Black Sea Symposium, Bucharest
New Europe College
21-23 June 2013
Petru NEGURĂ: "Disseminating Moldovan Identity: Moldovan Writers and Their Audiences during Stalinism"
Abstract:
Despite its claiming to be a “folk” literature, Socialist realist literature in Soviet Moldova did not achieve mass literature status, at least not during Stalinism. With the backing of the State, the writers kept trying to reach a wider readership organizing to this end “meetings with the readers” and “literary evenings” at the workplace, in kolkhozes and factories. With little or no education at all, the so-called folk readership was not very responsive to the writers’ popularization campaign. Only starting with the first generations of elementary, secondary and vocational school graduates, – MASSR in the 1930s and, especially, MSSR throughout the 1950s –, one can speak of an active although small readership. This real readership also constitutes a pool of potential candidates for the literary institution engaged in an official campaign to “train cadres.” Hired most of the times as pedagogues, these young intellectuals, fresh graduates of normal and secondary schools, work both as mediators between Moldovan writers and their “folk” readership. Thus, far from constituting a mass readership, the first generation of readers sets the bases of mass literature through their own work in schools.
joi, 27 iunie 2013
duminică, 5 mai 2013
Un război fratricid al memoriilor ca spectacol de camuflaj
(Dialog cu nişte colegi istorici despre comemorarea
„victoriei asupra fascismului” la Chişinău)
S-au făcut auzite tot mai des în ultimul timp chemări din
partea unor funcţionari şi intelectuali publici de la Chişinău de a se
interzice manifestaţiile de comemorare a „victoriei asupra fascismului” de 9
mai, în special concertul anunţat în Piaţa Marii Adunări Naţionale (PMAN) din
centrul oraşului, organizat cu suportul Ambasadei Rusiei. S-a evocat în acest context
modelul unei decizii luate de consiliul municipal Lvov (Ucraina) de interdicţie
a oricăror manifestaţii de comemorare şi a arborării simbolurilor sovietice şi
comuniste pe 8 şi 9 mai, decizie care a pretins că rezolvă tensiunile pe care
le mai produce în acest oraş din vestul Ucrainei data de 8/9 mai 1945. Prin
intermediul unei reţele de socializare, m-am adresat unor colegi, care au
lansat asemenea chemări. Iată o formă uşor scurtată a acestei discuţii.
Petru: M-am întrebat: nu devenim
cumva, a câta oară?, victimele unui truc politic de două parale, de genul
aruncatului unui os la doi cîini odată, os de la care trebuie acum să ne batem
cu comunitatea rusofonă în timp ce guvernanţii, inclusiv cei de la primărie,
îşi rîd de noi, pentru că au găsit cu ce să ne ocupe, iar ei pot să-şi ducă mai
departe fărădelegile şi incompetenţa, de la un mandat la altul (NB: consiliul
municipal Chişinău a adoptat un buget cu un deficit de 68 mln lei, pe care
habar n-au cum îl vor acoperi; între timp, e criză guvernamentală în ţară)...
Curios e că la acest
os se aruncă şi persoane inteligente, de fapt mai ales ele, pentru că cei „de
la coada vacii” îşi caută de treabă înainte, orice ar face cei de la capitală.
Atâtea ori am făcut
sărbători în Piaţa centrală a oraşului (PMAN)... De ce nu le-am da voie acum şi
„lor” să-şi facă sărbătoarea (care e şi a noastră, în definitiv, sau îi pare cuiva
rău după al III-lea Reich?). De ce trebuie să ne ambalăm în continuare din
cauza unui război, în care NIMENI (mă refer la oamenii de rînd) nu a avut de
cîştigat, dar cu toţii au avut de pierdut?
Războiul continuă.
Riscăm să-l mai pierdem o dată. Cu toţii. În loc să ne căutăm a ne face viaţa
mai bună, în vremuri de pace.
Mircea: Problema nu este aşa
simplă, din păcate această zi a Victoriei împotriva nazismului coincide cu o zi
tristă pentru Basarabia, recăderea sub ocupaţia sovietică. Nu putem judeca
numai sub aspectul de câştig sau pierdere (pe care majoritatea o înţeleg strict
material), este şi o problemă de consecvenţă pe idei limpezi. Chiar dacă tratăm
sărbătoarea asta ca pe o concesie, sigur, ca şi concesiile anterioare va costa
scump în viitor.
Iurie: Petru, îţi înţeleg
foarte bine frământările. Sunt de acord să „li se” dea posibilitatea de a sărbători
de 9 mai. Din 1990 incoace toate partidele aflate la guvernare, pentru a-şi
ascunde incompetenţa, au răscolit istoria, au pus în vârful prăjinii povestea
limbii şi identităţii. „Den' Pobedy” a fost un subiect pus adesea la
tigaie pentru a fi servit mai apoi gurmanzilor de discursuri extremiste. Totuşi,
motivul pentru care, dupa părerea mea, ar trebui să „li” se dea voie nu este că
„în definitiv 9 mai este şi sărbătoarea noastră”. Deşi nu sunt modernist, am
impresia că capitularea Germaniei naziste datează din 8 mai şi nu din 9. Anume
8 mai este considerată oficial (este adevărat nu de istoriografia sovietică, nu
şi de cea mai mare parte a istoriografiei ruseşti şi a oamenilor din fostul spaţiu
sovietic) ca dată care marchează sfârşitul războiului. Pentru mine personal,
dar şi pentru mulţi alţi oameni această dată nu poate însemna „sărbătoarea
noastră” şi din alt motiv. Ea simbolizează toate abuzurile aduse în Basarabia
odată cu venirea administratiei sovietice (deportări, execuţii, deposedări etc.).
Nu vreau să minimalizez efortul depus de mulţimea de oameni ruşi, dar şi de
alte nationalităţi din spatiul sovietic, pentru apropierea sfârşitului uneia
din cele mai sîngeroase prostii ale umanităţii. Nu pot însă trece cu vederea asupra
faptului că, în cazul Basarabiei, dar şi al altor state din imediata apropiere
a fostei URSS, 9 mai are şi o conotaţie negativă. Sunt însă de acord că nu
trebuie să ne lăsăm orbiţi de trecut, mai ales dacă se vrea o Moldovă cu
adevarat stabilă în plan politic şi economic. Toţi cetăţenii moldoveni,
indiferent de originea lor etnică, au dreptul de a-şi exprima crezul. Unii
dintre ei sunt urmaşii celor care au dus greul războiului şi evident au dreptul
să-i comemoreze. Nu le putem însă cere tuturor cetăţenilor moldoveni să-i
urmeze...
