sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Marii perdanţi ai revoluţiei de catifea în aşteptarea statului-adăpost

Foto de Dorin Goian

Cei mai mulţi dintre moldoveni s-au simţit perdanţii revoluţiei cu flori şi cîntece de la sfîrşitul anilor '80. De pe o zi pe alta, mulţi dintre ei şi-au pierdut economiile. Valoarea venitului lor lunar a căzut drastic şi nivelul de trai pe potrivă. Unii şi-au pierdut peste noapte lucrul care i-a hrănit vreme de ani buni, fiind puşi în situaţii penibile şi cu urmări incerte de supravieţuire. Pentru mulţi dintre aceşti oameni, dezvrăjiţi iremediabil de simbolurile revoluţiei şi ale democraţiei, anii „socialismului înfloritor” au devenit, retrospectiv, un adevărat paradis, pierdut irevocabil, iar partidul comuniştilor, o promisiune – fie şi înşelătoare – de a-l restitui.

Elitele noastre intelectuale şi democrate au manifestat în toţi aceşti ani o lipsă de înţelegere desăvîrşită pentru aceşti oameni, clasîndu-i şi judecîndu-i pe toţi laolaltă, fără drept de apel, pe criteriu politic („electoratul PCRM”). Dar în acest fel, elitele autointitulate democratice comit fie o eroare de raţionament (pentru că îşi construiesc raţionamentul pe premise proprii, deseori false), fie un act de rea voinţă (atunci cînd le refuză „celor mulţi” o raţionalitate proprie, prezentîndu-i drept victime ale propagandei, actuale sau trecute). Şi în definitiv, ei nu fac decît să persiste într-o eroare strategică cu efecte nefaste, adîncind groapa dintre aceste elite şi „poporul” dezabuzat de versurile şi flamurile fluturate cîndva cu ardoare într-un scurt moment de solidaritate între cele două clase.
Cum să-i înţelegi pe aceşti dezmoşteniţi, fără a-i asculta? Cum să-i asculţi, fără a-i judeca? Am căutat să vorbesc cu cîţiva dintre cei care au pierdut literalmente totul în anii 1990: lucru, familie, adăpost, sentimentul de coerenţă cu sine şi cu lumea, încredere în viitor etc.. Cine dacă nu ei ne-ar putea explica mai bine ce au pierdut în această tranziţie care nu mai sfîrşeşte şi care este sensul acestor pierderi, trăit ca un stigmat pe piele proprie? Dacă reuşim a le înţelege pierderile, traiul şi trăirile, vom reuşi poate să le înţelegem mai bine şi pe ale noastre şi, în cele din urmă, pe noi înşine?

«У меня всё было, кроме самолёта... Cама сделала глупость... И всё потеряла...»[1], - mi se destăinuie mătuşa Galina, cu greu înghiţindu-şi suspinul.  
S-a născut la Magadan în 1953 dintr-un tată rus şi o mamă tătăroaică (din Crimeea). Îşi face studii la tehnikumul de comerţ din regiune, o alegere practică şi care se va adeveri avantajoasă. Căsătorită cu un militar, Galina străbate toată Uniunea în lung şi în lat, locuind şi lucrînd cîţiva ani în unităţi militare. Prin anii 70 se mută cu soţul la Chişinău. Aici studiile de merceologie îi prind de minune, ajutînd-o să se angajeze în posturi plătite onorabil la „Univermag” („Unic”), apoi la „Aureola” (magazin de bijuterii). Divorţează în 1982, dar îşi continuă viaţa nestingherit mai departe. Anii 1990 i-au adus însă Galinei necazuri în lanţ: către sfîrşitul deceniului suferă primul infarct cerebral, apoi al doilea... De parcă ar fi fost puţin, în 2000 îşi vinde apartamentul, cumpără altele două şi, „trasă pe sfoară”, le pierde pe amîndouă... Uite aşa ajunge în stradă, iar acum şi aici, de bine de rău, la Centrul pentru persoane fără adăpost. Ce „nesăbuinţă” i-a marcat în aşa hal destinul? Ce fel de „trădare”? Necazuri familiale, pare că-mi zice, aproape în şoaptă. Fiul ei, cu care a locuit pe strada Pugaciov, a ajuns şi el în stradă, căştigîndu-şi existenţa din surse mărunte, nu tot timpul legale, fapt pentru care a ajuns şi în închisoare. „La ce-i mai trebuie mamă?” – se întreabă doamna Galina, retoric. Azilul de bătrîni ar fi o şansă pentru ea de a-şi găsi grijă şi adăpost. Atîta timp însă cît fiul ei se consideră apt de muncă şi nu renunţă oficial la filiaţie, nu este nici ea formal eligibilă pentru a fi internată în această instituţie (prespunîndu-se că acest fiu îi va purta de grijă)[2].

Încetaţi să o hărţuiţi cu întrebările dvs.!, - ne întrerupe autoritar convorbirea doamna Marina, tovarăşa Galinei, văzînd starea prietenei sale agravîndu-se... „Nu din vina noastră am ajuns aici...” - îmi explică ea pe un ton defensiv. „У нас было всё. По обстоятельством стали бомжами”[3]. Oricine poate ajunge ca noi...
Marina s-a născut la Bălţi în 1951 şi a studiat la Universitatea din Chişinău, facultatea de istorie, pe care nu ajunge s-o termine, din lene sau neseriozitate, o zice chiar ea, în glumă: „Nu-mi ardea atunci de facultate, deşi poate mi-ar fi prins bine pînă la urmă...”. Din 1974, Marina lucrează pînă în 1991 pe post de tehniciană la studioul Moldova-Film. „Фильмы дерьмо ставили... Но работали с интересом...”[4] Avea un salariu de 80 de ruble şi-i ajungea berechet!
Cum a trăit în epoca sovietică?... „Золотые времена... У нас действительно был коммунизм, а мы не знали”[5] - îmi spune Marina, vizibil însufleţită. La magazinul de la colţ erau şapte feluri de salam... Iar caşcavaluri, nici vorbă, erau de tot felul, ieftine şi mu-u-ult mai bune decît cele de acum. După ce a venit Gorbaciov la putere, totul s-a schimbat parcă, inclusiv şi pe plan mental: „Психология изменилась у людей».
Anii 1990 trec peste viaţa Marinei ca un tăvălug. În 1991, mama ei (de fapt sora mamei care i-a fost ca o adevărată mamă) se îmbolnăveşte de cancer şi în scurt timp moare. Tot atunci părăseşte postul la studiou. După o vreme, se angajează ca infirmieră la un spital, dar şi acolo i se spune că trebuie să ştie moldoveneşte şi în scurt timp este concediată. „Ştiu eu moldoveneşte, - îmi zice, nu de asta m-au dat afară...” Apoi s-a întîmplat ce s-a întîmplat («Так получилось...»[6]): propriile rude o înşeală. De atunci, stă şi lucrează pe unde apucă... Cu băiatul ei, care lucrează la piaţă, s-a revăzut după o despărţire de 10 ani, perioadă în care a rupt intenţionat legăturile cu familia, de necaz şi ruşine. Are copii buni, păcat de zis! Dar nici ei nu au o casă a lor, săracii. Sînt nevoiţi să închirieze.
Dar nu e mare scofală! – bravează Marina, afişînd un optimism puţin forţat! Mai are un an doi şi va putea sta la azil (azilul de bătrîni din Chişinău). Acum sînt prea tînără, - îmi zice ea şăgalnic. Doar dacă am avea parte de guvernanţi mai de treabă... Uite, să zicem în loc de monumentul acela mare şi lung de la gară, nu mai bine ar face o casă pentru pensionari fără adăpost?! Noi am plăti, nu-i vorbă, din pensie...
 
Domnul Oleg citea dintr-o carte în toată această vreme deoparte, trăgînd periodic cu ochiul (şi poate cu urechea) spre noi. Invitaţia mea de a-şi împărtăşi povestea vieţii o primeşte fără ezitare. Pentru început îmi povesteşte beleaua prin care şi-a pierdut apartamentul şi a ajuns „fără adăpost”. În 1998, un cumnat îi cere un împrumut, îi propune o afacere, are încredere în el şi iată... «У меня всё было в квартире: аппаратура, мебель румынская...» [7]. Pierde totul, peste noapte. La sfîrşitul anilor 1990, îşi frînge umărul într-un accident. Din acel moment, doar mila prietenilor – şi acum acest Centru – îl mai salvează de la pierzanie.
În epoca sovietică, a trăit ca toată lumea: s-a născut la Chişinău în 1947, tot aici îşi face şi studiile, stă în rînd pentru apartament, pe care îl primeşte destul de repede, în trei ani. Lucrează în miliţie vreo 10 ani, şef la vama din aeroport, apoi ca sectorist. Soţia a lucrat în organele KGB, la secţia pentru minori, în aşa-numita «Детская комната»[8]. Ei şi mai repede i-a venit rîndul la apartament, în mai puţin de jumătate de an. A trăit bine, doar că «не сложилось в под конец»[9]...
Cu sora e încă în relaţii bune, dar ea nu ştie ce i s-a întîmplat, n-a vrut să-i spună. De ce să-i facă sînge rău? Şi soţia, dacă ar afla, ar zbura îndată să-l viziteze, deşi au divorţat de multă vreme.
În Centrul pentru persoane fără adăpost e bine, sînt oameni cumsecade pe aici, doar că mediul e cam... stau laolaltă cu „boschetari adevăraţi”, («действительно бомжи»). Dar pînă la urmă asta sînt cu toţii: nişte boschetari – mă asigură resemnat domnul Oleg. Şi Gheorghe Grîu (actorul) a trecut pe aici...
În azilul de bătrîni îi este greu să ajungă fără relaţii, dar speră să-şi poată perfecta actele cît de repede şi să fie acceptat, pînă la urmă... Este optimist.

În epoca sovietică, aceşti trei subiecţi, intervievaţi la un Centru pentru persoane fără adăpost din Chişinău, au avut cu toţii un statut şi un venit onorabil, iar cariera lor cu nimic nu părea să prevestească situaţia lor actuală. Anii 1990 au venit în viaţa fiecăruia dintre ei ca un şir de cataclisme pe toate planurile, fără legătură aparentă între ele.
Fiind deja divorţaţi, aceşti trei subiecţi îşi pierd cu adevărat legăturile cu familia abia în anii 1990, tot atunci cînd îşi vor pierde şi locuinţa (sau locuinţele), din cauza înşelătoriei din partea unui membru al familiei. Pierderea adăpostului vine în cazul lor mînă în mînă cu ruperea liantului familial, cu tot cu sentimentul de încredere şi de protecţie pe care familia i le procura (sau ar fi de aşteptat să i le procure) în mod firesc. Este probabil piederea cea mai dureroasă, poate mai greu de suportat decît cea a adăpostului permanent, o ruptură pe care o deneagă de altfel, fiecare în felul său, în ciuda abandonului aparent din partea copiilor şi a altor rude apropiate. Oleg îşi spune că ar fi suficient să le spună surorii şi fostei lui soţii, pentru ca aceştia să-i sară de îndată în ajutor. Marina susţine cu înverşunare că are nişte copii minunaţi. De ce atunci locuieşte în stradă? Pentru că nici ei nu o duc uşor, zice ea... Galina pare cea mai nefericită, pentru că îşi asumă ruptura cu fiul său, considerîndu-se totodată vinovată de starea ei de fapt. Ne amintim „nesăbuinţa” misterioasă care i-a cauzat pierderea domiciliului. Prin urmare, „La ce-i mai trebuie lui [aşa o] mamă?” nu mai sună ca un reproş adresat fiului ei, ci ca o mustrare aruncată sieşi. Spre deosebire de Galina, ceilalţi doi subiecţi se prezintă ca nişte victime ale unor escrocherii (comise, cum spuneam, chiar de rudele lor apropiate). Insistenţa cu care Marina vrea să ne convingă de inocenţa ei şi a lor faţă de propria lor năpastă apare şi pe fundalul marginalizării şi stigmatizării acestei categorii de persoane în societatea noastră şi în sistemul instituţional de asistenţă socială din R. Moldova, moştenitor al sistemului sovietic de protecţie socială, în care persoanele fără domiciliu stabil erau criminalizate (cf. celebrul decret din 1961 «Об усилении борьбы с лицами, уклоняющимися от общественно-полезного труда и ведущими паразитический образ жизни»[10]).
Există totuşi un soi de fatalism în modul în care îşi prezintă problema, mai ales ultimii doi subiecţi («Так получилось... », «не сложилось...», «по обстоятельством...»[11]), atribuindu-şi nenorocirile unor conjuncturi nefavorabile. Această frazeologie exprimă în mărturiile celor trei un sentiment acut de nesiguranţă, pe care îl generează şi îl întreţin lipsa adăpostului permanent, fragilitatea liantului familial şi mai ales absenţa percepută a unui stat paternalist viabil, cum era în memoria lor Uniunea sovietică. În lipsa unui stat-providenţă, viaţa de zi cu zi apare, în percepţia lor, ca fiind ghidată de un destin arbitrar şi implacabil. Pe fundalul unei nesiguranţe cronice, Centrul pentru persoane fără adăpost devine, fie şi pentru un timp, substitutul parţial al unei vieţi de familie.
În aceste condiţii de restrişte, azilul de bătrîni din Chişinău apare pentru Galina, Oleg şi Marina, ca şi pentru atîţia alţii ca ei, ca o fata morgana a unei protecţii pierdute, o speranţă de a urca pe un cerc concentric superior în acest tărîm al strădaniei post-paradiziace.



