte de la o idee (susţinută şi de biserică) potrivit căreia corpul femeii şi fătul pe care îl poartă nu este un „bun” personal, ci ţine de responsabilitatea societăţii în întregime (sau a unei forţe divine). În concordanţă cu aceste idei, atunci cînd femeia decide să avorteze, decizia ei trebuie supusă acordului social. În Moldova, avortul la cerere este practicat în mod legal, iar asta înseamnă că decizia de a-şi păstra sau nu sarcina îi aparţine în întregime femeii, dar în conformitate cu prevederile legale (termenul, locul efectuării).

P.N.: Mişcările feministe susţin că femeile au dreptul să-şi controleze propriul lor corp şi nu societatea. Care ar fi totuşi motivele care justifică interzicerea sau dimpotrivă acceptarea avortului la cerere?

S.S.: Statele care interzic avortul la cerere invocă adesea probleme de natalitate, atribuind naşterii un rol social. Totuşi, în statele cu o democraţie viabilă, avortul la cerere este acceptat, dar natalitatea este încurajată prin alocaţii financiare oferite femeilor care nasc mai mulţi copiii. În Franţa, de exemplu, familiile cu patru copii şi mai mulţi se bucură de alocaţii şi facilităţi importante. La noi lucrurile stau un pic altfel: statul oferă mamei doar o alocaţie de aproximativ 100 de lei lunar în primul an de viaţă a copilului.

Z.B.: Printre alte fenomene sociale calificate de unii drept „normale”, de alţii dimpotrivă, putem menţiona şi migraţia. Şi în această privinţă părerile sînt împărţite. Pe de o parte, „umaniştii” consideră că plecarea peste hotare ţine de o decizie personală, normală pentru toate ţările. Pe de altă parte, psihologii susţin că plecarea adulţilor pentru mai mult timp afectează nemijlocit echilibrul psihic al copiilor, care în aceste condiţii nu se dezvoltă armonios.

V.U.: De fapt, eu cred că normele sunt nişte condiţii care ni se impun din afară şi pe care nu le alegem şi la care trebuie să ne conformăm. Iar plecarea peste hotare, naşterea sau avortul sînt propriile noastre opţiuni, pe care le facem pentru că la moment ni se par normale.

S.S.: Vorbind despre normalitate şi anormalitate, aş vrea să remarc că în Franţa am descoperit mai multe „abateri” şi lucruri stranii pentru noi, noi fiind obişnuiţi cu tendinţa spre uniformizare pronunţată a societăţii. Occidentalii sunt mult mai toleranţi faţă de aceste „anormalităţi”. Spre exemplu, un om poate să bea vin după care să conducă maşina, iar agentul de circulaţie nu-l poate obliga să sufle în fiolă decît în cazul în care a comis vreo abatere. În Moldova se pare că poţi fi oprit de poliţie fiind rugat să te legitimezi, fără vreun motiv anume.

„Libertatea provoacă de multe ori angoase”

P.N.: E un exces de control normativ pe care îl moştenim din epoca sovietică. În acelaşi timp, cetăţenii fostelor republici sovietice au cunoscut, după 1990, în urma prăbuşirii sistemului şi delegitimării normelor sovietice, o pierdere a reperelor morale, o stare pe care sociologii o numesc anomie.

Z.B.: E adevărat că libertatea provoacă de multe ori angoase, iar normele impuse pe vremuri de sistemul sovietic permiteau cetăţenilor săi să coexiste de bine de rău într-un mediu psihologic normal. Oamenii aveau nişte repere clare. Dobîndirea libertăţii le-a impus asumarea unor responsabilităţi, care i-a îngrijorat pe mulţi. După slăbirea şi căderea regimului sovietic observăm că s-au înmulţit numărul sectelor, iar rolul Bisericii a crescut, pentru că oamenii aveau nevoie de reguli şi norme clare care să le ofere un confort psihologic suficient.

V.U.: În epoca sovietică, cetăţenii erau educaţi să fie dependenţi şi obedienţi faţă de sistem, să nu aibă o poziţie civică diferită de cea admisă. În Uniunea Europeană nu se întîmplă aceleaşi lucru, pentru că aici normele sînt stabilite de oameni şi nu de o logică internă a sistemului.

„Mitul artistului boem este o strategie de promovare pe piaţă”

P.N.: Cum este interpretată normalitatea în artă? Mai funcţionează oare mitul artistului boem? Sau a fi boem a devenit deja un lux?

V.U.: De fapt mitul artistului boem este o strategie de promovare pe piaţă. E adevărat că artistul este prin definiţie o persoană liberă şi nonconformistă. El are nevoie de o lume a sa, simţindu-se inhibat în orice regim, oricât de democratic ar fi acesta.

P.N.: Într-o perioadă am avut ocazia să fiu familiar cu un cerc de artişti şi mi-aduc aminte că din perspectiva lor a fi „normal” însemna să fii plat, anost, pe cînd a fi artist însemna să trăieşti cu adevărat, adică deosebit de ceilalţi. De mai bine de un secol se consideră adesea printre artişti că e normal să te alcoolizezi sau să te droghezi pentru ca să poţi atinge „inspiraţia”, să te conectezi la lumea „visului”.

V.U.: Acum lucrurile stau altfel: artiştii nu mai aşteaptă să le vină de undeva inspiraţia, nu o caută prin mijloace artificiale, pentru că realitatea le oferă cu duiumul prilejuri de inspiraţie. Iată, vedem la orice pas gume de mestecat cu tot felul de gusturi şi arome. Artistul nu mai caută extraordinarul pentru că cotidianul te bombardează la tot pasul cu evenimente extraordinare.

„Nu ne putem lipsi de „anormalitate”, aşa cum nu ne putem despărţi de propria noastră umbră”

S.S.: Pînă la urmă, cred că pentru a fi normal fiecare dintre noi are nevoie de o anumită doză de „anormalitate”, pe care trebuie doar să ştim să ne-o asumăm, încadrînd-o în limite rezonabile.

Z.B.: Avem nevoie de ordine şi de norme pentru a ne dezvolta ca persoane integre din punct de vedere moral şi psihic. Totodată, nu ne putem lipsi de „anormalitate”, aşa cum nu ne putem despărţi de propria noastră umbră. Dacă ne dezicem de un anumit grad de „anormalitate” este ca şi cum ne-am pierde „umbra”.