Petru: Mircea, Iurie, 9 mai
1945 face referinţă exact la ziua semnării de către reprezentanţii oficiali ai
Germaniei din vremea respectivă a capitulării în faţa aliaţilor. Faptul că
ruşii o sărbătoresc pe 9 mai se datorează oficial diferenţei de fus orar (diferenţă,
e drept, simbolizată ulterior ca victorie a armatei sovietice asupra Germaniei
naziste). Oricum ai da, tot la această capitulare a Germaniei se referă, nu la
alt eveniment. Nu ştiu de ce ar trebui noi acum, concertat, mai ales în mod
oficial, să o asociem cu o zi care marchează abuzurile sovietice. Nu e vorba
totuşi de 28 iunie 1940, nici măcar 23 august 1944, ci este vorba de un
eveniment care a marcat instaurarea păcii în întreaga Europă (nu doar în
Basarabia sau URSS) după un măcel de milioane de victime vreme de ani buni...
De asta mă frământ eu, pentru că suntem pe cale de a mai face în această zi un
război – unul cel puţin simbolic – în loc să facem din ea o zi a „memoriei şi
reconcilierii” (vezi procalamarea de către ONU a zilei de 8-9 mai 1945 drept "Time
of Remembrance and Reconciliation": http://www.un.org/en/events/remembranceday/)
Mircea: Ceea ce spuneţi este
corect politic, dar este greu asimilabil personal sau naţional. Unii care au
avut de suferit ulterior nu se pot bucura de înfrângerea cuiva, dacă această
înfrângere se suprapune cu faptul că şi câştigătorul este un agresor al cărui „caracter”
l-au resimţit atroce zeci de ani. Nu numai în cazul în speţă, dar cred că în istorie
au fost păci mai rele decât anii de război. Sună foarte bine „Time of
Remembrance and Reconciliation”, dar ceva nu este în ordine atunci când face
concesii şi pierde tot cel care a mai pierdut, iar ocupantul nu are nici un
sentiment de vinovăţie şi nu face nici un pas înapoi, ba dimpotrivă.
Igor: La cele spuse de Mircea,
aş vrea doar să adaug că putem depăşi clivajele etnice, dar e vorba de un stat
care trebuie să aibă o concepţie, o viziune a ceea ce înseamnă o serbare
publică. NU mi se pare normal doar locul desfăşurării evenimentului, cu
semnificaţia dată, contrară a ceea ce trebuie să fie o zi a Europei. Greşeşti
dacă insinuezi că cineva [dintre cei care au propus interzicerea concertului în
PMAN de 9 mai] ar avea nostalgia celui de al Treilea Reich. Îti aduci aminte când
pe timpul guvernării PCRM, de 31 august, de ziua limbii române, în PMAN s-au
organizat concerte cu DDT şi alte formaţii ruseşti? Era firesc acest lucru? În
acel loc şi în acea zi, nu, zic eu, categoric nu. În altă zi, în acelaşi loc,
nici o problemă. Ori nu observi că ruşii insistă anume în anumite zile să facă
acest lucru? Nu observi mesajul adiacent?
De 9 mai, în PMAN, vine
şi orchestra simfonica a MAI al Rusiei, vor cânta Iosif Kobzon şi Lev Leşcenko
melodii hiperpatriotice sovietice şi ruseşti despre „Marele război pentru
apărarea patriei”. Ştii că e vorba de un „mit fondator” al URSS, după cel al
revoluţiei din Octombrie. Nu contest valoarea artistică a interpreţilor, ci pun
un semn mare de intrebare daca ar trebui să cânte la NOI, în PMAN, în acea
zi...
Vitalie: Eu sunt cumva de
acord cu Petru că suntem prinşi într-un fel de capcană şi ar trebui să ţinem
cont de structura situaţiei în general. Aş mai adăuga câteva lucruri, tot din
datele generale ale problemei:
- UE nu face
politici culturale atât de agresive precum Rusia (utilizez aici termenul de „agresiv”
ca echivalent pentru „insistent şi cu amploare”). Nu ştiu dacă europenii pricep
că ar trebui să facă mult mai multe lucruri decât să declare „destinul european”
al Moldovei. Un festival internaţional al diversităţii sau ceva de genul ar fi
fost potrivit. Nu există aşa ceva la momentul de faţă. Parte pentru ca primăria
e lipsită de imaginaţie, iar funcţionara responsabilă cu relaţiile externe ar
fi putut ajunge la o înţelegere cu ambasadele europene să finanţeze o astfel de
manifestaţie. Parte pentru că europenii nu pricep că în Moldova încă ar trebui
să se ducă bătălia pentru minţi şi suflete. La moment avem ce avem – abundenţa
de politici culturale ruseşti, pe când cele europene lipsesc.
- Concertul ăsta nu
ar trebui sa ne opună comunităţii ruseşti, ci mai degrabă autorităţilor locale.
Ca şi Petru, eu nu am
nimic împotrivă ca Leşcenko şi Kobzon să cânte de 9 mai în PMAN. Ca şi Igor,
aş pune condiţia ca pe 8 mai, tot acolo, să cânte cineva de ziua Europei...
Zic că autorităţile
municipale sunt de vină pentru că, pe de o parte, inflamează opinia publică cu
declaraţii belicoase (patriotism, Europa, condamnarea totalitarismului etc.),
iar pe de altă parte, dau de-a valma autorizaţii pentru concerte prosovietice. În
acest caz, eu simt că patriotismul meu e manipulat şi cineva îşi bate joc de
el.