[1] Am avut totul, în afară de avion... Dar am făcut o prostie... Şi am pierdut totul.
[2] Această informaţie am aflat-o de la o angajată a Centrului pentru persoane fără adăpost din Chişinău. Nu dăm numele real al Centrului din motiv de confidenţialitate. Din acelaşi motiv, numele subiecţilor intervievaţi sînt fictive.
[3] Am avut de toate. Împrejurările ne-au lăsat fără adăpost.
[4] Făceam filmuri de rahat... Dar lucram cu tragere de inimă.
[5] Vremuri de aur... Noi chiar am avut comunism, fără să ştim.
[6] Aşa a ieşit...
[7] Am avut totul în apartament: aparataj, mobilă românească...
[8] „Camera pentru copii”.
[9] Nu s-au aşezat lucrurile pînă la urmă...
[10] „Despre intensificarea luptei cu persoanele care se eschivează de la munca utilă societății și duc un mod parazitar de viață”.
[11] „Aşa a ieşit...”, „nu s-au aşezat lucrurile...”, „aşa au fost împrejurările...”.

Text publicat pe www.platzforma.md: http://platzforma.md/?p=1 (tot aici a se vedea şi nişte comentarii la acest articol)

miercuri, 20 noiembrie 2013

A apărut platzforma.md!

Foto de Pablo Chignard

A apărut platzforma.md (PZF), pagină de gîndire critică și analiză socială!
http://platzforma.md/

Pentru început, PZF vă propune un dosar consistent despre necesitatea gîndirii critice în Moldova și în regiune, cu Vitalie Sprînceană, Lilian Negură, Vasile Ernu, Gabriel Marin, Vitalie Vovc, cu un argument şi un Manifest din partea redacției PZF şi un articol de Petru Negură despre Marii perdanți ai tranziției. Alte rubrici (biblioteca PZF, Ce zice lumea, Analize...) sînt pe cale de a fi inaugurate. Vizitați http://www.platzforma.md/ și grupul nostru pe facebook! Şi pe twitter la https://twitter.com/platzforma.

Rămîneți cu ochiul pe noi!

Vor urma analize revelatoare și luări de atitudine curajoase.


Iată Manifestul PZF:


De ce avem nevoie de o platformă de gîndire critică în R. Moldova?


Platzforma.md (PZF) îşi propune să devină un spaţiu virtual (deşi nu mai puţin real) de reflecţie şi atitudine critică. Prin publicarea unor discuţii şi analize calificate ale anumitor fenomene şi problematici sociale neglijate sau manipulate în spaţiul public (inegalităţi, vulnerabilitate, opresiune, identităţi, culturi, ideologii etc.), PZF aduce în prim plan interpretări necesare pentru deconstruirea înţelegerilor dominante ale acestor fenomene în societatea noastră. Totodată, PZF doreşte să contribuie la lărgirea discursului public în Moldova prin includerea unor puncte de vedere marginalizate sau ignorate, precum și prin găzduirea unor întîlniri între viziuni diferite sau opuse.

O serie de fenomene prezente în societatea din R. Moldova în ultimii ani – monopolizarea pieței mass-media de către agenţi economici netransparenţi, comercializarea presei și sacrificarea calității şi considerentelor etice în numele profitabilității economice, multiplicarea în spațiul public a unor discursuri intolerante, discriminatorii sau cu accente discriminatorii, criza profundă din sistemul educațional ce limitează accesul studenților la ideile și dezbaterile curente din domeniu, cenzura informală a discursului public, excluderea unor grupuri marginale (săracii, romii, persoanele cu dizabilităţi, persoanele LGBT etc.), nivelul scăzut de cultură și educație civică şi politică a cetățenilor, justifică, în opinia noastră, necesitatea unui portal de atitudine, analiză și critică socială. Amplificarea unor discursuri intolerante – fie ele motivate din punct de vedere etnic sau religios, pe fundalul acutizării aşa-zisei „crize identitare” – ne-au convins că dezbaterile și „luptele de idei” constituie un mijloc crucial în procesul de comunicare, informare şi în ultimă instanţă de democratizare a societăţii. Diversele forme de intoleranță şi discriminare (șovinism, sanism, rasism, sexism etc.) şi fenomenele negative pe care acestea le generează (inegalităţi, excluziune, opresiune etc.) pot fi diminuate şi chiar eliminate, credem noi, prin contribuţia unor dezbateri calificate și conştiente de dimensiunea civică a acestor luări de poziţie.

În același timp, o serie de discursuri și practici – politicile economice ale capitalismului „sălbatic”, tranziția negîndită la economia de piață, sărăcirea masivă a unor grupuri sociale atît în zonele rurale ale țării, dar și în orașe, mai ales ca urmare a procesului de dezindustrializare, corupția politică la nivel central și local, proliferarea oligarhiilor politice și economice la adăpostul unor construcții mitologice precum „economie de piață”, „integrare europeană”, „democrație”, „unionism” – au fost abordate necritic, fiind sustrase reflecției, deși acestea influențează în mod decisiv viața cetățenilor Moldovei. PZF vrea să supună această stare de fapt unui examen critic şi astfel să participe la îndreptarea ei.

Un discurs critic informat şi o discuţie amplă stimulată de acesta ar conduce la erodarea stereotipurilor, prejudecăţilor şi a altor „reflexe” de gîndire care susţin fenomenele socio-politico-economice pomenite mai sus, ar contribui la depășirea blocajelor în comunicarea dintre diferite grupuri sociale (etnice, religioase şi de statut social) şi ar pune baze reînnoite (clădite pe principiile echităţii) pentru o coeziune şi o solidaritate sporită în societatea noastră.

Lipsa de dezbateri publice pe anumite chestiuni de importanţă (de ordinul celor menţionate mai sus) este o poziţie comodă. Totuşi, istoria mai mult sau mai puţin recentă ne învaţă că slăbiciunea discursului critic în anumite perioade şi spaţii geografice şi culturale (de exemplu, anii 1930 în Europa, dar și tranziția post-sovietică) au permis radicalizarea unor regimuri politice, încetăţenirea unor discursuri de propagandă şi punerea în aplicare a unor măsuri cu consecinţe dezastruoase pentru comunitatea locală şi mondială (pentru a nu aminti decît holocaustul, crimele staliniste sau epurările etnice din fosta Iugoslavie). Situaţia actuală a societăţii noastre ne aminteşte în multe privinţe de perioade în care au înflorit diverse mişcări şi regimuri autoritare. Istoria încă nu ne-a vaccinat împotriva unor cataclisme sociale în stare să explodeze în orice moment pe fundalul unor crize sociale de profunzime, însoţite de o comunicare publică parţială şi puternic distorsionată de interese personale şi corporative. În lipsa unor dezbateri şi reflecţii critice de anvergură, riscăm să devenim martorii – neimplicaţi – ai unui sistem bazat pe opresiune şi injustiţie, care odată exacerbat, poate da naştere unor manifestări sociale şi politice de factură autoritară.

PZF nu urmăreşte să devină o comunitate omogenă a unor părtaşi de idei şi de poziţie, să producă şi să difuzeze păreri şi mesaje pentru uzul unui cerc circumscris al unor semeni (după principiul „the medium is the message”), nici nu pretinde să instituie un discurs ortodox (un alt „-ism”). Aşa cum s-a pomenit mai sus, PZF vrea să favorizeze desfăşurarea unui schimb de idei şi de poziţii nu neapărat convergente, dar în mod necesar multilateral informate, în scopul stimulării unei comunicări şi reflecţii sociale eminamente critice şi „dialogice”, opuse prin definiţie unor luări de poziţie partizane şi unei gîndiri înţepenite de scheme ideologice implicite şi de un bun simţ iluzoriu.

Cinismul (guvernanţilor), zeflemeaua (decidenţilor de rang mediu) şi neîncrederea generalizată (a oamenilor de rînd) erodează din fundament posibilitatea însăşi a oricărui proiect de anvergură iniţiat din bună credinţă în folosul şi binele unei comunităţi şi a societăţii în genere. Aceste manifestări anomice întreţin totodată un liant paradoxal în baza unui complot al societăţii împotriva ei însăşi, în interesul unei căpătuiri sau supravieţuiri individuale de moment. Spiritul critic de la care se revendică platforma noastră este contrar acestei stări de spirit corozive din societatea noastră. Dimpotrivă, PZF va căuta să repună în drepturi anumite principii morale, de dreptate şi solidaritate umană, fără de care încrederea faţă de aproapele nostru şi speranţa în viitor devin nişte noţiuni lipsite de sens, iar comunitatea este surpată din interior.

Spiritul critic şi reflexiv este expresia năzuinţei noastre – şi sperăm contribuţia noastră pozitivă – pentru o lume mai dreaptă, mai bună.



luni, 4 noiembrie 2013

Competing nation-building projects in Bessarabia, Transnistria, and the Republic Moldova: Deconstructing a Plural Identity

Paper presented at Leipzig University on the invitation of Leibniz-Institut für Länderkunde, Leipzig, October 28, 2013 

Abstract

In my presentation I discuss the nation-building projects that have been implemented in Bessarabia and Transnistria (current territory of the Republic of Moldova) in the 19th and 20th centuries. Discussing these competing projects, generally elaborated outside these regions, will help us to better understand the so-called “identity crisis” that the population of Moldova, both the political and intellectual elite and ordinary people, is facing during the last 20 years.


In the title of my presentation, I used the expression “plural identity” to define the Moldovan population’s identity (or better: identities). In Moldova, a part of the local intellectual elites see this “plural” identity feature as a “problem”, defining it as an “identity crisis”, borrowing a cliché from the human sciences. In my presentation, I will try to unfold the meaning of this so-called “identity crisis”, by integrating it in a certain nationalizing discourse. Then, in order to understand the identity situation in Moldova today, I will make some steps back by looking at different nationalizing projects that were undertaken on the territory of this country during the last two centuries. 

The national identity is perceived and presented in the Republic of Moldova as problematic, because there is no general consensus about a precise ethnic identity among the local Romanian speaking citizens. Some of them call themselves Moldovans, fewer ones identify as Romanians (cf. infra). The term of “identity crisis” is used by a certain group of intellectuals to define this lack of consensus, but especially to describe the self-perception of a part of the given population (those who perceive them as Moldovans). The “identity crisis” means therefore, in that particular discourse, that Moldovans (namely Romanian speaking Moldovans) do not identify themselves correctly, i.e. as Romanians.

