Dus / întors în Moldova profundă: satul Bălăneşti

Publicat în Punkt, nr. 19

Acum, cînd ne-am rupt decisiv, oare?, de modul de viaţă patriarhal al străbunilor noştri, ne întrebăm uneori, poate, cum arăta ţăranul nostru acum aproape un secol, cînd Basarabia era provincia cea mai rurală într-o „ţară de ţărani”, aşa cum îi spunea Dimitrie Gusti României interbelice, sau în anii „prefacerilor socialiste” din anii 1940-50. Pentru a căuta răspuns la această întrebare, m-am apucat să scormonesc de zor prin biblioteci şi arhive. Dar ca să nu rămîn doar cu ce spun ceilalţi despre ţărani, m-am dus să ascult ce spun chiar ei, cei „păţiţi”, prin viu grai. De ce nu i-aş crede pe cuvînt?

Aşa am ajuns să mă gătesc de drum, fără a şti precis încotro merg. În faţă mi se deschideau tot atîtea căi cîte sate există în R. Moldova. După cîteva apeluri telefonice ratate, iată în sfîrşit o voce din receptor mai puţin mirată de ideea „expediţiei” în satul în care vocea cu pricina îşi petrecuse copilăria. Două ore de pregătire pripită şi iată-ne, împreună cu prietenul meu Radu, îmbarcaţi într-un microbuz destinaţie Bălăneşti, raionul Nisporeni. La faţa locului ne aşteaptă un bărbat de vîrstă mijlocie, îmbrăcat milităreşte, cu cizme şi pufoaică dăruite, cum ne-o va spune chiar el, de văru-său, sectorist în satul de după deal. Omul în pufoaică e unchiul lui Radu, profesor de franceză la şcoala din sat, care ne va găzdui în următoarele două zile. Mîncăm ceva repezit la el, timp de care gazda şi prietenul meu profită pentru a cinsti revederea cu câţiva „stropi” de ţuică de casă. Uimitoare această proprietate a alcoolului de a îneca cele mai rezistente rezerve şi inhibiţii. La început uşor stingherit, dacă nu chiar ursuz, omul nostru se adevereşte plin de ospitalitate şi voie bună. După primele două păhărele se încinge o discuţie despre adevărata dată a naşterii Domnului (doar nu s-a născut de două ori?!) şi, în scurt timp, despre moartea Lui. La al treilea „strop”, viziunile despre viaţă şi transcendent ale profesorului şi replicile sonore ale lui Radu se întrerup cu ritmicitate de înjurături, însemnînd, rînd pe rînd, lehamite, scepticism sau dezaprobare. La cel de-al patrulea rînd, le aduc aminte mesenilor pentru ce am venit. La început intervenţia mea pare să descumpănească, dar mă trezesc de îndată cu o bătaie puternică dar jovială pe umăr din partea gazdei, care mă asigură că îmi va găsi - cît ai zice hai! - un sat de babe şi moşnegi. După un timp neaşteptat de scurt, iată-ne porniţi, într-adevăr, la drum.
Sarcina călăuzei noastre se arată a fi mai grea decît părea, căci oamenii pe care îi caut sînt trecuţi cu cel puţin două decenii peste speranţa medie de viaţă. Adunîndu-se cu gîndurile, destul de amestecate sub efectul rachiului, pofesorul îşi aduce îndată aminte de un bătrîn, poate cel mai bătrîn om din sat, care locuieşte în centru, lîngă magazin. Scurtăm calea luînd-o de-a curmezişul prin cîteva grădini. Într-un gard sînt chiar pe punctul de a lăsa un eşantion din blugii mei, dar mă las salvat de călăuze, mult mai dibace decît mine la astfel de probe. Ieşim în sfîrşit la liman, adică la strada centrală a satului: cu poştă, primărie, un ostaş eliberator şi, desigur, crîşma, la care unchiul ne conduce aproape instinctiv. O bere pentru destindere, dar şi pentru a lega capăt de vorbă cu cei cîţiva consăteni adunaţi în jurul mesei de plastic. „Domnu’ ista e jurnalist (accept statutul, nu fără un sentiment de impostură) şi vrea să stea de vorbă cu bătrînii din sat (oamenii cu berea în mînă se uită la mine deopotrivă cu curiozitate şi neîncredere), să-i întrebe... de viaţa lor, de cum au trăit...” – lămureşte învăţătorul arătînd înspre mine, timp în care eu stau de o parte de parcă se vorbeşte despre o terţă persoană. „Da’ el ştie moldoveneşte?” – întreabă un gospodar, contrariat se vede de discreţia mea. Da, sigur că ştiu! Şi ca să le-o dovedesc, încep a turna vrute şi nevrute, într-un amestec stîngaci de limbă de gazetă şi registru neaoş, despre aceea că oamenii iştea au să moară şi au să ducă cu ei istoria lor în mormînt, iar noi, fii şi fiice, nepoţi şi nepoate, avem datoria nu numai să le cinstim memoria, da’ şi să o culegem, chiar din gurile lor, ca pe o comoară... Se pare că discursul meu, puţin prea înfierbîntat faţă de muţenia de adineauri, şi-a făcut efectul: ţăranii se dau într-o parte şi-mi arată pe rînd, mie şi învăţătorului, pe cine cunosc din cei care, cu voia Domnului, se mai bucură de lumina zilei.
E uluitor să vezi că într-un sat populat la prima vedere doar de „moşnegi” şi „babe”, persoanele trecute de optzeci de ani pot fi număraţi pe degetele de la o mînă. Cei şapte bătrîni pe cîţi i-am vizitat în cele două zile de şedere la Bălăneşti m-au făcut să descopăr o lume îngropată adînc sub vrafurile de acte de arhivă. E ca şi cum aş fi făcut nişte şedinţe de spiritism, tulburînd marginile celor două lumi, altfel perfect indiferente una faţă de cealaltă.