Petru: Igor, cunosc acest
argument [potrivit căruia „Marele Război pentru Apărarea Patriei” a fost construit
de propaganda sovietică în calitate de mit fondator, legitimator, al URSS, după
1945], pe care îl consider perfect valabil, într-o discuţie de sovietologie,
numai că, să zicem, atunci cînd vei avea o astfel de discuţie cu organizatorii
manifestaţiei, acest argument nu va părea convingător, pentru că ţi se va
aminti de fiecare data că în această zi se comemorează „victoria asupra
fascismului”, nu altceva. Şi acest lucru nu îl vei putea contesta ca atare. Iar
acest eveniment este comemorat de toată Europa, nu doar de Rusia (deşi,
evident, Rusia încearcă să se erijeze în calitate de învingător – exclusiv –
asupra „fascismului”). Evenimentul ca atare, aşadar, al învingerii
„fascismului” de către URSS şi alte state aliate nu este şi nu va fi contestat
vreodată de vreo mare putere occidentală. Din acest motiv, în 2005, la Moscova,
au participat liderii tuturor statelor occidentale importante (SUA, Marea
Britanie, Franţa, Germania, Italia etc.), tocmai pentru că acest eveniment îşi
păstrează legitimitatea, dincolo de semnificaţiile propagandistice, de
conjunctură, care i-au fost atribuite în URSS şi în Rusia lui Putin. Atunci când
un Chirtoacă (primarul oraşului) sau un Leancă (prim ministru interimar) va
înainta Ambasadei Rusiei un refuz de organizare a unei astfel de manifestaţii
dedicate „victoriei asupra fascismului” în centrul Chişinăului, aceasta ar
însemna nu doar un gest de ostilitate faţă de Rusia (lucru de care nu ştiu dacă
avem nevoie acum), ci şi un act de nerecunoaştere a acestei victorii, iar acest
gest nu ar pune ţara noastră într-o lumină politică tocmai favorabilă, pentru
că „victoria asupra nazismului” este şi o valoare europeană, nu doar una
rusească.
În plus, acest refuz
ar putea fi interpretat ca un gest neprietenesc şi faţă de comunitatea rusă /
rusofonă pentru care „victoria asupra fascismului” este un eveniment – e
adevărat, fondator – important (dovadă mulţimea panglicilor Sf. Gheorghe în
maşinile şi în piepturile oamenilor de la Chişinău în apropierea datei de 9 mai).
Acest refuz ar însemna că li se încalcă dreptul lor de cetăţeni ai acestei ţări
şi de contribuabili la bugetul ţării şi municipiului, de a organiza o
manifestaţie. Ei ar putea să le spună primarului că Piaţa Marii Adunări
Naţionale nu-i aparţine nici lui, nici altcuiva, ci este un spaţiu public, un
bun de care fiecare cetăţean moldovean cu acte în regulă este în drept să
uzeze, în scopuri legitime (doar dacă, din nou, nu se va nega între timp
legitimitatea acestei date de 8/9 mai 1945, legitimitate pe care niciun stat
european important nu a contestat-o pînă în prezent).
Şi oare nu suntem oare pe cale de a reproduce aceeaşi logică iacobină-totalizantă de a simboliza excesiv anumite date „istorice”, de a sacraliza anumite spaţii publice, de a instaura mituri fondatoare şi de a le nega pe altele? Vrem să trăim într-o societate democratică, pluralistă, nu-i aşa?, în care fiecare – şi cu atît mai mult fiecare comunitate – să fie în drept să-şi organizeze anumite manifestaţii, să-şi arboreze simboluri (dacă acestea nu sînt interzise prin lege), să-şi pună în scenă miturile fondatoare. De ce ar trebui primarul să-i refuze cuiva acest drept? Şi are oare el legitimitatea juridică şi morală să o facă? Mai mult chiar, ca primar onest şi competent, el ar putea transforma această dată într-o zi „a memoriei şi reconcilierii” în numele TUTUROR victimelor Războiului al II-lea mondial (şi instaura un act simbolic de reconciliere între toate comunităţile acestui oraş şi acestei ţări), răspunzînd invitaţiei ONU în acest sens. Şi sper că aşa va face. Şi nu va cădea pradă ispitelor belicoase şi populiste de a transforma această dată într-un mit fondator al unui război simbolic fratricid între cel puţin două comunităţi ale societăţii noastre.
Şi oare nu suntem oare pe cale de a reproduce aceeaşi logică iacobină-totalizantă de a simboliza excesiv anumite date „istorice”, de a sacraliza anumite spaţii publice, de a instaura mituri fondatoare şi de a le nega pe altele? Vrem să trăim într-o societate democratică, pluralistă, nu-i aşa?, în care fiecare – şi cu atît mai mult fiecare comunitate – să fie în drept să-şi organizeze anumite manifestaţii, să-şi arboreze simboluri (dacă acestea nu sînt interzise prin lege), să-şi pună în scenă miturile fondatoare. De ce ar trebui primarul să-i refuze cuiva acest drept? Şi are oare el legitimitatea juridică şi morală să o facă? Mai mult chiar, ca primar onest şi competent, el ar putea transforma această dată într-o zi „a memoriei şi reconcilierii” în numele TUTUROR victimelor Războiului al II-lea mondial (şi instaura un act simbolic de reconciliere între toate comunităţile acestui oraş şi acestei ţări), răspunzînd invitaţiei ONU în acest sens. Şi sper că aşa va face. Şi nu va cădea pradă ispitelor belicoase şi populiste de a transforma această dată într-un mit fondator al unui război simbolic fratricid între cel puţin două comunităţi ale societăţii noastre.
În sfîrşit, revin la
argumentul cu care am început. Să ne uităm împrejur: suntem săraci, e criză în
ţară, funcţionarii sunt corupţi şi incapabili să propună soluţii viabile la
toate aceste probleme structurale (pentru că sunt prinşi, chiar ei, în cercurile vicioase ale acestor probleme). Un război simbolic (de rutină) între două comunităţi
lingvistice ne-ar face pe noi să uităm, pe moment, că suntem săraci şi că
guvernanţii sunt corupţi, în loc să le cerem socoteală, lor, guvernanţilor,
pentru fapte de corupţie şi incompetenţă.
De ce să ne facem
complicii unui astfel de spectacol de camuflaj cu efecte fratricide?
Mircea: E aproape maladiv,
după ce păstrez o armată de peste 20 de ani pe teritoriul tău, să cer să
sărbătoresc la tine în tindă nu ştiu a câta aniversare (nici măcar nu este o
cifră rotundă) a Victoriei mele într-un război (vechi) de la mijlocul secolului
trecut, în care până la urmă ai fost victima mea. Această sărbătorire dovedeşte
clar că ne-au eliberat... pe teritoriul unei ţări care a scăpat de „fasciştii
români”. În particular, cred că este un test imperial, care poate fi susţinut
de sofisme din orice direcţie, dar rămâne limpede o umilire.
Sărbători Fericite
celor care mai văd în înviere şi învierea speranţei !