The Romanianist national discourse (“We are Romanians!”) is prominent in Moldova among the local intellectual elites, but it is slightly represented in the “masses” of Moldovans. Another weakness of this nationalizing discourse is that it excludes the ethnic / linguistic minorities.

According to the 2004 census, the (declared) Moldovans represent 75,8% in the mainland Moldova (and 69,6% with Transnistria), (declared) Ukrainians – 8,4% (11,2% with Tr.), (declared) Russians – 5,9% (9,4%), (declared) Gagauzes – 4,4% (3,8%), (declared) Romanians – 2,2% (1,9%), (declared) Bulgarians – 1,9% (2,0%), (declared) Jews – 0,1%, (declared) Poles – 0,1%, other nationalities – 1,0%.

The 2004 census was suspected by some pro-Romanian intellectuals of methodological bias (suggested response to questions regarding the ethnic identity – and it was so, indeed, in my own experience as respondent to that census).

A survey realized by an independent research institute (“Etnobarometru”, by the Institute of Public Policies, in 2005) shows us a more nuanced identification structure of the Romanian speaking population in Moldova. Among the Moldovans / Romanians – 95% presented themselves as Moldovans and 5% as Romanians, but, from this group, 81% recognized themselves as Moldovans, 14% as Romanians, 57% as citizens of RM, and 32% as settlers of their locality, in a question with multiple responses.

This ethnic situation is presented by local pro-Romanian elites either as the result of frauds (made by research institutes and the public Office of statistics), or as an evidence of the “identity crisis” and thus as a situation to be changed by an intense, pro-active nation-building process, through education, culture, and mass media institutions – in order to persuade the adult and to educate the young about their true identity, and so to correct the lasting effects of the Soviet propaganda.

Another salient nationalizing discourse, the “Moldovanism” (i.e. “We are Moldovans, not Romanians!”), is promoted in general by certain political groups derived from the former Communist nomenklatura, and a few intellectuals, mainly historians. This nationalizing agenda benefits from a much larger support among the majority population. The weakness of this nationalizing discourse is however its very low elite representation. The few intellectuals who are the followers of this “Moldovanist” discourse (V. Stepaniuc, V. Stati, S. Nazaria) enjoy a low intellectual or academic (sometimes even moral) recognition by the mainstream intellectuals and academic institutions in Chişinău, because the academic or intellectual elites who should recognize the later do not simply agree with their “Moldovanist” nationalizing agenda.

From 1991 to now the Republic of Moldova continues to be the battlefield of different “Romanizing” and “Moldovanist” agendas. These national discourses are represented in politics by the main political parties: the “Christian-democratic” and “liberal” parties (at power from 1991-94; 1998-2001, and 2009 to now) use to claim the Romanianist discourse, whereas the Agrarians (1994-98), then the Communists (2001-2009) are well known for their strong “Moldovanist” discourse.



The years
The main party or alliance at power in Parliament
National discourse
1991-1994
Mainly “democratic” deputies (the Popular Front)
Romanianist
1994-1998
The Agrarian Democratic Party (former Communist nomenklatura)
Moldovanist
1998-2001
Pro-Democratic Alliance (ADR)
Romanianist (moderated)
2001-2009
The Party of Communists of Moldova (former Communist nomenklatura)
Moldovanist
2009 – now
Pro-Democratic alliance (AIE)
Romanianist (moderated)



Neither the Moldovanist camp, nor the Romanianist one did succeed to impose a consistent national agenda, either because of weak popular support (as about the Romanianism), or due to its low intellectual representation (in the case of Moldovanism). Therefore, in Moldova there is still no a strong and unifying “national idea”, but a conglomerate of different competing nationalizing agendas, acting at different separate levels. For instance, in 1994 the Agrarian Party decreed in the Constitution the official name of the state language as “Moldovan language” (the controversial 13th article of the Constitution); this article is still valid. But no political party, neither Agrarians nor Communists, did succeed to change the name of “Romanian language” and “History of Romanians” disciplines and textbooks in schools and universities. Several attempts in that sense were struck by a harsh opposition on behalf of the teaching staff and students (in high schools and universities).

Both nationalizing discourses and agendas present or imply a rather ethnic definition of the nation (“We are Romanians!” or “We are Moldovans!”, i.e. “We are (ethnic) Romanians [not Moldovans]!” or “We are (ethnic) Moldovans [not Romanians]!”). Both discourses do not really include in their definition of the Moldovan nation the ethnic / linguistic minority groups, which however represent ¼ of the population in the mainland Moldova and 1/3 with Transnistria. Moreover, the “minority” ethnic groups are overrepresented in cities: 33% in Chişinău municipality (i.e. including the villages around the city) or 48% in Bălţi municipality.

Despite its known openness to the Russian speaking population (its potential electorate), the Communist Party did not express so far a coherent civic oriented national agenda in order to integrate different ethnic and linguistic groups. On the other hand, the so-called Liberal and Democratic parties and intellectual elites continue to claim an ethno-nationalistic agenda, excluding and alienating large spans of the Moldovan population.

As Rogers Brubaker showed in a seminal study based on a research made in Cluj city, Romania (Nationalist Politics and Everyday Ethnicity in a Transylvanian Town, 2006), the firm and sometimes aggressive nationalist discourse(s), presented in the public space by local officials, did not necessarily push the “population” to involve in real ethnic conflicts, nor even tensions. More often, these discourses slightly reach the ordinary people (“the people”), which remains rather an object of the elites’ discourses, than a real, full-fledged actor of their nationalizing agendas. Similarly, the civilian population of different groups and identities in Moldova – Moldovans, Romanians, Russians, or Ukrainians – does not seem affected in their daily lives by the periodic ethnic and linguistic debates. Only a small, though active minority of “ethnic entrepreneurs” remain engaged in identity and ideological controversies.

At the same time, political elites exploit periodically the sensibility of these “flammable” issues, while real and vital problems, related to economic development, grand corruption, pauperization, and mass migration, seem unsolvable.

Be it “invented”, claimed and debated by a small part of the Moldovan society, the “identity crisis” gets periodically the visibility of a real problem. Thus, through a self-fulfilling process, “ethnic engineers” of different kinds and political colors transform latent or “banal” nationalism (M. Billig, 1995) into an identity debate, likely to impede people’s peaceful coexistence and cohesion.

Putting it into a wider political context, the above mentioned nationalizing agendas conceal a geo-political issue. Therefore, the “Romanianist” discourse involves a quite obvious unionist component and, accordingly, an anti-Russian feeling. On the other hand, the “Moldovanist” counterpart implies an anti-Romanian attitude and, at the contrary, a pro-Russian mood, expressed sometimes in geo-political options, favorable to the adherence of Moldova to Russia-Belarus-Kazakhstan Customs Union or other hypothetical Eurasian unions.

These geopolitical sympathies and affinities, mixed to identity feelings, have a deep and complex historical background. In the following part of my paper, I will try to briefly discuss a series of most relevant in my view historical facts and contextual information, in order to shed more light on this identity debate.

The symbolic, ideological, and (geo-) political debate around the so-called “identity crisis” is closely related to successive nationalizing projects that have been implemented in the territory of the today Republic of Moldova, i.e. in Bessarabia and Transnistria regions. But these projects were in general conceived and articulated outside the above mentioned regions, in the imperial and national polities to which Bessarabia and Transnistria were part of in different periods of the last two centuries. The competing nation-building projects, developed and implemented in Bessarabia and Transnistria, are thereby determined by the disputed status of these regions in relation to the geopolitical interests of the respective imperial and national states, that is roughly speaking Romania (after 1862) and the Russian Empire (then USSR).


Bessarabia and Transnistria in the Russian Empire

In 1812, before its annexation as a result of the Russian-Ottoman and Napoleonic wars, Bessarabia (named so by the Russian administration) was rather a borderland than a full-fledged province in the Moldavian principality (cf. A. Cuşco & V. Taki, 2012). Therefore, it was a rather under-developed area, culturally and economically. Its few cities were settled around fortresses (Chilia, Soroca, Tighina, Cetatea Albă) aiming at protecting the mainland Moldavian principality (between Prut and Siret), with its cities Iaşi, Brăila, Suceava etc., where were concentrated all the administrative, religious and cultural foci. Hence, the economic exchanges were circumscribed to particular small areas and circuits, whereas the elites of all kinds were almost missing. Paradoxically, some local elite groups (nobility) were created by the Tsarist administration by ascribing a number of statuses and privileges to a number of landlords coming from the right-bank Moldavia.

After 1812, Bessarabia became the ground for various integrative and modernizing processes, developed by the Tsarist rule through successive stages. The main Bessarabian cities – Chişinău, Bălţi, Tighina – were thus created and developed by the Tsarist administrators, by attracting various colonists from the South-Eastern Europe, Central Europe, and Western Russian Empire, in order to populate the Southern part of Bessarabia (left by the Tatars after 1806-1812 wars) and the towns and so to encourage the economic exchanges. Thus, the demographic structure of the province changed rapidly over the 19th century (see figures).



Demographic dynamics in Bessarabia during the 19th century



Demographic dynamics in Bessarabia during the 19th century (ethnic / linguistic groups)

* “Bulgarians” included also “Gagauzes” in 1917, 1844, and 1861 censuses.

The economic development and the overall modernizing processes focused more the colonists’ settlings and the cities, and less the villages dwelled by local peasants. Furthermore, before the late 19th century the Tsarist administration lacked any firm and consistent assimilation policies in that border province. Therefore, the mass schooling, which was the main acculturation tool in all the European nationalizing states (cf. E. Weber, Peasants into Frenchmen), was not seen as a priority by the Tsarist regime before the late 19th century. As a result, the 1897 census shows a huge proportion of illiterate people, especially among the local ethnic groups: 90% among Moldovans (Romanian speaking, esp. peasants and women), but much less among Germans – 37%, 50% among Jews, and 60% among Russians living in the Bessarabian province. At that time, the Tsarist administration tried already to overcome this situation. So, by 1912, more than 1000 elementary schools were opened in Bessarabia, most of them teaching in Russian (Moraru, 1995, p. 85).

Unlike the Polish and Finish provinces, Bessarabia lacked any prominent nationalist movement, at least before the 20th century, because of the insufficiency of the local educated elites. The few local intellectuals were russified, others migrated in Romania (like C. Stere, D. Moruzi, B. P. Hasdeu), elaborating there the “Bessarabian issue” and integrating Bessarabia in the Romanian „symbolic geography” (cf. A. Cuşco, 2006; Cuşco & V. Taki, 2012). A nationalizing pro-Romanian discourse appeared at the beginning of the 20th century among a small group of intellectuals and students in Russian universities (Dorpat / Tartu, St. Petersburg, or Kharkov). Those intellectuals shared both nationalistic and socialist visions on their native province. In their view, the local peasants were to be liberated both as dominated natives and oppressed social group. The context of the World War I, then the Russian revolutions from 1917, leading to the separation of the Bessarabia from the Russian Empire, then to its integration into the Greater Romania in March 1918, fully realized all the aims and aspirations of the Bessarabian nationalists and social revolutionaries. It is also true that the international configuration in the context of the World War I was much more determinant over the rapid political changes occurring in Bessarabia than the claims of the local revolutionaries and nationalists.