Ecaterina C., o bătrînică de 85 de ani, stă la doar cîţiva paşi de primăria satului într-o curte parcă ruptă dintr-un muzeu etnografic, cu pereţii celor cîteva căsuţe şi acareturi văruiţi îngrijit în albastru violet. Mă primeşte cu bunăvoinţă, dar se miră (ca şi alţii de-o seamă cu ea) că viaţa ei ar putea avea vreun interes cît de mic pentru cineva. Tatăl Ecaterinei C. a urmat vreo două clase „la români”, iar la reforma agrară (1919-1926) a primit cinci hectare de pămînt pe care semăna „răsărită, grîu, păpuşoi”. Mama ei n-a făcut şcoală. „Şi nici noi n-am învăţat, că noi umblam la lucru, munceam la pămînt, că atunci nu ne dădea la şcoală aşa cum amu’ se duc la şcoală” - mă lămureşte bătrîna. Nu ştie să citească, să scrie, ceea ce nu a împiedicat-o să-şi trăiască viaţa, cu greutăţi şi bucurii laolaltă. Muncă, muncă, muncă: un leitmotiv care scandează toată povestea vieţii Ecaterinei C. Cît a fost mică a lucrat la ogorul tatălui, iar după ce s-a căsătorit, la kolhoz şi la lotul din spatele casei. „Am prăşit pămîntul şi în vie, şi dintîi şi de a doua... Am tot lucrat…” Nici duminică Ecaterina nu stătea degeaba: „torceam, lucram”. Avea un tată sever, care nu suferea să-şi vadă fetele prin sat, la şezători ori la joc. Şi ele ascultau de părinţi cu străşnicie. „Nu [era] ca amu, să umble... Nu...” Munca dă sens întregii sale vieţi. N-a fost dată la şcoală pentru că trebuia să muncească la pămînt. Nu a plecat din sat (la oraş ori în altă parte) din acelaşi motiv. S-a căsătorit pentru a împărţi sarcinile din gospodărie. „Iarna torceam, vara la cîmp.” „Acasă” şi „la cîmp” sînt cele două universuri ce împart viaţa Ecaterinei între zi şi noapte, între vară şi iarnă. Deşi spune că a muncit din greu şi că viaţa i-a fost o povară, Ecaterina nu pare să-şi deplîngă soarta. Şi nici n-a avut vreodată ambiţia sa-şi părăsească condiţia. Mai mult, nici copiilor ei zice că nu le-a dat voie să plece din sat. De ce? „Că-i mai bine acasă. (…) Ai mei copii au lucrat, - îmi spune femeia cu mîndrie. N-au şezut aşa cum şed alţii să lodărească, să n-aibă ce mînca, sau să steie pe marginea drumului şi să îmble prin lumea lui Dumnezeu… I-am ţinut pe lîngă noi.” Aflu că şi-a lăsat totuşi cîţiva copii să plece din sat, după ce aceştia s-au căsătorit: unul lucrează electrician la Nisporeni, o fată e doctoriţă la Chişinău... O contradicţie care îi uşurează, cel puţin în vorbă, povara apăsătoare a singurătăţii.