Între timp, Igor publică în ziarul Adevărul, ediţia de Chişinău, o replică
la această discuţie: http://adevarul.ro/moldova/politica/89-mai1945-invingatoriio-1_5183ede9053c7dd83f6db58a/index.html
Petru: Igor, prin faptul că le vom
interzice ruşilor (şi cetăţenilor moldoveni rusofoni) acest concert în PMAN,
vom recunoaşte că am fost învinşi şi într-adevăr ne vom comporta ca atare, în
loc să profităm de ocazie pentru a ne arăta solidaritatea pe interiorul
societăţii noastre şi cu ţările europene în această comemorare a „victoriei
asupra nazismului”.
Spuneam într-un
comentariu anterior că cei care contestă legitimitatea unui concert în PMAN de
9 mai au ales o dată greşită pentru a-şi arăta nemulţumitrea faţă de abuzurile
şi crimele de masă săvârşite de către autorităţile sovietice în Basarabia. Nu
8/9 mai 1945 marchează (re)ocuparea Basarabiei de către URSS, ci 28 iunie 1940,
la rigoare 23 august 1944. Pe 8/9 mai 1945 majoritatea ţărilor europene
celebrează eliberarea Europei de nazism. Interpretarea datei de 8/9 mai 1945 ca
fiind data care marchează (re)ocuparea Basarabiei şi instaurarea regimului
sovietic între Prut şi Nistru provine dintr-o lectură teleologică, anacronică,
deci eronată a evenimentului. Pentru a încerca să-ţi dovedesc asta, voi face o
mică digresiune.
În 1937, centenarul
de la moartea lui Alexandr S. Puşkin a fost celebrat cu mult fast în toată
URSS, inclusiv în RASSM. Acest poet clasic rus a devenit o figură simbolică
extrem de importantă în URSS, într-un anumit context, comparabilă cu cea a lui M.
Gorki sau chiar cu Lenin. Puşkin este
celebrat cu pompă în fiece şcoală şi sătuc din RASSM, în vreme ce scriitorii
din această republică autonomă erau daţi la teascul marior epurări din motiv că
ar fi „îngunoioşit” limba „moldovenească” şi ar fi introdus fraudulos în revista uniunii
scriitorilor şi în manualele şcolare scriitori „străini”, precum Creangă,
Eminescu, Alecsandri. Eroizarea lui Puşkin în 1937 face parte dintr-o strategie
prin care autorităţile sovietice instaurează centralitatea simbolurilor
naţionale ruseşti în structura identităţii sovietice (vezi Karen Petrone, Life Has Become More Joyous, Comrades.
Celebrations in the Time of Stalin, 2000).
În mod clar viaţa şi
opera lui Puşkin au fost intrumentalizate de propaganda sovietică în scopuri
politice. Ce facem însă acum cu Puşkin? Îl aruncăm „peste bordul vaporului modernităţii”
noastre naţionale? Nu, pentru că sîntem oameni cultivaţi şi stim că Puşkin,
sărmanul, cu toate păcatele lui, nu a avut nimic cu acest uzaj politic căruia
i-a servit ante factum.
La fel cum nu putem
arunca la „coşul de gunoi al istoriei” nici această dată de 8/9 mai 1945, care
nu a însemnat ceea ce propaganda sovietică a încercat să facă din ea: o zi care
ar marca victoria URSS (şi eventual a poporului rus) asupra „fascismului” şi a
Europei occidentale, ci sfîrşitul războiului cu Germania nazistă în toată
Europa. Dacă interzicem comemorarea acestei date în PMAN, am arăta că
interpretăm această dată exact în cheia în care şi-a dorit-o propaganda
sovietică, săvârşind aceeaşi deformare (eroare în cunoştinţă de cauză) a
evenimentului.
Ai mai spus că eşti
„împotriva manifestării de 9 mai în PMAN în formatul anunţat pentru că locul e
unul încărcat de o semnificaţie deosebită pentru mişcarea de eliberare
naţională din anii 1989-1991”. Dar această piaţă a fost construită în perioada
sovietică, iar pînă în 1989 a purtat numele lui V. I. Lenin. Pînă la sovietici,
prin acest loc a trecut bulevardul Alexandru cel bun, iar şi mai înainte strada
Alexandrovskaia (în cinstea ţarului Alexandru al II-lea)... Observi că fiecare
nouă administraţie îşi impune o nouă definiţie simbolică a acestui spaţiu
public. Recent, preşedintele interimar M. Ghimpu a mers şi mai departe
în simbolizarea acestui spaţiu, instaurînd o piatră comemorativă în memoria
victimelor comunismului sovietic, impunînd tuturor locuitorilor oraşului
centralitatea unei anumite semnificaţii istorice (asupra altora). Putem doar
presupune că această competiţie pentru impunerea unei anumite semnificaţii
simbolice în detrimentul altora nu se va sfîrşi aici şi că, în cîţiva ani,
această piatră va fi demontată de alţi noi guvernanţi, iar în locul ei va fi
instaurat un alt simbol istorico-politic... PMAN este mai mult decît un loc de
memorie, este un loc de competiţie memorială, iar prin anumite atitudini noi
participăm la aceste competiţii, recurgînd uneori la lecturi parţiale sau
părtinitoare ale istoriei în folosul unei anumite „politici istorice”, eventual
cu preţul unei derogări de la regulile democratice în vigoare, aruncîndu-ne
într-un nou război ideologic cu ceilalţi din preajma noastră... Şi asta în timp
ce guvernanţii noştri îşi fac de cap cum pot în parlament şi în celelalte
instituţii ale statului, iar lumea a ajuns la capătul răbdării.
Igor: Dacă tot spui despre
diferitele semnificaţii acordate de diferite stăpâniri PMAN-ului de astăzi,
care crezi că este totuşi cea mai legitimă, din punctul de vedere al statului
Republica Moldova? Şi ce au făcut polonezii, balticii şi alte state din Europa
de est cu aceste locuri centrale din capitalele lor, deşi anterior şi la ei
stăpânirile anterioare, ţariste sau sovietice, au încercat să le dea alte
semnificatii?
Petru: Aş prefera ca în PMAN să
fie pusă o piatră a „memoriei şi reconcilierii”, nu una care ne împarte
societatea în călăi şi victime... Astfel, vom instaura un simbol care să
contribuie la o pace civică în societatea noastră, nu la un război latent care
nu se mai sfîrşeşte.
Igor: Reconcilierea pe care o
propui e bazată pe uitare şi nu cred că asta e o soluţie... Eu cred că ea trebuie
bazată pe cunoaştere si iertare, dar nu pe amnezie. Istoria poate avea efect
terapeutic, doar dacă e cunoscută şi confruntată, nu ocolită sau estompată.