Romanian Bessarabia and Soviet Transnistria (1918-1940)

In 1918, Bessarabia became part of the Greater Romania, while Transnistria was tacitly “inherited” by the Bolshevik Russia, then, in 1924, for obvious irredentist purposes oriented to Bessarabia, was transformed into a separate unit, the Moldovan Autonomous Soviet Socialist Republic in the frame of the Ukrainian Soviet Republic (C. King 2000, P. Negură 2009). In these regions, the Romanian and the Soviet administrations started ambitious modernizing and at the same time nationalizing projects, proclaiming a radical separation from the Tsarist heritage. Both in Bessarabia and Transnistria, new national elites were to be trained through a growing network of high schools, professional colleges and higher educational institutions. In both settings, the local population – even and especially the peasants – were actively involved in this project through schooling, literacy campaigns, and industrialization. However, to the great disappointment of the respective national elites and administrations, the local population, especially peasants, did not involve actively and willingly in these enlightening and nationalizing processes coming from the respective capitals. Despite the high administrative pressure (e.g. fines) and persuasion, the local peasants remained reluctant to schooling, many of them preferring to use their children as labor force in their farms instead of sending them to school (P. Negură, 2009b). In the Soviet Moldavia, the schooling process got a greater impetus in the late 1920s and early 30s, during the so-called “Cultural Revolution”, together with other pro-active campaigns such as Collectivization, De-kulakization, industrialization (P. Negură, 2009c). Yet, in the Soviet Moldavia, as in the Romanian Bessarabia, the “people” remained a rather passive object than a real subject of these grand, high modernist endeavors, to which it developed a series of survival strategies of passive resistance (cf. J. Scott, L. Viola, K. Brown).

The first results of these cultural revolutions appeared in the 1930s both in Bessarabia and Transnistria, when the first generations of elite representatives graduated the local schools and universities. The emergence of a new generation of young intellectuals, writers, journalists, trained in the Romanian or Soviet educational systems, brought the premises for a generational gap, reinforced in the context of the radical political changes. In both regions, the new generation of intellectuals benefited from a growing support on behalf of the authorities, while the old generation was losing its legitimacy. In the Romanian Bessarabia, the generational gap raised on the basis of the differences in terms of “cultural capital”. However, the relation between educational capital and the national discourses seems somehow striking. The representatives of the older generation, trained in the Russian Empire, remained nationalist and unionist (i.e. followers of the unification of Bessarabia with the older Romanian provinces), whereas the young writers and journalists manifest starting from the 1930s a firm and bold regionalist platform; “More autonomy for Bessarabia!” and “Integration, not assimilation!” were their slogans. The regionalist platform of the young Bessarabian intellectuals aimed at moderating the very energetic, top-down nationalizing agenda promoted by the Romanian state in Bessarabia, and at the same time to encourage the participation of local population in the integrative and modernizing projects driven by the “nationalizing” state. (P. Negură 2009)

In the Soviet Transnistria, in the late 1930s, the generational gap was exacerbated by a harsh administrative war against the “inner enemies”, namely the first generation of “cadres” and intellectuals of Bessarabian and Romanian origins, invited in the 1920s to participate to the “national and cultural building” of the Soviet Moldavian Republic. All of them were eliminated during the Great Purges of 1937-38. Taking an active part in the purges with individual and collective denunciations, the young generation of cadres and intellectuals, trained in the Soviet colleges and Pedagogical institutes, became the beneficiaries of this rough, top-down “authority transfer” (P. Negură, 2009, C. King, 1999).

One of the main tasks attributed to Soviet Moldovan writers and “creative intellectuals”, from the creation in 1928 of the first literary organization in the Moldavian Autonomous Soviet Socialist Republic (MASSR) up to the collapse of the Soviet Union in 1991, was to create a system of cultural values (around an allegedly distinct literary language and the invention of a local cultural heritage) which would legitimate the existence of a Moldavian “socialist nation”. In contrast with the 19th century European nation-building process, the Soviet Moldavian national project was designed and implemented in a very short time so as to “catch up” with more advanced nations (Soviet ones included). Moldovan writers, scholars, and artists were thus appointed leaders of a large-scale will-driven enterprise, made possible with the direct intervention and under the strict gaze of republican authorities.

Both in MASSR (1924-1940) and, later on, in MSSR (Moldovan Soviet Socialist Republic, 1940-1991), just like in other Soviet republics, the local administration and intellectuals were divided in two antagonistic groups according to the geographic origin and “political capital” of their members. Throughout the 30s, the MASSR administrative and intellectual elite becomes the battleground of an increasingly fierce fight, both symbolically and administratively, between two camps – the so-called Moldovanists and the Romanianists –, who got their names from their respective positions on the issue of the national language of the Republic. Moldovanists advocated for a stand-alone “Moldovan” language, in clear-cut rupture with literary Romanian language norms. On the other hand, Romanianists were in favor of a literary “Moldovan” language every bit identical with the language written and spoken in Romania. As with other Soviet republics, the central power instrumentalized the social and political divide at the level of the local administration and intellectual elite and regularly interfered to determine the power relations and the spheres of influence between the two groups. Sometimes, however, the two factions took advantage of the changes at the top, in Kiev or Moscow, taking over local power and imposing a certain conception of linguistic and/ or cultural policies. Neither of the groups was able to stay in power more than a few years in a row. Thus, the authority transfer from one group to the other automatically brought about a reversal in terms of linguistic policies, on the ruins of the previous version of “Moldovan” grammar and spelling.

The Moldovanist – Romanianist divide survived after the creation of the Moldovan Soviet Socialist Republic in June 1940 and the integration of a new group of Bessarabian writers and journalists. After the World War II, a fierce quarrel arouse between the Transnistrian writers and scholars and the Bessarabian “new comers” about the sharing of the administrative power and symbolic issues (like the literary language and literary heritage). Helped by a favorable context and their own resources, the Bessarabian group won the dispute with the Transnistrians. As a result they imposed, riding the wave of the post-Stalinist thaw, a Romanian-like version of the “Moldovan” literary language and cultural heritage. The only concession made to the Moldovanist camp was the maintaining of the Cyrillic alphabet which remained a symbolic marker of specificity of the “Moldovan” language.

The relatively low success of the Soviet national project in Moldova stems from its inconsistency. Between 1924 and 1956, Soviet Moldavia (MASSR and MSSR) was subject to seven linguistic “reforms” (accompanied by revisions of cultural policies), going back and forth between Moldovanism and Romanianism. For over thirty years, both the Moldovan administration and intellectuals oscillated between two opposed cultural and linguistic conceptions which led to a split in the ethnic and national identity of the Moldovan population. The inconsistency of the national, linguistic and cultural policies promoted in Soviet Moldova, which lasted for three decades, can be accounted also on the lack of decision making on the part of Soviet central and local authorities. The lack of decision making is partly explained by the fact that Moldova was integrated in the “big family of Soviet republics” according to a peculiar sovietization formula. Most of the times, the Moldovan “case” was perceived as falling under the Western Soviet republics category, those annexed after 1940 (the Western Ukraine, Western Belarus, the Baltics, and Karelia). Some other times, however, Moldova was grouped together with the Middle Eastern Soviet republics, given the disputed nature of its territory and its predominantly rural population (P. Negură, 2009, I. Caşu, 2000).

Starting with the mid 50s, behind the official façade of a Moldovan language and literature, a tacit “Romanianization” of high culture occurred in the Republic of Moldova under the pressure of Bessarabian intellectuals and with the support of some cultural figures in Moscow (P. Negură 2009, C. King, 2002). At the same time, the policies implemented by the Moldovanist camp for several decades left their profound mark on the language and identity of both Moldovan cultural intellectuals and their target audience, after 1956. At present, the majority of the Romanian-speaking population in the Republic of Moldova define themselves as Moldovans and calls the language they speak as “Moldovan language.”

The wave of the Khrushchev thaw, which gave Moldovan intellectuals a first taste of the freedom of expression, withdrew soon. Hopes kindled by the official recognition of the language and cultural heritage (the “Romanianized” version) were shattered in 1959 by the increasingly frequent calls to order of the party leadership against the putative “nationalist” writers. While the power fiercely attacked the “Romanianization” of the Moldovan culture, a generalized process of Russification took over all the spheres of the republic. From that moment on, Romanian culture and particular manifestations deemed nationalistic were banished from the public space and they withdrew in the private space of informal meetings organized by some intellectuals as a means of escaping the official propaganda discourse that they were forced to use in their works.

Although remaining persuaded by the community of the language and cultural heritage between Moldovans and Romanians, the Moldovan writers and teachers continued to work on the education and consolidation of a Moldovan identity with “Soviet” contents. The dissonance between the “façade discourse” and the “intimate discourse” of the Moldovan intellectuals on the supposed components of the Moldovan identity led eventually to a break which widened in time between the Romanian feeling of identity cultivated in private by the Moldovan cultural elite, which exploded under the perestroika and the “velvet revolution”, and the self-perception of the masses of Soviets Moldovans, educated to perceive themselves as such by the same cultural elite.


Instead of conclusion

Today, historical battles and various historical policies compete to impose in the public sphere of Moldova a “symbolic monopoly” on the “historical truth”: thus, different manifestations and celebrations have divided the Moldovan society since 1991, like the Victory Day (9th of May), organized by the Russian speaking community (with the support of the Russian embassy), or on 27th of March (the Union’s march celebrating the decision of the unification of Bessarabia with Romania). Likewise, at various historical dates, the victims of the Stalin regime are commemorated, but very rarely, and much less visibly, the victims of the Holocaust.

If the ethnic concept of nationalism defines shared regional interests based on the representation of a shared past, the “civic” concept of nation represents the idea of a common life in a shared future (Melvin 1995; Van Meurs 2013).
The only solution I could see to the present “identity crisis” is to invent and to implement an open scheme of civic nation, in order to integrate the various groups and identities into a broader, inclusive Moldovan society. In order to succeed and to sustain, this civic nation formula should emerge from within the Moldovan society, not from without it. Certain tendencies and attitudes manifested recently in the Moldovan civil society and political elites make me hope that such a civic nation project is already ongoing. I also hope that it will benefit from a large social support, stemming from a shared will to build a happier future within a plural society.



joi, 24 octombrie 2013

„Este un singur critic mai mult sau mai puţin obiectiv, care este Timpul. Dar pînă şi acesta poate greşi”

Interviu inedit cu Aureliu Busuioc

(23 decembrie 2003)

Aureliu Busuioc, văzut de Roman Rybalev pentru Punkt


Mă prezint. Îi spun că fac o teză de istorie despre scriitorii moldoveni în perioada stalinsimului. În cazul său aş vrea să-mi povestească parcursul său de scriitor.

AM: Adică cum am traversat balta?

PN: Da. Eu cunosc CV-ul dvs dar aş vrea să fac cunoştinţă şi cu aspectul mai personal al acestuia. Părinţii dvs., am auzit că au fost mazili?