Nu zăbovesc mult pînă vin Radu cu învăţătorul, care mă conduc cale de două-trei minute la casa unui alt supravieţuitor din epoca interbelică. Serghei C., născut în 1915, zice şi el că a avut o viaţă grea, iar acum îi e mai greu ca oricînd. La vîrsta de 3 ani devine orfan de tată, după moartea acestuia în primul război mondial. Mamă-sa, rămasă cu doi copii, se recăsătoreşte. Lui Serghei însă noul părinte nu-i aduce nici o bucurie. Dimpotrivă, atît tatăl vitreg cît şi fiul acestuia îl băteau mereu „pentru te miri ce”. Mama lui Serghei C. nu ştia carte. Nici tatăl vitreg. Şi nici vreunul din copiii lor. „Nici pe mine nu m-au dat [la şcoală].” Într-o zi veni la ei acasă învăţătoarea (madama, cum îi spuneau toţi sătenii) şi-i spuse tatălui vitreg să-şi dea băieţii la şcoală. Gospodarul însă n-a fost de înduplecat. De ce? – îl întreb eu, ştiind că în Basarabia învăţămîntul primar a fost decretat obligatoriu încă în 1921, iar din 1924 s-a impus şi amendă pentru cei ce nu-şi dădeau copiii la şcoală. „Trebuia să lucrăm. Trebuia să pasc boii.” – se justifică retrospectiv Serghei C. Munca nu era un scop în sine pentru familia lui Serghei, aşa cum ea apărea în convorbirea cu Ecaterina C. O raţiune certă traversează ca un fir roşu „etica muncii” părinţilor lui Serghei: profitul. Creşteau boi, pe care îi vindeau la piaţă. Un profit care nu pare însă să-i fi fost de mare folos copilului Serghei: „Da’ ce, pentru mine făcea bani ? Pentru dînşii. [Căci] eu îmblam toată vara desculţă, numa’ iarna… cu opinci.” Aveau pămînt, vreo 4-5 hectare. Şi le ajungea. „Pentru că eram mititei şi nu mîncam mult.” Lucra la ogorul tatălui vitreg. Mai muncea şi cu ziua la consătenii mai înstăriţi. Duminicile nu era voie să lucreze, dar tot făcea cîte ceva, de regulă se ducea cu vitele la păscut. Iar cînd s-a trezit flăcău a prins a merge pe la şezători, la clacă, la joc. La război a luptat, rînd pe rînd, pe două fronturi: „cu românii” iar apoi şi „cu ruşii”. A fost rănit şi decorat de mai multe ori (dar, bineînţeles, va păstra doar decoraţiile sovietice). În 1946 revine acasă, nu aşteaptă mult şi se căsătoreşte: o „nuntă” în plină foame. Îl întreb pe Serghei C. cu falsă ingenuitate: de ce a fost foame? „Că n-a plouat doi ani de zile” – îmi răspunde bătrînul pe un ton uşor defensiv. În 1949, cînd s-a făcut colectivizarea, el avea şi pămînt şi vite. Şi a dat tot ce avea la kolhoz, „dacă aşa a fost legea”. Dar pînă la urmă zice că a trăit bine în kolhoz. „Dacă ar fi şi amu’ să fie kolhoz...” – spune moşul cu regret. Serghei C. se socoate om credincios. Spune „tatăl nostru” în fiecare seară. La sovietici se ducea la biserică „pe secret”, noaptea. Trebuia doar să se păzească de comunişti sau komsomolişti - „tot de-ai noştri„ adică – să nu-i „pîrască” mai sus. „Nu-ţi făcea nică, dar te obrăza”. Altfel, s-a înţeles bine cu nacialnicii. El însă nu s-a făcut comunist, pentru că nu ştia carte. Adevărat că nici nu l-a „poftit” nimeni. După o pauză „retorică”, moş Serghei îmi rezumă tot restul vieţii în cîteva fraze lapidare. A muncit în kolhoz. După ce i-a murit prima nevastă, s-a recăsătorit. Are cîţiva feciori: unul din ei lucrează şofer de autobuz la Moscova. „A fost greu...” – îmi spune bătrînul, grăbit parcă să încheie.