Petru: Igor, vezi te rog primul termen din denumirea stelei
pe care o propun în centrul Chişinăului: „a memoriei
şi reconcilierii”... Nu uitare, nu amnezie, ci memorie a TUTUROR crimelor de masă care
s-au săvârşit pe acest pămînt, în numele unor idealuri, altminteri măreţe la
vremea lor. O reconciliere prin memorie...
miercuri, 3 aprilie 2013
Un borş de culoarea curcubeului, gătit la Spălătorie
Teatrul-Spălătorie
ne-a obişnuit de mai bine de doi ani, de cînd a apărut, cu spectacole care-şi
propun să ne pună în faţa unor probleme sociale, existenţiale, să ne dea hrană
de gîndit, cum se spune, şi, în spiritul tragediei antice, să ne cureţe. După Aristotel, tragedia are
misiunea de a trezi spectatorului o stare de catharsis, altfel zis să-l „spele” de pasiunile sale rele, precum
mila sau teama. Prin această din urmă misiune, Teatrul-Spălătorie îşi justifică
denumirea, recuperîndu-i ironia în registru tragic.
Deunăzi am fost la premiera unui spectacol montat la Spălătorie: Dragă Moldova, putem să ne pupăm puţin de
tot?. E un spectacol mai puţin obişnuit în lumea teatrului de la Chişinău
şi asta din cîteva motive. În primul rînd, pentru că este jucat de actori
neprofesionişti (cu o singură excepţie: actorul Ion Borş, cu un nume care pică
la ţanc), mai mult chiar, de oameni care, prin acest spectacol pus în scenă de
autori şi regizori profesionişti (Nicoleta Esinencu şi Jessica Gause), îşi
povestesc propria dramă. După modelul docu-teatrului, spectacolul foloseşte
documente şi mărturii autentice pentru a le expune într-o manieră directă,
firească, „din prima sursă“. A doua particularitate a acestui spectacol este că
face să vorbească nişte oameni care ţin de o categorie de persoane
discriminate, stigmatizate în societatea noastră şi care, prin urmare, se
feresc, în mod explicabil, să-şi facă cunoscută o trăsătură importantă a
identităţii lor: orientarea sexuală. Personajele acestei piese document sînt
gay, lesbiene şi persoane din familiile lor, „contaminate“ prin procură de
acest stigmat. În limbajul consacrat al persoanelor LGBT, acest spectacol
reprezintă un soi de coming-out colectiv, orchestrat şi prezentat de
o manieră expresivă cu ajutorul resurselor acestui gen de artă.
Faptul că spectacolul este jucat de actori neprofesionişti, de „experţi“ ai
propriei vieți, arată publicului că nu are de a face cu nişte „personaje”
închipuite dintr-o „ficţiune”, ci că aceşti oameni există, că ei sînt printre
noi; e suficient să deschidem ochii pentru a-i vedea, să întindem mîna pentru
a-i atinge, să ne descuiem mintea pentru a-i recunoaşte şi a-i accepta aşa cum
sînt, în umanitatea lor. Poveştile acestor „personaje“ reale alternează,
dialoghează, se contrazic şi se completează, formînd un „borş” colorat de
mărturii personale (personajele participă la pregătirea unui borş real pe durata
spectacolului), asezonat cu citate din afirmaţiile unor celebrităţi mondiale
(Michel Foucault, Elton John, Lady Gaga…) şi cu crîmpeie din discursurile
homofobe ale unor notabilităţi locale (Petru Bogatu, Mihai Ghimpu, Fiodor
Ghelici ş.a.). „Acţiunea“ se desfăşoară într-o bucătărie, spaţiu eminamente
familial (şi familiar), aflat în opoziţie latentă faţă de spaţiul public.
Spectatorul este invitat să pătrundă în acest univers cu aer de familie, în
care personajele se înrudesc în virtutea unei drame comune, cea a neacceptării
majoritare, şi să guste din acel „borş“ de culoarea curcubeului. Am gustat şi
eu din el. Avea gustul borşului făcut de mama.
După un alt spectacol, Clear History (despre holocaustul evreilor din
Basarabia şi Transnistria), jucat acum cîteva luni la acelaşi teatru, am
participat la o discuţie între public şi echipa artistică. Cineva din public
întrebă la un moment dat, cu o inocenţă senină: de ce au ales realizatorii să
monteze un spectacol despre evrei? La această întrebare, o actriţă, Doriana
Talmazan, răspunse că nu este (sau nu este doar) un spectacol despre evrei; e
un spectacol despre noi toţi, despre societatea noastră, într-un moment greu de
istorie.
Spectacolul Dragă Moldova, putem să ne pupăm puţin de
tot? nu este (doar) un spectacol despre homosexuali. E un spectacol
despre noi, despre felul în care ne putem accepta (sau nu) aproapele şi, prin
urmare, pe noi înşine, fără să ne învăluim de o ignoranţă protectoare şi de o
moralitate ipocrită. E un spectacol care ne face să intrăm în universul unor
oameni, invizibili pentru că neacceptaţi ca atare, deşi existenţi
pretututindeni şi dintotdeauna. Va reuşi oare să ne cureţe de milă şi de teamă
faţă de noi înşine? Mergeţi de vedeţi şi gustaţi…Publicat în CriticAtac
marți, 2 aprilie 2013
Pledoarie pentru o lume mai bună, mai dreaptă... (video)
Motto: Homosexualitatea nu este neapărat o formă de sexualitate,
ci o formă de umanitate, un mod de a fi,
un alt fel de a fi uman, omeneşte...
vineri, 29 martie 2013
Ordine socială şi poliţie politică în epoca lui Stalin: cercul vicios al dezechilibrului autorealizator
Cartea lui David Shearer
(Policing Stalin’s Socialism. Repression
and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953, Yale Univ. Press, 2009) aduce
o contribuţie importantă la înţelegerea epurărilor din anii 1930 şi mai cu
seamă a „marelor epurări” din 1937-38 în URSS, prin încercarea sa de a
depăşi şi a reconcilia cele două paradigme de interpetare a istoriei sovietice,
întruchipate de sovietologii din şcoala „revizionistă” şi cei din şcoala „totalitară”
(primii propun o lectură socială a istoriei sovietice, în timp ce „totalitarienii”
îmbrăţişează un model eminamente politic, de sus în jos, de înţelegere a „tragediei
sovietice”). Contribuţia lui Shearer atrage atenţia asupra unei laturi capitale
a epurărilor, realizate pe criterii sociale (şi nu doar pe cele politice).