AM: Cum să-ţi spun, tata se trage dintr-o familie de căpitani, de mazili, ştii ce sunt mazilii? Erau de obicei boiernaşii de curte, funcţionarii de la curţile domneşti care mai păcătuiau cu vorba sau cu fapta, şi erau încărcaţi şi expediaţi în Basarabia. Li se dădea pămînturi aicea, locuri de aşezări. Erau oarecum privilegiaţi. Erau condamnaţi, dar era o condamnare mai mult... (PN: simbolică...) ... simbolică. Cuvîntul acesta vine de la turci, după cîte ştiu eu. De pe atuncea, vasăzică. Erau satele cele mai bogate, cu gospodarii cei mai nu ştiu cum, dovadă că odată cu venirea comuniştilor au devenit cele mai sărace şi cele mai mizerabile. Erau oprimaţi. Cele mai multe deportări s-au făcut acolo. (PN: Chiaburi...) Satul întreg era alcătuit din chiaburi. Satele acestea de mazili erau de obicei înconjurate de colibele, căsuţele, bordeiele ţiganilor robi. Pînă la dezrobirea lor în secolul trecut, în Moldova de dincolo. Aici în Basarabia cu ruşii nu ştiu cum o fi fost? Posibil că au fost puşi mazilii şi ţiganii pe aceeaşi treaptă.
Tata – profesor de ştiinţele naturii. Mama – învăţătoare pentru şcolile primare. M-am născut în satul Cobîlca (acum Codreanca) în 28. Aveam o stare materială foarte bună. Mama provine din moşieri, intelectuali şi ei şi bunicii, bunicii ei, fiind intelectuali din a 3-a, a 4-a generaţie. Dar ultima meserie a bunicului după mamă a fost moşier, adică proprietar de pamînturi. Avea pămînt destul de mult. Am făcut aici în Chişinău şcoala primară, pe lîngă un liceu de fete, şcoala eparhială, se numea şcoala primară de aplicaţie pe lîngă liceul de fete al eparhiei. După care am intrat la liceul „Alecu Russo”. Purta numele unei rude îndepărtate de a noastră, fiindcă tata avea în sînge ceva moştenit de la familia Russo. Mai tîrziu, prin alianţă au apărut şi Donicii. Lucru care nici nu-l ştiam nici nu-i dădeam... adică-l ştiam, dar era considerat o legendă, nu se dădea nici o importanţă, în orice caz familia mea nu a primit nici un avantaj de pe urma acestei posibile, virtuale înrudiri. În 44 cînd au venit ruşii de acum aşa fundamental, am fugit la Timişoara. Tatăl meu era mobilizat în armata românâ, la curtea marţială, în calitate de conţopist. (PN: Adică funcţionar...) Nu chiar funcţionar, era mobilizat, era militar, fără grad. Nu a fost niciodată amator de grade şi în general de militărie, dar în timpul războiului a fost mobilizat şi a lucrat acolo. Probabil că a copiat tot felul de documente, lucru care nu le-a plăcut ruşilor. Curtea marţială condamna comuniştii, spionii sovietici ş. a. m. d. Am continuat studiile la Timişoara, am terminat colegiul Loga din Timişoara. Aici avusesem o viaţă destul de bună, chiar foarte bună. Acolo cînd ne-am refugiat am luat cu noi doar cîteva geamantane şi atît. Şi o duceam destul de rău, ca de altfel majoritatea basarabenilor fugiţi din calea ruşilor. Şi după ce am intrat... am dat examenul de admitere şi la litere şi la agronomie, pentru orice eventualitate, nu ştiu de ce am făcut lucrul ăsta atunci. Dar pînă la urmă am intrat la şcoala militară, care îmi oferea cazare, situaţie, celelalte, întreţinerea şi astfel scăpam familia de o gură în plus. Să le ofer o şansă în plus ca să se odihnească. Dar la finele lui 49 tata, care fusese căutat de organele soietice, a fost descoperit în cele din urmă. Nu a fost arestat, dar i s-au luat toate documentele, şi i s-a dat o foaie de drum şi i s-a spus să se prezinte cu familia în lagărul de la Sighetul Marmaţiei de unde va fi repatriat. Eu, în armată nu eram în catastiful cela făcut de ruşi cu familia Busuioc şi puteam să rămîn. Ştiam şi din auzite şi din alte surse că drumul majorităţii celor întorşi în Basarabia, nu oprea nici la Chişinău, nici la Bălţi, ci mult mai departe, undeva în Siberia. Aşa că am hotărît să nu-mi las familia. Mă temeam s-o pierd. Şi am hotărît să împart soarta lor. Şi am venit aici. Aici, ce să-ţi spun? Am avut noroc că la începutul lui 50 ordinul cela al lui Stalin cu drumul spre Siberia fusese abrogat, am sfîrşit la Chişinău totuşi călătoria. Nu mai spun că tatăl meu a fost încă vreo doi ani cercetat, ziua şi noaptea, era căutat. Ei înţelegeau cu greu că a fi funcţionar într-o instituţie, chiar şi aşa de groaznică cum este o curte marţială, nu însemna nimic altceva decît a muta hîrtiile dintr-un loc în altul sau a copia tot felul de hîrtii, nu avea însărcinarea aceasta de a condamna. Era o prostie ce-şi imaginau ei prin serviciul la Curtea marţială. Dar au început să înţeleagă puţin cîte puţin, după care a intervenit moartea lui Stalin. Şi eu am lucrat... Pentru că la şcoala militară studiasem telegrafia, radiotelegrafia... M-am băgat aici într-un atelier de reparat radioaparatura. O leafă de mizerie. Dar trebuia să mă gîndesc la un viitor mai onorabil pentru familia mea, aşa că am intrat la Insitutul pedagogic. De altfel, teza de la examenul de admitere am scris-o cu caractere româneşti. Nu ştiam încă... Am avut noroc de o profesoară cumsecade care mi-a copiat-o şi mi-a băgat-o printre celelalte lucrări, că era să fie mare scandal. Şi am început, pe la începutul anilor 50 să frecventez cursurile Institutului pedagogic de stat. De la bun început, m-am îngrozit: foştii mei colegi de liceu, care au terminat 4-5 clase de liceu, erau acum profesori universitari. Pentru că din clasa a 5-a unde erau, intraseră direct la universităţi. Şi la universităţile acelea cine predau? Cei care mai scăpaseră de pe font, în orice caz am nimerit într-o baltă nemaipomenită: semidocţi, sfertodocţi... Vreo doi-trei din cei bătrîni, profesori de liceu, acum profesori universitari. Dar limba, limba! Cînd am auzit cum se preda ceea ce se chema limba moldovenească, m-am îngrozit. Era în fond un dialect dintr-un... nici dialect nu poţi să-i spui, ceva un dialect dintr-un raion, din cîteva sate din Transnitria. O limbă ţărănească, o limbă... Un student chemat la tablă... că se chema la tablă ca la şcoala primară! (rîde)... profesoara de moldovenească: „ia să-mi spui neatale cum este perfectu’ simplu... dar nici nu se spunea „perfectul simplu”... de la verbul cutare. La care studentul: are să şibă. Cum grăieşti tu, măi băiete „are să şibă” – are să fibă! Da, am înţeles că nu pot să fac altceva în institutul acesta, să acaparez noi cunoştinţe nici într-un caz. În cel mai rău caz era să cedez şi să fac şi eu acelaşi lucru şi am renunţat. Am făcut vreo doi ani, dar aşa cu prezenţă de o dată sau de două ori pe lună, şi atunci la examene. După care am abandonat. Am început... Mai tipărisem eu cîte ceva în România, prin reviste, ba chiar şi aici la Chişinău, în 43, în 44, poezioare, evident naive, corespunzătoare totalmente vîrstei şi idealurilor acelei vîrste. În România la fel, de acuma cu mustăcioară, am început cu scîncete din astea de dragoste – îmi jucau hormonii. Şi mi-am zis să încerc şi eu... Cînd m-am uitat şi eu prin ziare şi reviste ce se numeşte aici poezie, mi-am zis că pot să încerc şi eu la urma urmei. Şi am încercat destul de bine, pentru că în 53 am şi fost recomandat în Uniunea scriitorilor, deşi la tot pasul mi se punea piedici la tipărit: „Asta-i româneşte, cuvîntul ista n-are să şibă înţeles...” Dar am fost angajat la editura de stat în calitate de redactor, am redactat, deşi şi după redacţie... eram cu Cozmescu, Creţu, împreună am lucrat... mai eram redactat şi de corectorii ăştia care-şi închipuiau că ştiu limba, sau cel puţin se străduiau să o aducă la cererea „îndreptarului orfografic al linghii moldoveneşti”. Era un dezastru, bineînţeles, dar am supravieţuit. Peste vreo doi-trei ani am fost angajat la ziarul republican Moldova socialistă. Mai departe am fost recomandat... ca să nu fiu nevoit să cînt ode şi epode potentaţilor zilei... am început să scriu poezie umoristică, satirică, acolo erai absolvit de obligaţiunea de a spune tovarăşului Stalin mulţumim, sau lui Lenin, deşi s-a păcătuit şi acolo, dar era singura activitate de a traversa balta asta cîine-cîineşte. Şi în 57 am fost... numit redactor-şef adjunct la o revistă stairică Chipăruş, o revistă destul de aiurită, cu un umor foarte aproximativ, mai mult cazon decît ţărănesc, ca în cele din urmă să ajung şi redactor şef la ziarul republican pentru tineret unde am reuşit să mă menţin doi ani de zile, după care am fost poftit, pentru că nu plăcea celor care dirijau de sus nici faptul că se dădea prea mare atenţie limbii în care se scrie ş. a. m. d. După asta n-am mai fost angajat nicăieri, nici n-am încercat, am rămas acasă ca să scriu. Şi de bine de rău am reuşit să mă întreţin din scris. În 76 am fost ales secretar al Uniunii scriitorilor. Şi am rămas în acest post timp de 10 ani, ani pierduţi, pentru că avînd o leafă mai mult sau mai puţin măricică îmi puteam permite să nu scriu. Şi am găsit de cuviinţă mai bine să nu scriu decît să scriu ceea ce se cerea. Între timp, reuşisem să mă las de poezie şi am trecut la proză. Am scris romanul Singur în faţa dragostei, care absolut pe neaşteptate pentru mine, mai ales pentru mine, a avut un succes foarte serios. Şi de atunci am trecut la proză, deşi de poezie de cînd în cînd îmi mai amintesc. Romanul a fost editat la Moscova, după aceea în republicile baltice. Am avut un alt roman Unchiul din Paris. În fond, acest roman ar fi trebuit să-mi producă multe neplăceri, dar nu s-a sesizat în fabula romanului ceea ce mă străduiam să bag. Era vorba de soarta unui revoluţionar întors pe pămînturile sale. Am vrut să ilustrez teza că orice revoluţie îşi devorează copiii. Un luptător comunist rătăcit prin Spania, în timpul războiului civil, pe urmă stabilit în Franţa, şi în sfîrşit întors aici pentru ca să moară sub un gard. Dar probabil că am împletit destul de bine toate chestiile astea în pînza romanului. Un singur critic a observat lucrul acesta, dar mi l-a spus fără hîrtie. 
PN: Acolo era şi o referinţă mai evidentă la... la sfîrşitul romanului, maşina aceea care-i urmărea, nu ştiu a fost şi pe vremea publicării în vremea aceea?
AB: Da, absolut. Aşa au fost primiţi copiii revoluţiei, cum a fost în Franţa. Comuniştii din Franţa nu sunt comuniştii sovietici. În sfîrşit. Am mai scris după ce am terminat cu secretariatul. Am scris un roman de care mi-amintesc pînă acuma cu mai puţină plăcere. Pierdusem dexteritatea... am scris Local ploi de scurtă durată, un roman de conjunctură mai degrabă. După aceea, ceea ce am făcut în zilele noastre, cînd am putut gîndi liber, cînd am început să mă obişnuiesc să mă lepăd de cenzorul intestin. Lătrînd la lună, după aceea un pic mai îndrăzneţ parcă Pactizînd cu diavolul, şi în sfîrşit am ajuns la acest Spune-mi Gioni!. Nu l-ai citit? 
PN: Ba da. Şi mi-a plăcut foarte mult.
AB: Da? Ţi-a plăcut? Uite, mie îmi face impresia că am început să respir mai liber şi că am început să nu mai trag cu coada ochiului spre îngerul de pe umărul stîng. 
PN: Aţi reglat şi puţin conturile cu trecutul...
AB: Posibil, eu ştiu? În orice caz mai am în lucru vreo două, nu ştiu dacă am să reuşesc pentru că-s bătrîn totuşi. Am început să respir mai greu, să mă mişc mai greu. Deşi sufleteşte mă simt ca la 18 ani, ca pe vremea aceea cînd încă în România ne adunam tineri şi ne îmbătam de poezia lui Arghezi, a lui Minulescu, Voiculescu, Pilat, discutam, făceam mai puţină politică, dar în politica literară ne simţeam atît de liberi, polemizam, în sensul direct al cuvîntului, nu în ceea ce se înţelege „polemică”... s-a înţeles pe timpul sovietelor şi din păcate şi astăzi se mai înţelege. A-i spus cuiva despre cutare frază... gata ţi l-ai făcut duşman. Asta e o chestie tipic sovietică. Ştiu că în Franţa am fost şi eu şi am rătăcit un pic şi am mai avut şi nişte cunoştinţe. Nu mă mira deloc faptul că un comunist convins să discute cu un anticomunist convins, la aceeaşi masă, să discute orice probleme, fără să se împuşte reciproc, fără să se scuipe şi fără... ca nişte oameni normali. Mă simt intrat cumva în normalitate sufleteşte, deşi exterior mi-am permis, cînd n-am lucrat la acest roman Spune-mi Gioni, sau la altele, am avut rubrici la săptămînalul Săptămîna, de tristă aducere aminte, deşi eu am scris cu totul altceva decît era politica acestui săptamînal. Am scris despre limbă. În apărarea limbii, în apărarea demnităţii... Ei aveau nevoie de numele meu, aşa mi s-a spus, şi îmi tipăreau orice, şi apărea un fel de discrepanţă între politica lor şi conţinutul publicisticei mele de acolo, după care, cînd au început să promoveze moldovenismul ăsta tîmpit şi obtuz, am plecat. Dar am luat o rubrică la Timpul şi timp de 2 ani de zile am ţinut-o săptămînă la săptămînă. Am făcut luări de poziţie împotriva regimului din zilele noastre. Acuma nu mai fac, în primul rînd pentru că s-a mutat redacţia undeva la dracu’n praznic şi apoi lucrez la ceva mai mare. Asta-i tot ce pot să-ţi spun. Aşa, momente mai curioase: în 65 am avut un congres al Uniunii scriitorilor, unde mi-am permis, luînd primul cuvîntul, să dau tonul acelui congres. În 65, în Uniunea sovietică, condus de Bodiul ş. a. m. d. Să vorbeşti despre limbă, despre alfabet latin, despre întoarcerea la valorile ş. a. m. d. A fost un act destul de temerar cu urmări destul de ticăloase, în sensul că trei ani de zile am fost lăsat să mor de foame. Nu mi se tipărea nimic, făceam traduceri cu pseudonim pentru alţii. Dar am avut prieteni care m-au susţinut. Au mai fost atunci, şi Druţă, era cu totul altfel, cu totul altcineva, Vieru, au mai fost alţii care au făcut ca acest congres să ajungă pe buzele tuturor aici în republică şi să fie observat şi în... Uniunea sovietică şi chiar în Europa. Dar urmările au fost aspre şi ticăloase. 