Între timp se făcuse întuneric, dar eu abia dădusem de gustul poveştilor „adevărate”. Mă îndrept deci spre următoarea casă, care de altfel se află chiar în preajmă. Ileana T., născută în 1929, stă într-o căsoaie spaţioasă, curată, cu pîine proaspătă pe masă, tot atîtea semne că cineva îi poartă de grijă bătrînei. Cu toate acestea, de la primele vorbe schimbate pînă la sfîrşitul interviului, ochii Ilenei T. nu încetează să se înmoaie iar vocea să-i tremure, jeluindu-se de boli, de nervi, de singurătate. La primul semn de întoarcere a mîhnirii, o iau pe femeie la întrebări despre copilărie, tinereţe, vremuri care, credeam eu, o dată evocate o vor înveseli. Ileana T. n-a îndurat sărăcie, taică-său fiind om văzut în sat: ştiutor de carte („tare ştia”, după normele de atunci, avînd adică vreo 4 clase de şcoală elementară în ultimii ani ai regimului ţarist), a slujit în primăria satului pe post de scrib. Avea şi pămînt mai mult, parte primit la reformă, parte cumpărat mai tîrziu de la proprietarii sărăciţi. A dat-o şi pe Ileana la şcoală, ca şi pe toţi fraţii şi surorile ei. Ileana însă nu-şi aduce aminte cu plăcere de şcoală: „Rău era atunci, că bătea (...) Făceau ce făceau şi se raspolojau cu bătaia.” Pe ea n-au bătut-o, căci ea învăţa. Au fost însă cîţiva şcolari care nu-şi prea dădeau silinţa. Şi atunci „madama” îi pedepsea, de regulă „cu lineika”. După şcoală, Ileana venea acasă, grăbită să preia lucrul lăsat de unul din fraţi, care fugea la rîndul său la şcoală, în schimbul doi. Cînd s-a făcut fată mare, Ileana a început a merge duminicile la joc în sat: se mai vedea cu lumea, iar flăcăii jucau fetele. După război, prin ’46-’47, Ileana T. s-a căsătorit cu un băiat din sat, pentru că aşa se cădea. La foamete a murit multă lume în sat, îmi zice Ileana, dar familia ei n-a suferit prea mult, căci au reuşit să-şi păstreze nişte rezerve. Uneori se întîmpla să dea din ce aveau şi celor mai năpăstuiţi. În 1949, la colectivizare, familiei ei i s-a luat tot pămîntul şi toată averea de pe lîngă casă pe de asupra: „Şi boi şi plug şi boroană, tot au luat.” Au rămas „pistol”. Iar pe acei care aveau mai mult, îi deportau. „Îi lua cu maşinile şi-i ducea. (...) Da’ nu era lumea colaci [i. e. kulaci]. Erau din sat.” - simpli gospodari adică. Tatăl Ilenei, bucurîndu-se de o situaţie materială mai bună, ar fi putut uşor îngroşa rîndurile „colacilor”, dar s-a împăcat cu cei de la soviet, care i-au găsit un act ce-i dovadea „nevinovăţia”. Odată scăpaţi de tăvălugul „prefacerilor” de la răscrucea anilor ’40-’50, Ileana şi soţul ei s-au dat cu orînduiala din kolhoz. Ea primea bani pentru trudozile, în timp ce soţul ei,„nacialnik brigadir de kolhoz”, cîştiga mai binişor. Cu venitul adunat puteau să-şi întreţină de bine de rău familia, tot mai numeroasă. Toţi cei şapte copii pe cîţi i-a născut şi crescut au plecat care încotro, îndată după şcoală. De cînd i-a murit bărbatul, Ileana C. se „conduce” tot mai greu de una singură. N-a mai rămas mult şi va pleca după el, îmi spune ea plîngăreţ.