Aşadar, unul din motivele principale ale epurărilor din 1937-38 a fost intenţia
statului sovietic de a instaura – sau restabili – ordinea într-o societate care
altminteri risca să explodeze, sub presiunea migraţiei interne dintr-o regiune
în alta şi de la sate la oraşe, mai ales în urma colectivizării forţate din
primul cincinal şi a foametei cumplite care a decimat populaţia rurală din
Ucraina şi regiunile de sud ale Rusiei. Oraşele sovietice din acea epocă, mai
ales cele mari, erau invadate începînd cu 1932-33 cu persoane venite de la sate
în căutarea unor surse de hrană şi care umpleau rîndurile categoriilor „deviante”
(vagabonzi, hoţi, cerşetori etc.). În acest sens, am putea spune că statul
sovietic a încercat să rezolve o problemă de ordin social cu ajutorul poliţiei
(miliţiei), formînd în 1934 un comisariat comun de afaceri interne (NKVD), prin
comasarea departamentului politic şi al celui civil, suplinind astfel un deficit
important al insituţiilor de protecţie şi asistenţă socială, neputincioase să
regleze aceste probleme pe căi şi cu resurse proprii. Într-un fel, statul
sovietic a încercat să rezolve în 1933-34 un dezechilibru social pe care tot el
l-a creat prin măsurile voluntariste aplicate între 1929 şi 1932, cu precădere
în zonele rurale (colectivizarea şi dekulakizarea). Astfel, administraţia
sovietică a declanşat un adevărat cerc vicios al unui mecanism de „profeţie
autorealizatoare” (persoanele etichetate drept „duşmani” sau „paraziţi” vor
sfîrşi prin a se comporta ca atare, sub influenţa unui amplu mecanism de excludere),
generînd un sistem represiv, care va continua să se hrănească din sine însuşi,
asemeni şarpelui Ouroboros.
sâmbătă, 23 martie 2013
Perestroika sub microscop
Filmul My Perestroika (de văzut în tandem cu Everything Was Forever Until It Was No More
de Alexei Yurchak), arată epoca socialismului „tîrziu” şi „ceea ce a urmat” din
perspectiva unor poveşti de viaţă individuale, patru foşti elevi ai şcolii nr.
57 din Moscova, născuţi la începutul anilor 1970. Nici filmul, nici cartea nu
pretind să ofere un tablou reprezentativ – din punct de vedere istoric,
sociologic – asupra epocii respective. De altfel, ar fi oare posibilă şi fără
riscuri o atare întreprindere? Cel puţin, aceste opere încearcă să recupereze
nişte elemente individuale, subiective, uitate adesea de „marea istorie”. Cartea
şi filmul lucrează cu fineţe la redarea nuanţelor şi trăsăturilor, ca pe
crochiul unei mîini în care restul corpului este redat schematic, în vreme ce
picturile panoramice se încăpăţînează să ne ofere o viziune cît mai largă
asupra lumii, greu de acoperit dintr-o singură privire.
Graţie unor procedee vizuale, cum ar fi alternarea unor imagini cu conţinut
asemănător (de exemplu: nişte copii jucînd badminton) din anii 1990-2000 cu
cele din anii 1970-80, filmul ne sugerează ideea potrivit căreia viaţa
cotidiană şi „mentalităţile” oamenilor (post)sovietici nu au suferit o ruptură
chiar atît de adîncă la răscrucea anului 1990, cel puţin nu în măsura în care
această presupusă ruptură a fost percepută de către oamenii „născuţi în URSS”, după
căderea regimului sovietic. Această ipoteză este congruentă cu una din ideile
cărţii lui Yurchak, după care în perioada sovietică a existat un spaţiu de
relativă autonomie a societăţii sovietice, în interiorul sistemului sovietic.
Oamenii sovietici frecventau paradele, cercurile de educaţie politică, taberele
şi palatele pionereşti, fără să fie de fapt afectaţi în gîndirea lor intimă şi
în practicile lor individuale de simbolurile şi sloganurile politice oficiale.
Filmul My Perestroika şi cartea lui A. Yurchak ne aduc, unul în completarea celuilalt, o privire mai fină, mai umană, asupra a ceea ce însemnat epoca sovietică şi ceea ce i-a urmat, dincolo de clişeele şi clivajele inventate de politicieni, cercetători şi înţelegerea comună.
joi, 28 februarie 2013
Du-te şi vezi, vezi şi te înfioară
Faţă de alte filme sovietice despre „Marele Război pentru Apărarea Patriei” (MRAP), filmul
Иди и смотри (realizat de către E.
Klimov în 1985) prezintă cîteva trăsături care îi pun în valoare
originalitatea. S-a vorbit despre rolul relativ scăzut în acest
film al simbolurilor şi al personajelor oficiale sovietice: nu vedem aproape deloc
steaguri roşii sau oficiali ai conducerii sovietice şi ai partidului comunist.
Dar acest film îşi asigură noutatea mai ales printr-o expresivitate
cinematografică cu totul inedită pentru acea vreme şi în acel context. Sugestivitatea
acestei expresii cinematografice inovatoare este dublată de modul în care
imaginile filmului angajează nişte trăiri afective ancestrale, „iraţionale”, pînă
atunci evitate cu stricteţe sau puternic eufemizate în filmele sovietice (cel
puţin cele despre război) şi anume: erotismul şi groaza în faţa morţii.
Spectatorul
sovietic, educat pînă atunci în spiritul unui patriotism auster, cultivat cu
sfinţenie prin bogatul material patriotico-didactic produs cu prilejul Marelui
Război pentru Apărarea Patriei, a fost probabil asaltat de fiori nu tocmai
patriotici la vederea celor doi adolescenţi (Fliora şi Glaşa), zbenguindu-se
seminuzi prin ploaie, într-o pădure veche de cînd lumea, la doar cîteva sute de
metri de linia frontului. Această digresiune lirico-erotică ar putea sugera o
stare de beatitudine şi inocenţă edenică într-o baştină slavă, milenară, pe
care doar Necuratul / Barbarul (vezi etimologia lui „nemeţ”) ar putea-o pîngări
şi curma. E un soi de erotism pe care l-am putea numi „pozitiv”, sinonim cu
forţele dragostei, ale vieţii şi ale naturii. Ne aducem aminte de Glaşa care,
într-o pornire pătimaşă faţă de comandantul detaşamentului de partizani (pe
care o exteriorizează în compania lui Fliora), declară că vrea să iubească, să
nască. Acest episod erotic este congruent cu un imaginar familiar şi domestic (care
face referinţă la metaforele feminine, materne ale patriei ca „rodina”
(„rodina-mat’), în opoziţie latentă cu oficiosul şi masculinul „otechestvo”), articulat
de către propaganda sovietică, în timpul MRAP[1].