PN: Şi pentru dvs şi pentru Druţă?
AB: Pentru toţi. Eu am avut dangaua, stigmatul pus pe umăr cu fierul călit şi nu am mai avut acces la nici un fel de posturi. Decît în 77 am fost ales secretar al Uniunii scriitorilor, dar asta a fost o chestie care se hotăra pe la comitetul central, dar în ultimă instanţă scriitorii trebuiau să-l aleagă pe acel pe care îl vroiau. M-au ales şi am fost de vreo trei ori reales. După care, am plecat, puteam să mai rămîn dar am simţit că încep să mă descompun ca scriitor. Trebuia să mă ocup de chestii din astea: locuinţe pentru scriitori, tot felul de lucruri care nu au nimic de a face cu scrisul. Cam asta. Alte lucruri curioase, dacă te interesează aşa ceva... Nici nu mai ştiu, poate trecerea asta, înotul, bălăceala asta prin mocirla asta, însoţită, punctată, e marcată de... Uite, la o sărbătoare am tras cîte un şpriţ, două şi am luat un steag al Uniunii sovietice şi i-am dat foc şi eram speriaţi a doua zi cînd ne-am dat seama ce am făcut. Dar s-a întîmplat  să fie o companie cu băieţi de ai noştri toţi. 
PN: Eraţi cu Nicolae Sulac şi cu Maria Drăgan dacă nu mă înşel...
AB: Nu, nu... Aici a fost aşa, cu Gagiu, cu Strîmbeanu, cu Cimpoi... În general, ce să-ţi spun, în toată bălăceala aceasta s-a făcut cîte ceva. Cimpoi, urmărit în fel şi chip, a reuşit în timpul ăsta totuşi să înghită tone de literatură şi să ajungă enciclopedistul de astăzi, pentru că, într-adevăr, e un talent bine hrănit cu informaţie. Alţii au luat-o hăisa, dar oricum. Întîmplări din astea, dar asta mai puţin te interesează... A fost... poţi să o numeşti o boemă în iad. În ţarcul acesta, în lagărul acesta înconjurat de sîrmă ghimpată din toate părţile am fost mai mulţi care au ajuns pînă astăzi... alţii au mai dispărut... am reuşit să organizăm o boemă, dar nu în sensul să zicem fraţuzesc sau american, playboy... în sensul mai mult politic aş spune, politic şi literar, filosofic. Pentru că vînam literatura română, pentru că aicea au fost închise librăriile unde se vindea carte românească, şi trebuia să călătorim şi să aducem, ba în republicile baltice, ba la Moscova, ba la Cernăuţi o vreme a fost librărie românească. Plasam unii altora fel de fel de cărţi. A apărut de exemplu în România Marx şi Engels despre români, un volum. Imediat aici s-a sesizat, să nu ajungă şi aici! Ei bine, la Moscova, primul secretar al ambasadei – era un băiat foarte bun de altfel, era bun pe atunci, nu ştiu, nu i-am întîlnit numele nici printre ambasadori nici printre şefii de direcţii de la Ministerul de externe. Probabil că a lucrat pe vremea lui Ceauşescu şi a fost concediat sau i s-a dat ceva de lucru mai puţin important... El mi-a dat cartea aceasta. Am adus-o. Domnule, a circulat ca o... ştiu eu?... cum circulau bibliile. Uite aşa a circulat vreo 2-3 săptămîni. Pînă cînd într-o zi s-a prezentat la mine un tip şi mi-a spus să-i dau cartea. S-a legitimat şi mi-a spus să-i dau cartea. „N-ai mai dat-o la nimeni?” – „Nu, au mai văzut-o vreo doi-trei.” Şi după aceea am stat şi am început să mă gîndesc cine o fi fost acela care... Dar era imposibil pentru că i-o dădeam unuia şi acela o citea cu alţii doi-trei. Pe urmă, aceia - mai departe şi... în sfîrşit. N-am mai aflat eu cine a fost cel care a informat instanţa. 
PN: Dar boemă din asta a existat şi în anii 50 sau mai tîrziu?
AB: Nu, abia după anii 60. Pînă în 60 a fost o... Nu, atunci cînd a venit... Prin 58-59 a început, cînd a venit Hruşciov şi a mai slăbit puţin chingile. Dar au fost copilaşi tineri... Ce să-ţi spun? Şi Vieru şi Matcovschi, Strîmbeanu şi mulţi mulţi alţii au aflat de la mine de Minulescu, de Voiculescu, de Arghezi, de Eminescu încă nu ştiau. Deja prin 54, 55 abia a început să apară aici cîte ceva, şi atunci foarte bine dozat. Iar eu care am avut o memorie chiar foarte bună aş zice la versuri, recit şi acuma, la vîrsta asta, pe Verlaine sau pe Lamartine. Lamartine nu mi-a plăcut niciodată dar îl citeam de vreo, două trei ori şi îl reţineam. Pot să recit şi acum cîteva mii de versete din Virgil sau Horaţiu, din Ovidiu în latineşte. Nu mai spun de Arghezi, de Minulescu, Voiculescu, pe care-i ştiam foarte bine. Eram un fel de bibliotecă a lor, unde ascultau şi nu le venea să creadă că se poate scrie aşa. Mai ales, i-a impresionat foarte mult... drept să-ţi spun eu niciodată nu l-am considerat pe Minulescu un poet minor, a fost un poet foarte important, aşa cu toată... cu duhul ăsta uşurel, din aer... a fost un poet cu miez. Şi însăşi muzicalitatea limbii în care scria te obliga să pătrunzi mai adînc în sufletul acestui popor. În sfîrşit, nu ăsta-i rostul poeziei, dar nu le venea să creadă că se putea scrie aşa. Îţi imaginezi, după „Ce frumos păşeşte oastea/ pas la pas şi cot la cot” sau „Eu trec pe Piaţa roşie măreaţă/ şi simt că pasul meu îi cadenţat”. Sau Cruceniuc sau Darienco sau Ponomari. „Eu aiasta n-oi da voie/ Glasul meu îi tare/ Dac-a fi din nou nevoie,/ Eu oi arde iară!” După chestiile astea, îţi închipui, un Minulescu sau un Voiculescu era o revelaţie pentru ei... Şi îmi pare bine că mulţi din băieţii ăştia recunosc azi că le-am fost aşa o mică bibliotecă poetică... Bine, proza, cum era să reciţi Ion sau Răscoala? Nu puteai să reciţi pe de rost proză. Dar cu poezia a fost cam aşa.
A fost o perioadă tragică dar pe care am încercat să o transformăm într-o viaţă aproape normală. Întîlnirile acestea, şezătorile acestea improvizate. Şi şezătorile acestea aveau loc de obicei pe la cafenele, pe la restaurante. Pentru că, închipuie-ţi, ne-am adunat la cineva în casă, gata! A fost o conjuraţie! Dar aşa, în public. Ce faci? Spun poezii. A, spui poezii, nu-i periculos, lasă-l să spună. Am reuşit totuşi să scoatem şi ceva luminos din mizeria în care trăiam. Şi acest luminos a fost asta... 
PN: Dar abia înspre anii 60. Pînă atunci nu au fost aşa cenacluri?
AB: Nu, nu... Care cenacluri? Mi-aduc aminte la institutul acesta pedagogic era un concurs anual de poezii, dar se ştiau dinainte cîştigătorii. Era un idiot din Transnistria, Ion Robu – ceva înspăimîntător: despre oastea sovietică, despre Stalin. Era garantat, el ocupa locul întîi întotdeauna, înainte de a începe concursul, se ştia că el o să ia locul întîi. Venea cineva cu ceva mai aşa, nu trecea. Şi dacă se făceau cenacluri din astea pe la universitate sau în alte părţi, dacă începeau nu durau mult pentru că începeau oamenii să mai pună întrebări, dar asta nu mai era interesant pentru autorităţi. Pentru că dacă se pun întrebări, trebuie să mai şi răspunzi. Cam aşa, se dizolvau foarte repede. 
PN: Şi totuşi atunci cînd aţi venit, aşa, puţin cîte puţin, v-aţi făcut nişte prieteni printre scriitorii care existau atunci sau aţi păstrat...
AB: Nu puteai să-ţi faci prieteni din aşa indivizi, membri ai Uniunii scriitorilor, gata, era cineva – mare personalitate. Nu puteai să-ţi faci prieteni. De altfel am intrat foarte greu în Uniune, cu un minim de voturi. Prieteni aşa, mă mai tolerau aşa alde Cruceniuc, alde de Darienco, Ponomari ş. a. m. d. Ca pînă la urmă, cînd au început să se răstoarne lucrurile, au început oamenii să mai înţeleagă că mai există şi altceva decît poezia lor şi să caute un fel de relaţii cu mine şi cu oameni de teapa mea, ca pînă la urmă să-i îngropăm, cum era şi firesc, pentru că ei nu aveau nimic de a face cu literatura. Dacă făcuseră ceva, au făcut doar stricînd, nu construind. 
PN: Nici măcar între basarabeni, cei cu liceu la Iaşi, la...
AB: Îl aveam pe... erau mai în vîrstă, Meniuc, care mi-a fost... a fost o fire închisă, un tip foarte retras, dar care a fost un poet adevărat, care cedase şi el la timpul lui. Apăruse cu un poem stupid despre colectivizare... Dar după aceea, spre sfîrşitul vieţii, şi-a revenit, şi-a revenit încă frumos şi onorabil. Ei, cu Lupan ce aveai să discuţi? Era Domnul Lupan, domnul în sens de domnitor, cu care nu puteai să schimbi două vorbe la un pahar de vorbă, doar să răspunzi la întrebările lui cînd te chema la dînsul. Sau să încerci să polemizezi cu el, zadarnic de altfel, numai la adunarea Uniunii scriitorilor... Era Roşca, un om care nu ştia să aibă contacte normale cu colegii, un tip foarte violent şi egoist. Ei, contacte mai armoniose le aveam cu Mihnea, Paul Mihnea. Deşi şi el prin anii 50 scria nişte versuri imposibile. A scris un volumaş înainte de război, foarte interesant, o poezie foarte interesantă, dar apoi a renunţat, s-a băgat în limba asta moldovenească: „Directivă după directivă/ Se deschide aievea-n perspectivă” sau „Marea Uniune... şi Stalin...” – aiureli din astea. S-a dezis de ele mai tîrziu, şi a revenit, dar la un moment dat s-a retras total din viaţă, era sărac ca un şoarece de biserică şi şi-a scris opera fundamentală. A avut Cunună de cununi – sonete, o poezie lirică foarte interesantă, absolut apolitică. El scria de altfel apolitic pe atunci, scria pentru că vroia... se temea de totul ce era pe atunci: de deportare... 
PN: El fiind şi evreu, la un moment dat, în 53...
AB: Da, da... Dar a fost un poet foarte interesant. Mai departe n-aveai cu cine. 
PN: Deleanu?
AB: Da, Deleanu, da. Era şi prietenos cu noi, era numai mai în vîrstă, mult mai în vîrstă decît noi. Dar şi el era speriat, bine speriat. Cine? Nici nu pot să-mi amintesc. Era Istru, care era o mare putră (?). A avut o carte înainte de război dedicată regelui, pentru ca după aceea, cu aceeaşi plăcere, adică cu acelaşi interes să o dedice lui Stalin, lui Lenin şi tuturor ăstora, partidului. Eu am scris şi epigramă cu chestia asta, o epigramă care putea să mă coste mult: „Cînd am o bucurie partidului o duc.” O epigramă despre cel mai nefericit om, pentru că nu-şi poate păstra nici măcar o bucurie, e nevoit să o dea partidului. Nu-mi amintesc cum suna epigrama aceea. Alţii? Vladimir Rusu – absolut o nulitate. Nici nu-mi mai amintesc, cine erau? 
PN: Ăştia mai noi, apăruseră la un moment dat: I. C. Ciobanu...
AB: Druţă... 
PN: Dintre cei bătrîni... Şleahu?
AB: Ei bine, aici nici n-ai ce vorbi. Şleahu, Barschii, Lipcan, care literatură? De altfel, Singur în faţa dragostei am scris-o imitîndu-l pe Cervantes (rîde sub nas), am scris-o ca o parodie la romanele lui Ana Lupan, Gheorghiu, cine mai era? Elena Damian. De aceea, succesul a fost neaşteptat. Şi nu a acceptat-o nimeni ca o parodie, a acceptat-o ca pe un roman... Am continuat şi eu să-i zic roman. Dacă Cervantes a parodiat romanele cavalereşti, eu am încercat să... nu, n-avea nici un sos să parodiez limba, stilul ş. a. m. d., eu am încercat să parodiez schema după care...: un sat moare de foame, prăpădit, murdar de balegă, vine un tînăr comunist, în două săptămîni satul înfloreşte a doua oară, vacile dau lapte din nou. 
PN: Şi Ponomari a scris în această schemă...
AB: Eu mi-amintesc un roman de al lui Ponomari, un început de roman – Maiacul Chetroasei PN: Exact, în stilul ăsta...
AB: Nu l-a mai continuat, pentru că n-avea nici un... n-avea cum să-l termine. Şi mi-aduc aminte la o discuţie la universitate... da’ el avea acolo o femeie care a făcut un covor cu chipul lui Stalin, a mai agăţat un portret de covorul acela şi se ruga: „Tovarăşe Stalin, tătuca nostru...” şi chestii din astea... Eu m-am indignat: cum de se poate scrie aşa o porcărie! Ponomari mi-a zis că „lasă că să mai vedem noi...” Iar ceilalţi mi-au zis că „ ce, eşti nebun, măi? Tu ai venit de curînd din România...” A fost prin 51-52 romanul acesta. „Ce eşti nebun, tu nu-ţi dai seama ce faci!” Eu încă nu ştiam. Nu ştiam că pentru o anecdotă, pentru o vorbă de spirit ş. a. m. d. După aceea, după ce am mai luat peste nas şi după ce m-au prevenit colegii, abia atunci mi-am mai dat eu seama. Dar eram obişnuit să iau peste picior ceea ce e de luat peste picior. Să spui că e prost dacă e prost şi să-i spui că e bun dacă e bun, dar aşa... Şi mi-am permis atunci să-l critic pe Ponomari, la care el: „Lasă că ai să...” O să regret. Dar cum s-a întîmplat că el n-a fost la discuţia aceea? I s-a povestit. S-au găsit nişte... Dar i-au spus că nu e chiar aşa... În sfîrşit, l-au liniştit. Dar ar putea să formeze un denunţ că-s contra lui Stalin. Ferească D-zeu! Prin 52-53, cam aşa a fost. 