Odată ieşit din curtea mătuşei Ileana, mă bucur mai mult ca niciodată să-l revăd pe prietenul meu Radu, care mă conduce la rudele lui, să luăm cina. Într-un contrast izbitor faţă de vocea abia şoptită şi tînguitoare a mătuşei Ileana, o hărmălaie veselă ne întîmpină îndată intraţi în casa gazdelor noastre. După ce au făcut haz unul pe seama celuilalt, convivii îşi aduc aminte de un subiect şi mai bun de zăbavă: cercetarea mea. Le explic de ce am nevoie de interviurile cu pricina. Intervenţia mea însă stîrneşte un val şi mai impetuos de glume şi rîsete printre meseni, care se propun generos unul pe altul în calitate de subiecţi de intervievat. Într-adevăr, stăpîna acestei case, tuşa Olga, îmi va îmbogăţi a doua zi proaspăta mea colecţie de vieţi omeneşti cu o piesă preţioasă şi rară în felul ei.
După cîteva ore de hrană şi veselie, deopotrivă de copioase, ne facem drum cu Radu spre casa învăţătorului din marginea satului, urmărind şerpuirea cărării cu ajutorul luminii de o putere nebănuită a telefonului meu mobil. Intraţi în casa gazdei, de o austeritate ostăşească, ne îndreptăm instinctiv spre dormitor. La stingerea luminii, întunericul şi liniştea mi se par copleşitoare. Cocoţat pe o pernă imensă, urmăresc un timp proiecţiile colorate împrăştiate pe ecranul obscur al nopţii. Tihna lunecă insidios într-un zgomot din care desluşesc doar tînguielile tot mai îndepărtate ale mătuşei Ileana...

Veşnicia a murit la sat

Moldova rurbană sau cauza înapoierii noastre

Text publicat în Punkt nr. 19 (+ note de subsol)

În timp ce „Occidentul” îşi numără şi linge rănile pricinuite de o industrializare şi o tehnologizare tot mai vehement incriminate de ecologişti (şi „ecologiştii sufletului”), care cheamă cu disperare îndărăt, spre Mama Natură, Moldova n-are de ce să teamă de sechelele cauzate, zice-se, de consumul prelungit al legumelor modificate genetic sau de asprimea convenţiei de la Kyoto. Astăzi, ca şi de-a lungul secolului precedent, sub administraţii succesive, Basarabia trece prin modernizare ca gîsca prin apă, iar satele moldoveneşti îşi duc mai departe traiul şi amarul într-o „vecinicie” (şi un Ev Mediu) care nu mai sfîrşeşte.