Acest
sentiment de caldă apropiere între cei doi adolescenţi se risipeşte treptat sub
presiunea unei stări de nelinişte, ce se pituleşte în sufletul personajelor şi
al spectatorului, în momentul întoarcerii lor în sat. Satul şi apoi casa lui
Fliora păreau părăsite cu doar cîteva clipe înaintea venirii lor. Doar cîteva
imagini vagi – muştele, prea zgomotoase faţă de liniştea de mormînt a satului,
păpuşele de cîrpă ale surorilor gemene înşirate nefiresc pe podea una lîngă
alta, borşul cald, sîngeriu etc. – par să spună că această părăsire nu este
doar una de moment şi că ea nu a fost făcută de bună voie. Suspense-ul face loc
unui sentiment manifest de groază din momentul în care Fliora şi Glaşa simt
brusc gustul insuportabil al morţii în cele cîteva linguri de borş, pe care îl
varsă pe gît aiurea. La ieşirea în goană din casă şi alergînd în neştire, remarcăm
cu coada ochiului, odată cu Glaşa, în spatele casei, un morman de cadavre...
Trecerea în înot prin mlaştină spre insulă, pe care Fliora, năucit de groază şi
vinovăţie, crede că familia lui s-ar fi refugiat alături de alţi săteni,
dobîndeşte o semnificaţie simbolică, iniţiatică, de călătorie în lumea celor
drepţi. Îmbrăţişînd perspectiva adolescentului Fliora, puternic zguduit de cele
văzute, şi mai ales simţite în satul şi casa de baştină (pe care le părăsise cu
puţin timp în urmă pentru a se înrola într-un detaşament de partizani),
spectatorul ar putea bănui – în sinea lui – că mulţimea de oameni întîlniţi pe
insulă, înnebuniţi, învălmăşindu-se frenetic în jurul lor, au fost vii, adineauri.
Scenele
care urmează, în care naziştii îi înghesuie cu forţa pe toţi sătenii rămaşi
într-o biserică de lemn, pentru a le da foc, se prăbuşesc peste personaj şi
spectator ca o privelişte macabră a violenţei aparent gratuite, ca un desfrîu grotesc
al urii şi umilinţei fără putinţă de răspuns.
Violurile
(violul Glaşei, aruncată într-un camion de soldaţi nemţi, violul unei bătrâne,
sugerat de o manieră comică, şi, în sfârşit, violul probabil al însoţitoarei ofiţerului
german, aplicat de către partizani în chip de răzbunare, după ce aceştia reiau
controlul asupra satului) devin o scenă aproape firească în acest carnaval
frenetic al morţii, care pune stăpînire pe sat după invazia naziştilor. În
acest caz, sexualitatea, care debordează aceste scene paroxistice de violenţă,
semantic învecinată cu moartea silnică şi cu războiul, este o emanaţie a aceleiaşi
„părţi blestemate”[2]
care a pus stăpînire pe omenire şi pe comunitate, la fel ca această operă de
artă aproape desăvîrşită care le pune în scenă, pentru a le da o dezlegare, o
izbăvire şi o răzbunare.
sâmbătă, 23 februarie 2013
Ascensiune socială şi limite de aparat. Observaţii pe marginea poveştii vieţii unui intelectual moldovean din epoca sovietică tîrzie
Uniunea
sovietică, şi mai ales URSS din epoca stalinistă, a fost un spaţiu frămîntat de
neîncetate deplasări de populaţie, unele organizate de către stat (deportările
în lagărele de muncă din Siberia, „angajările” adesea forţate la şantiere de
proporţii faraonice din Rusia sau în minele de cărbuni din regiunea Doneţk),
altele spontane (urbanizare masivă)[1]. Aceste
deplasări geografice au fost însoţite de un vast proces pe care sociologii l-au
numit mobilitate socială[2].
În cadrul acestui proces, grupuri numeroase de persoane îşi schimbă poziţia socială,
moştenită din familie, fie pe o direcţie descendentă
(atunci cînd, de exemplu, un ţăran înstărit este etichetat drept „culac”,
deportat în Siberia, iar la întoarcere acasă, după eliberare, devine un colhoznic ordinar, discreditat pe plan
social şi dezmoştenit de orice bază materială), fie printr-o dinamică ascendentă (cînd, un tînăr provenit din
ţărani săraci, îşi face studii, în urma cărora se angajează în calitate de
învăţător sau inginer, îmbrăţişînd un statut social mai valorizat decît cel al
părinţilor săi). Ambele tipuri de mobilitate socială trebuie luate în seamă în
egală măsură, atunci cînd studiem epoca sovietică (comunistă), amîndouă fiind deopotrivă
importante, la nivele diferite.
În acest articol ne vom interesa cu precădere de cel de al doilea tip
de mobilitate (ascendentă), pornind de la povestea vieţii unei persoane (Ion) originare
dintr-un mediu de ţărani săraci, care îşi face studii secundare şi superioare,
devine cercetător, profesor universitar şi apoi deputat în primul parlament al
Republicii Moldova. Acest caz (pe care îl putem califica fără rezerve drept o adevărată
poveste de succes) nu este unul cu totul singular. Cei mai mulţi dintre
intelectualii moldoveni formaţi în epoca sovietică sînt de origine rurală, lărgind
rîndurile primei generaţii de intelectuali „cu papuci”, pe fundalul eradicării aproape
complete a intelectualităţii basarabene de „veche generaţie”, formate în
interbelic. Totodată, cazul descris şi analizat în cele ce urmează ne arată
caracterul neunivoc al acestei mobilităţi. Întîi de toate, orice schimbare de
statut presupune un şir de încercări dificile, cărora fiecare îi face faţă în
baza propriilor sale abilităţi şi resurse, cu mai mult sau puţin succes[3]. Observăm
momentele „de cotitură” prin care Ion trece de-a lungul vieţii sale, în funcţie
de „provocările” care îi sînt impuse de condiţiile istorice de restrişte
(război, foamete, pierderea tatălui) sau de către logica modernizatoare a
statului (şcolarizare, recrutare în armată). Socializarea la două nivele de
bază – mediul privat, al rudelor şi prietenilor, şi cel instituţional (şcoala,
universitatea, locul de lucru etc.) – îi conferă subiectului o grilă de lectură
dublă a evenimentelor şi totodată un model de comportament binar; efortul de
reconciliere ale acestor două nivele de socializare îi va marca percepţia de
sine şi strategiile de viaţă. Statul sovietic şi instituţiile sale sînt văzute
de către Ion drept o pistă de ascensiune socială, pe care o va urma cu
consecvenţă. Totodată, divergenţele ideologice şi morale tot mai multe pe care
subiectul le are faţă de discursul oficial (în raport cu propriile convingeri
şi etos-ul mediului său de origine)
şi piedicile resimţite la un nivel avansat al carierei sale din partea
ierarhiilor partidului, îl fac să-şi dezvolte o atitudine echivocă faţă de
instanţele statului sovietic.