PN: Ştiu că a apărut în 50 în Octombrie, iar integral a apărut prin 53, dacă nu mă înşel.
AB: Integral, nu ştiu... Ţin minte că era numai o parte din roman în Octombrie, acolo cu covorul acela, cu faţa lui Stalin, caraghios pur şi simplu! O scenă absolut idioată! Caraghios e puţin spus. Era penibil să te gîndeşti la ceva, dar să mai scrii sau să citeşti. 
PN: Şi aţi regretat? Cînd vă spunea că o să regretaţi...
AB: Nu, nu, că ţi-am zis că l-au mai liniştit. Dar cu el era simplu să rezolvi, spre deosebire de Crucieniuc, Darienco, aceia nu iertau nimic. Dar cu ăsta beai un pahar de vin şi... La fel, Cutcoveţchii era un om... straşnic. Eu am scris undeva în Sud-Est, „Cum s-a născut critica” Cum s-a manifestat critica în Basarabia. A fost o şedinţă... Pot să zic ziua dar şi ora cînd s-a născut critica în Republica sovietică socialistă moldovenească. A fost o adunare la Uniunea scriitorilor unde se discuta poemul lui Bucov „Ţara mea”. A luat cuvîntul Cutcoveţchii: „Poemul ista putea să fie scris numai de Goebbels!” Toţi au îngălbenit, era anul 49, deportări, toate astea. Goebbels a scris. Nu ştia nimeni ce să mai spună, la care Lupan: „Nu, nu putea să scrie Goebbels poemul ăsta pentru că el nu ştia moldoveneşte”. Şi s-a aplanat cumva... Asta vorbeşte despre nivelul... (PN: criticii...) Nu numai al critici, dar şi în general al societăţii moldoveneşti... 
PN: El de fapt ce vroia să spună, Cutcoveţchii cînd spunea că poemul acela ar fi scris de Goebbels?
AB: Că e ceva antisovietic. E clar. La care Bucov a îngheţat, pentru că era perioada aceea cînd un simplu denunţ putea să te lipsească nu numai de toate, dar şi de viaţă, sau să te ducă în lagăre... 
PN: Sau putea să-ţi întrerupă cariera.
AB: De carieră nici nu mai vorbim. Cam în felul acesta se discuta. Bine, au fost cîte atentate! Lupan nu a fost un tip aşa, extraodinar de integru, s-a dăruit total ideii comuniste, apăra în fel şi chip ş. a. m. d. Dar cu toate acestea, se ridica împotriva unor asemenea manifestări datorită în parte şi lui Bucov. Au început să fie readuşi în viaţă Eminescu, Creangă, datorită lor în mare parte. Şi datorită lui Brejnev, pe care l-a convins unul din marii filologi ruşi... Piotrovski sau nu ştiu cum îl chema. (PN: Da, am auzit de numele ăsta...) Dar, se ridicau... Era unul Săpunaru, un critic, un ticălos nemaipomenit. Toate articolele lui erau denunţuri pur şi simplu, denunţuri publicate. Mai erau scriitori ruşi veniţi aici: Trubeţkoi ş. a. m. d.: „Naţionalişti...” Publicau articole, le scriau, nu le scriau, dar le semnau. A fost o perioadă extraordinar de... Eu am venit un pic mai tîrziu şi m-am implicat în chestia asta prin 51-52. Dar cum? Ca un tinerel pirpiliu şi modest. Încetul cu încetul vasăzică. Dar în perioada aceea... sunt sigur că dacă aş fi fost aici în perioada 48-49 nu aş fi terminat cu bine. Dar nu poţi lua în serios: „Eu aiasta n-oi da voie/ Glasul meu îi tare” Nu puteai să iei în serios chestiile astea. Cum să iei în serios poeziile lui Cruceniuc, lui Darienco? Pe urmă m-au convins, cînd eram redactor la editură, am fost lector de carte la vreo cîteva cărţi de a lui Cruceniuc, unde el îmi permitea să-i redactez, să scriu orice, să scriu strofe întregi. Să-i fac o poezie care să ţină cît de cît, după care pînă la urmă mi-am spus: „măi, ajunge toată chestia asta, e o bătaie de joc. Eu pun aici expresii şi imagini care mi-or prinde mie bine, ca să-i salvez lui cartea. Şi la următoarea carte... dar el scria cîte două-trei cărţi pe an... culegeri de poezii aşa-zise. Am lăsat o carte aşa cum a adus-o el. N-am schimbat nici un cuvînt. Am semnat bun pentru tipar. S-a tipărit, a apărut. Şi aşteptam rezultatul. Îmi zieam că acum trebuie să fie o explozie. Pe dracu’. A avut o presă încă mai bună decît înainte. Era o societate pe care o puteai manipula. Nu mai e vorba de ignoranţă, că era ignoranţă fără discuţie, ştii ce şcoală am avut... Un frate de al lui taică-meu a rămas repetent de trei ori în clasa a doua la liceu la Orhei. Tatăl meu a avut 5 fraţi şi 3 surori. A fost o familie bogată în copii şi bogată de altfel. A rămas de trei ori repetent în clasa a doua. Din cauza matematicilor, în general. La care tatăl lui, adică bunicul meu, i-a spus: „s-a terminat cu şcoala, cu învăţătura, din tine n-o să iasă nimic, ai să rămîi aici pe lîngă boi şi ai să te ocupi cu agricultura”. A rămas aici în 44 şi ne-am întors noi, l-am găsit în ce postură? Profesor de matematici la şcoala din sat. (PN: Mă gîndeam măcar preşedinte de colhoz.) Nu. Profesor de matematici la şcoala din sat. (rîdem) Cine era să-mi educe... să-mi facă să nască gustul pentru literatură, pentru...? Intelectualii care mai rămăsese au fost decimaţi, mulţi din ei fugiseră, dar rămăseseră destui care ar fi putut face treabă. (PN: Li s-a închis gura...) Unora li s-a închis gura, altora li s-a închis gura cu pămînt. Altora cu lagăre, cu deportări. Şi vreau să spun că nimic mai tragic decît întîlnirea cu cei care fuseseră deportaţi în 40 şi reveniţi în 56. Pierduseră tot, şi cunoştinţe, erau speriaţi, nu vroiau să-şi amintească nimic din trecut, intelectuali, profesori... (PN: Vă referiţi în parte şi la Costenco?) Chiar şi Costenco. Vreau să-ţi spun, la Costenco e mai greu. Costenco a avut o politică foarte aşa duplicitară faţă de regimul de după 18, în Basarabia. În Basarabia au fost trimişi... au venit şi multe lichele care au venit să pescuiască în apă tulbure, iar alţii au fost trimişi ca într-un fel de Siberie: profesori, directori de şcoli. A fost chestia asta. Ce-i a lui Brătianu, e a lui Brătianu. Dar el era pentru un fel de... o limbă a Basarabiei, o altă literatură, o altă mentalitate. (PN: Basarabia pentru basarabeni...) Cam aşa ceva... Că e o situaţie aparte, care se deosebeşte de românescul luat în mare. El cu asta a rămas aici în 40. Cu asta a plecat şi cînd s-a întors, s-a întors cam la ceea ce-şi dorea, în fond. Dacă era altceva decît Arghezi, altceva decît Voiculescu, altceva decît Crainic... M-a mirat foarte mult romanul lui scris într-o limbă destul de... cu basarabenisme, toţi: Mişa, Liuda... (PN: În Severogradul?) Severograd şi a mai avut el acolo. Pe urmă, mi s-a părut puţin (...) Deşi în asta el avut o poezie: „Grai moldovenesc, tu mîndria noastră...” Era o poezie de tribună cu care umbla şi era foarte supărat pe autorităţi, din cauza aceasta. Era foarte supărat, chiar brutal cu secretarii din comitetele raionale, putea fi considerat naţionalist, dar în scris mai puţin. Probabil că ai citit Severogradul şi ai observat lucrul ăsta. Nu-mi plăcea: Costea Moldovanu... (PN: Aşa semna el: Costea Moldovanu?) Da. (PN: În orice caz, urmărind chiar prin arhivă, el scria într-o română impecabilă...) ... într-o română impecabilă, dar... (PN: cu nişte idei care anunţau angajamentul lui ulterior.) Dar el a fost destul de inteligent ca să-şi dea seama unde... dar şi-a dat seama prea tîrziu, şi-a dat seama abia după ce a fost umflat şi transportat de aici. Era totuşi un cetăţean liber şi nimeni nu l-a persecutat în România pentru asta. Mai polemizau cu el, dar nu l-a persecutat nimeni. Nimeni nu i-a pus condiţii. Nimeni nu încerca să-l dea la brazdă. (PN: Nu l-au închis la Doftana...) Da... Pe cînd aici, el cînd l-a văzut pe Cornfeld – pe Corneanu – cu „Pionercă eşti îmi pare/ Mamă, nu-s...” Mi-aduc aminte aşa o poezie, o poezie-dialog cu o discuţie între mamă şi fiică: „Iar n-ai reparat... „Pionercă eşti îmi pare/ Mamă, nu-s...” Ah, nici pionercă nu eşti măcar...” Chestii din astea, la care nu putea să nu reacţioneze, chiar foarte zgomotos la asemenea prostii de ale lui Corneanu, lucru care l-a făcut imediat, în general, literatura care era venită de acolo: Canna şi toţi ăstia. Nu putea să nu rîdă de asta, în cel mai bun caz, şi lucrul ăsta l-a pierdut. L-au transportat tocmai la dracu’n praznic. Dar nu-mi mai amintesc, că au dispărut atîţia... (PN: Dar cu generaţia nouă, cei de la începutul anilor 50-51, care, atunci cînd dvs aţi venit abia au început să debuteze ori în Octombrie, ori prin ziare, aţi reuşit să găsiţi o limbă comună cu ei?) Eu... cineva mi-a spus că eu îs dinafara oricărei generaţii... Eu m-am vărsat în generaţiile astea de un pic mai tîrziu. Dar în ceea ce priveşte Druţă, şi eu sunt cam din acelaşi an, am debutat cam în acelaşi an, eu de altfel i-am redactat prima lui carte „La noi în casă” sau aşa ceva. Am în vedere cărţulia lui de la editură. Cam o dată am debutat, dar alţii n-au prea fost în timpul acesta. Mai aproape de 60 au început să vină: Vatamanu, Vieru şi toţi ceilalţi. Pe atuncea. Eu cu ăştia m-am luat, pentru că aceştia erau cel puţin setoşi de a şti, de a afla, de a cunoaşte, pe cînd ceilalţi erau setoşi de a spune, de a învăţa, de a se manifesta în calitate de directori de opinie, de mentori. Restul au venit cu totul altfel. Era o stare anormală în literatură. (PN: Ariadna Şalari, care a avut o soartă...) Ariadna Şalari e Maia Radovan, era Maia Radovan, a venit din [România]... Şi a cedat foarte repede, foarte uşor. În România scria totuşi într-o limbă... Şi aici avea o limbă mai deosebită de cea a majorităţii de aicea. Dar nu mai era Maia Radovan. A devenit Ariadna Şalari. Uite acuma abia spre sîrşitul vieţii a început să... Nu ştiu dacă i-ai citit...? (PN: Ba da, Labirintul, Calul lui Traian) ... începe să revină la uneltele sale. Dar încolo, chestii din astea... (PN: Dar, apropo de Ariadna Şalari, ea spunea că tot în 49 a fost repatriată, dar ea mi-a spus că a venit de bună voie...) Da. ea a venit de bună voie... A venit de bună voie şi ea. A venit de bună voie Mîndîcanu. A venit de bună voie Loteanu, Manolescu-Tulnic – Vitalie Tulnic. Cel puţin aşa ştiu eu că au venit de bună voie. În ultimă instanţă şi eu am venit de bună voie. Eu am venit pentru că nu am vrut să-mi pierd familia. Familia a fost pur şi simplu deportată. Şi nu ştiu dacă aş fi făcut rău. Pentru că dacă aş fi rămas în România, toţi colegii mei, basarabenii, cei care au terminat şcoala asta militară, de exemplu, au ajuns pînă la căpitani maiori şi prin 56, 57 au început să-i curăţe. Pe basarabeni. Vasăzică şi-au ratat cariera şi au devenit contabili, nu ştiu ce... Dacă aş fi rămas probabil n-aş fi făcut nici eu multe acolo ca basarabean. Dacă m-aş fi apucat acolo de scris, nu ştiu. Probabil că aş fi încercat şi acolo, că eu am încercat să scriu cînd eram acolo. Dacă simţi că nu poţi să nu scrii, dar cine ştie? Pentru că au fost mulţi basarabeni – şi mai sunt – printre scriitorii din România. (PN: Deşi puţini s-au afirmat pe potriva celorlalţi...) Nu spune, Cezar Baltag nu s-a afirmat? Grigurcu nu s-a afirmat? Victor Tulbure, care a mers pe linia aceea... Dimov... Figuri. (PN: Dar mă gîndesc la Sergiu M. Nica (scriitorii de la VB), care a dispărut...) Da, ăsta a dispărut. Se pare că în timpul războiului scria la Raza, era un ziar al episcopiei, mai mult religios. Sergiu Matei Nica, bine, dar au mai dispărut şi alţii. Dar Dinu Lipcan (?), au mai fost, dar Baconsky. El mi-a fost coleg de liceu, era cu un an mai mare. Păcat, a murit. Dar să vezi, prima lui carte... atît de... nu, Răsună vale, am uitat cum se numea dar ceva de genul ăsta... Proletcult sută la sută. Pentru ca să devină intelectualul de mare ţinută de mai tîrziu. (PN: Şi el a făcut liceu la Chişinău?) Da, la „Alecu Russo”. Eu îi cunoşteam şi părinţii, şi fraţii. Şi tipăream... el tipărea mai mult. Tipăream în revista liceului. Era Mugurel, pe urmă Hasdeu, am început să uit. Eu aveam acolo cîteva poezii, mă temeam cînd au început să bage groaza în mine şi să-mi arate cum să mă comport în societatea sovietică, mi-am dat seama că dacă citeşte cineva colecţiile revistei liceului, eu aveam acolo poezii închinate armatei române care înainta încolo. (rîde) (PN: Bine, dar dvs chiar aţi făcut parte din armata română.) Nu, eu eram tînăr, în 42, 43, 44, cînd tipăream, aveam 14 ani pe atunci. Mai departe, în armata română în 48-49 de acum era altceva. Dar poeziile acelea antisovietice pe care le-am tipărit, despre armata română, cum înainta înspre Stalingrad şi-i bătea pe bolşevici. Dar nu s-a găsit nimeni... ori n-a avut nimeni curiozitatea să o răsfoiască. Sau n-a răsfoit-o cine trebuia, că atuncea ar fi fost rău. Cam asta. Mai pune întrebări.