Ce ne încurcă să ne plîngem şi noi astăzi, laolaltă cu naţiunile mai „răsărite” din Europa şi America, de „invazia” industriilor şi de efectele lor adverse? CERNOZIOMUL - voi răspunde eu scurt, grăbit, în doi peri. Pămîntul „doldora de roadă”, glia încovoiată de vii şi livezi, aidoma unei „ guri de rai”, reavănul mustind de sucuri şi seminţe gata să dea în floare - toate aceste imagini bombastice cu care poeţii de odinioară ne susurau urechile, sînt cauza înapoierii noastre.
Popoarele nordice, neavînd parte de condiţii prielnice pentru agricultură, s-au hrănit din vînat; natura nefiind darnică cu ele în chip deosebit, acestea au căutat, cu timpul, să-şi producă ei înşişi bunurile cu mîinile şi capul. Pe tărîmurile unde piatră seacă e mai multă decît pămînt, oamenii au trăit din creşterea vitelor sau din comerţ. Evreii, cărora li s-a interzis multă vreme să dispună de pămînt propriu, au căutat să-şi crească averile în afara lui. Prigoniţi fiind din timp în timp, aceştia au învăţat să-şi investească munca în bunuri mobile.
Moldovenii, în schimb, de rînd cu poporimea de pe o bună jumătate de glob, au fost de parcă osîndiţi să-şi înfigă adînc rădăcinile într-un pămînt destul de darnic ca să-i lipsească de nevoia de a nu-şi mai căuta de-a le gurii în altă parte, dar niciodată destul de mult pentru a le da de mîncare pe săturate. În lipsa unei „etici a muncii” şi a unei alfabetizări răspîndite, proprii popoarelor protestante, a accesului la teritorii transoceanice ca în cazul naţiunilor coloniale (prin descoperiri geografice şi puteri militare), emanciparea moldovenilor de pămîntul hrănitor – această tăiere socială a cordonului ombilical – a întîrziat mult timp să se producă.
De fapt, ţăranii moldovenii n-au fost încurajaţi (niciodată prea tare) de vreo administraţie politică din secolele XIX-XX să se urbanizeze şi, în definitiv, să se modernizeze. Rînd pe rînd bandă de protecţie împotriva invaziilor estice, culoar de acces spre Marea Neagră sau Dunăre, zonă de producţie cerealieră, „raţiunea de a fi” a Basarabiei a fost, sub administraţii succesive, mai întîi de toate una strategică.


În „ţara de ţărani” – aşa cum sociologul Dimitrie Gusti a calificat România în perioada interbelică -, Basarabia este provincia cu cea mai ridicată proporţie a populaţiei rurale[1]. La fel, populaţia urbană din Moldova sovietică (RSSM) era proporţional cea mai puţin numeroasă faţă de celelalte republici sovietice vestice. Totuşi, începînd cu 1950, urbanizarea îşi ia avînt şi va spori constant în RSSM, fiind aici chiar mai însemnată decît în celelalte „republici surori”.[2] În anii 1940-1950, urbanizarea se produce în Republica moldovenească din contul deplasărilor populaţiei rurale spre oraşe, dar şi (mai ales) prin fluxul migrator din afară.
Administraţia românească şi apoi cea sovietică au încercat să reformeze şi să modernizeze agricultura provinciei basarabene şi respectiv a RSSM. În Basarabia interbelică, reforma agrară din 1921-1926 a avut menirea să le cultive ţăranilor „spiritul de proprietate” şi, pe această cale, să contribuie la ridicarea nivelului lor de trai. Totodată, redistribuind terenurile agricole, autorităţile române urmăreau să echilibreze decalajul între opulenţa marilor proprietari (adesea de origine etnică neromânească) şi penuria generalizată a ţăranilor autohtoni[3]. În imediat, reforma are un efect pozitiv asupra nivelului de viaţă al ţărănimii basarabene. Ea se adevereşte însă ineficientă pe termen mediu. Astfel, imediat după aplicarea reformelor, producţia cerealieră se reduce la jumătate. Nivelul productivităţii agricole din 1913-1915 nu va fi atins decît în 1940[4]. Criza economică din 1929-1933 şi fărîmiţarea proprietăţilor agricole sub impactul creşterii demografice împiedică agricultura din Basarabia interbelică să devină o ramură profitabilă.
În RSSM, după campania de colectivizare forţată din 1949, Statul sovietic investeşte resurse apreciabile pentru a pune pe picioare un sistem de kolhozuri şi sovhozuri bine pus la punct. Gestiunea raţionalizată şi utilizarea tehnicii agricole contribuie, într-adevăr, la creşterea relativă a randamentului sistemului de „gospodărie colectivă”. În timp ce în alte regiuni agrare din URSS sistemul „colectivist” cunoaşte o scădere constantă a productivităţii, recoltele obţinute în kolhozurile moldoveneşti nu încetează să crească pînă în 1955[5]. Nivelul de viaţă al kolhoznicilor moldoveni nu creşte însă în aceeaşi proporţie cu productivitatea activităţii lor; venitul lor fiind mai scăzut decît venitul mediu al agricultorilor din alte republici sovietice[6].
În Basarabia românească, ca şi în Moldova sovietică, s-a glorificat modul de viaţă ţărănesc al moldovenilor, prin versuri şi cîntece. În România interbelică, ca şi în alte ţări şi regiuni rurale din Europa centrală şi de est de la răscrucea secolelor XIX-XX, ţărănimea era încărcată de toate valorile constitutive ale naţiunii române, şi asta nu în ciuda ci chiar în virtutea înapoierii şi analfabetismului ei. Pe de altă parte, în URSS, Moldovei i s-a rezervat rolul de „grînar” şi de „livadă” a Uniunii, iar poeţii noştri realişti socialişti nu pridideau cu poeme despre „ogoare nesfîrşite” şi „livezi în floare”, punînd accentul pe industrializarea muncii agricole. Totuşi, una se cînta în versuri şi alta se petrecea în realitate. Procesul de urbanizare, început deja în perioada interbelică, a continuat vertiginos după război, iar statutul de ţăran n-a devenit niciodată unul prestigios în oraşele din Basarabia interbelică şi cu atît mai puţin în cele din RSSM, unde „superioritatea” socială a orăşenilor faţă de săteni era accentuată şi de o hegemonie „etnică” a populaţiei rusofone faţă de băştinaşi.