PN: În fond, esenţialul mi l-aţi spus deja. Tactica mea a fost să vă las să vorbiţi, şi aţi făcut-o foarte bine, dar unele lucruri nu v-am mai întrebat... Am citit într-un număr din Contrafort un articol semnat, dacă nu mă înşel, de Iulian Ciocan care spunea că dvs, alături de Beşleagă şi Saka aţi fi făcut parte dintr-un grup sau generaţie „antiduţiană”. În ce măsură vă identificaţi cu eticheta asta a lui Iulian Ciocan?

AB: Beşleagă a fost... el vine din partea cealaltă a Nistrului, a făcut progrese colosale de altfel. Nu, eu cred că e o chestie care s-a născut în capul lui astăzi. Antidruţian, n-aş spune. Nici Beşleagă nu a urmărit... A fi antidruţian este a face ceva contrar celor făcute de Druţă, polemizînd sau parodiind. Doamne fereşte! Cînd am scris, nici nu m-am gîndit la lucruri din astea. La fel Beşleagă. Eu ştiu, Beşleagă a încercat un lucru, nu ştiu în ce măsură i-a reuşit, dar a fost o încercare totuşi, temerară, de a spune un alt cuvînt în proza timpului, cu Zborul frînt. Druţă... a pornit pe linia aceea lirică un pic plîngăcioasă, ştiu eu, şi un pic zeflemistă la adresa pămîntenilor. Adă-ţi aminte de Ceaunaş, de multe alte nuvele de ale lui. Beşleagă mi se pare mult mai fundamental. La Druţă există ceva în Povara bunătăţii noastre unde a încercat, dar nu vreau să mă bag... În orice caz, nu... 
PN: Deci e o apreciere puţin anacronică, adică a aplicat pe...
AB: Da. El a aplicat timpii trecuţi la o situaţie de azi. Nu, doamne fereşte. (...) Dar în rest, fleacuri... Luptă... Pînă la urmă au pierdut reperul... Nu prea ştiu cu cine luptă... (rîzînd) ...Contrafortul. Cînd au venit cu aceea... nu trebuia să-i facă păşunişti pe toţi grămadă. Trebuie să mai priveşti şi prin unghiul timpului în care s-a făcut. Multe care sunt considerate azi păşunisme, au avut un cu totul alt răsunet în contextul acela istoric, temporal în care s-au făcut. Şi această insistenţă la post-modernism... În fond, eu pînă astăzi nu ştiu ce înseamnă post-modernismul şi nici nu mă interesează. Pe mine mă interesează literatura scrisă cu talent. Îmi face impresia că modernismul, post-modernismul şi post-post-modernismul nu au existat, ci doar literatura scrisă cu talent. Ei şi ce dacă pe Verlaine o să-l numesc pur şi simplu poet, şi nu simbolist? 
PN: Dar şi Verlaine a fost un post-modern faţă de Baudelaire care a fost modern...
AB: Dar de ce Baudelaire nu poate fi numit post-modernist? (PN: Exact...) Tot un post-modernist faţă de... Este întotdeauna poezie sau literatură. Avem atîţia poeţi acuma în republica asta mititică şi căcăcioasă. Îţi face impresia că sunt cîte 15-20 la suta de locuitori. Şi ce scriu? „M-am sacrificat pe altarul de piatră şi scrum al evului viitor. Ploile sentimentului bîntuie în stomacul meu...” Poţi să scrii orice şi să-l numeşti post-modernism. Eu nu mă pricep în teoria literaturii. Eu ştiu un criteriu... îmi place sau nu-mi place. Ăsta e criteriul cu care mă apropii. E bun sau rău este timpul care hotărăşte, nu eu. Şi nu e întotdeauna corect. Cîţi ani au trebuit pînă l-am descoperit pe Kafka! Este un singur critic mai mult sau mai puţin obiectiv, care este Timpul. Dar pînă şi acesta poate greşi. 

Aureliu Busuioc dîndu-i autograf Voichiţei, la 17 mai 2012