De cîteva decenii încoace asistăm la un proces de rurbanizare instensă, deopotrivă adică urbanizare a populaţiei rurale şi ruralizare a celei orăşeneşti. O deosebire sensibilă apare în statutul atribuit ţăranilor în oraşele moldoveneşti, înainte de 1990 şi, puţin cîte puţin, după această dată. Pe vremea sovietică (dar şi înainte), ţăranului i se rezerva o poziţie vizibil discalificată în context urban. O dată venit la oraş, acesta stătea de regulă umil, molcom, temîndu-se de parcă să nu deranjeze cumva prin chiar prezenţa sa. Cu excepţia unor „oaze” de ruralitate francă în chiar centrul oraşului, cum erau de exemplu piaţa sau autogara, ţăranii nu se simţeau la oraş chiar în elementul lor. Acum însă întîlnim la tot pasul un anume tip de orăşean de dată recentă, care pare că şi-a părăsit satul de baştină trîntind uşile în urma lui, fără a se integra prea bine în mediul de adopţiune. O prezenţă uneori zgomotoasă, care ne spune cu voce tare: ei bine, mă vreţi sau nu, puţin îmi pasă, dar nu mă veţi împiedica să mă simt şi aici ca acasă.
„Răşchiraţi” între sat şi oraş, între Orient şi Europa, între Rusia şi România, patria noastră recentă se zbate între o înapoiere care n-a încetat să ne tragă înapoi şi o modernizare pe jumătate. Cînd se va opri oare această legănare? Ca orice tranziţie în istorie, a noastră pare greu de îndurat. Un lucru nou a intervenit totuşi în viaţa moldovenilor şi pe care vreau să-l cred irevocabil: permeabilitatea relativă a hotarelor ţării. Mînat de nevoi, ţăranul moldovean pleacă în străinătăţuri, aducînd cu sine la întoarcere, în ciuda vocilor alarmiste, o experienţă de viaţă şi un model de trai, care nu pot decît să-l oprească, pînă la urmă, din „vecinica” sa legănare.

[1] La recensămîntul din 1930, ţăranii reprezentau 87% din populaţia totală a Basarabiei, în timp ce, pe toată România proporţia clasei rurale se ridica la 80%.
[2] Populaţia urbană constituia 13 % din populaţia generală a RSSM în 1939, 17 % în 1950 şi 22 % în 1959.
[3] Conform recensămîntului din 1930, 60% dintre ţăranii basarabeni erau etnici români.
[4] I. Scurtu, G. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti, Paideia, 1999, p. 60.
[5] N. Werth, Histoire de l’Union soviétique, de Lénine à Staline (1917-1953), Paris, PUF, 1998, p. 106 ; A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993), Chişinău, Universul, 1995, p. 428.
[6] H. Carrère D’Encausse, L’Empire éclaté. La révolte des nations en URSS, Paris, Flammarion, 1978, p. 119.