Odată cu multiplicarea şi aprofundarea crizelor structurale prin care
trece Uniunea sovietică către sfîrşitul anilor 1970, sentimentele de dezacord
şi de frustrare individuale cresc şi ele, găsindu-şi expresia paroxistică în
revendicările cu caracter social şi naţional ale revoluţiei „cu cîntece”[4]. O parte
însemnată a intelectualităţii moldovene, beneficiară a politicilor de promovare
socială aplicate de către statul sovietic în vederea formării unei noi elite
intelectuale loiale partidului comunist, devine în contextul perestroikăi
avangarda şi portavocea mişcărilor de protest care vor culmina cu dispariţia
vechiului stat, URSS şi moşirea noului stat, Republica Moldova.
Studiul de caz biografic[5]
prezentat şi analizat mai jos ne vor ajuta să înţelegem natura complexă a acestei
revolte aparent paradoxale a intelectualilor moldoveni împotriva sistemului
sovietic, care i-a format şi promovat.
Ion mărturiseşte că avut o copilărie grea. Născut în plin război
(1943), trece de mic prin lipsurile şi ororile foametei din 1946-47. În această
perioadă îşi pierde tatăl, care moare la întoarcerea dintr-o călătorie în
Galiţia în căutarea hranei pentru familia sa. În 1947, spre sfîrşitul foametei,
la vîrsta de 4 ani, Ion se îmbolnăveşte grav de tuberculoză, zbătîndu-se, după
spusele sale, „între viaţă şi moarte”. Vindecarea îi dă, într-o înţelegere post factum a evenimentelor, conştiinţa
de a fi un „ales”. Acest eveniment va fi evocat de-a lungul vieţii, în anumite situaţii
de „cumpănă”, ca un imbold pentru o depăşire cu succes a provocărilor de moment
şi, astfel, pentru o „autorealizare” permanentă. Deşi creşte în condiţii
sărace, mama lui Ion îi transmite de timpuriu o memorie familială valorizantă,
buneii săi de pe ambele linii parentale ocupînd în Basarabia interbelică
funcţii de primari ai satului. Această provenienţă dintr-o elită sătească (deşi
sărăcită, desproprietărită şi discalificată din punct de vedere social de noua
conducere sovietică) este de natură să-i întărească conştiinţa – discretă,
tăinuită – a unei apartenenţe „elective”, cea de a nu fi „ca toţi ceilalţi”.
Această conştiinţă de purtător al unui rost sau „misiuni” predestinate, confirmată
de-a lungul vieţii, va însemna pentru Ion un mobil psihologic care îl va
propulsa periodic în ascensiunea sa socio-profesională, în ciuda greutăţilor şi
graţie „circumstanţelor fericite” şi a sprijinului anumitor persoane marcante
(rude, profesori, prieteni).
Pe fundalul unei copilării măcinate de lipsuri şi greutăţi, afişele de
propagandă sovietice îi ofereau lui Ion imaginea jinduită a unei copilării
fericite şi a unei vieţi mai bune. Pe băncile şcolii şi în biblioteca sătească,
povestirile despre eroii pionieri şi comsomolişti îi educă tot atîtea modele de
curaj şi de moralitate pe care el le adoptă în intimitate şi pe care încearcă
uneori să le imite, cu anumite ocazii în care revelarea acestor „virtuţi” era
considerată meritorie. „Pînă în anul întîi [de facultate] eram om sovietic”,
loial autorităţilor oficiale şi ostil „elementelor duşmănoase” – mărturiseşte Ion.
Totuşi, această apartenenţă, marcată ideologic şi împrumutată pentru a-şi uşura
integrarea în colectivul şi în cadrele instituţionale învestite cu legitimitate
oficială (şcoala), venea în contradicţie cu un etos familial, tradiţional,
presovietic, ale cărui valori (proprietatea privată, credinţa religioasă, limba
şi cultura română) erau dezavuate de noile autorităţi. După ce este primit
pionier, Ion îşi ascunde cravata roşie de mama sa (preluînd într-un fel exemplul
de clandestinitate „revoluţionară” din poveştile cu eroi comsomolişti învăţate
la şcoală), care nu-şi ascunde dezacordul faţă de această însuşire „trădătoare”
de către fiul său a unor simboluri de apartenenţă la un regim de la care, cel
puţin la acel moment, nu i-au venit decît privaţiuni şi necazuri. Prin ştiinţa
de carte şi imaginarul eroic comunist pe care îl emană, şcoala apare în viziunea
despre viaţă a lui Ion ca o pasarelă spre un trai mai bun, ridicat deasupra
contingenţei zilnice, tocmai pentru că pe durata anului şcolar Ion trebuia să-şi
petreacă cea mai mare parte a timpului la stîna satului, în care era angajat,
din voia familiei, în calitate de cioban. Legendele şi basmele (cu Gruia lui
Novac şi Harap Alb, de pildă), povestite de către ciobanii mai vîrstnici, îi
deschid lui Ion accesul spre un imaginar folcloric şi eroic-naţional,
alternativ faţă de naraţiunile mobilizatoare învăţate la şcoală. În toate
cazurile, cărţile şi cititul au însemnat pentru Ion elementul de legătură către
o lume nouă, modernă, ajutîndu-l să-şi depăşească propria condiţie socială,
depăşire pe care el o percepe retrospectiv ca fiind „salvatoare”: „Cărţile m-au
salvat”. Spaţiul familial, privat, pe de o parte, şi cel cazon (şcoala), pe de
alta, îi vor pune bazele unor sisteme de norme şi valori paralele, şi parţial
divergente, în funcţie de care Ion îşi va defini identitatea şi îşi va construi
proiectele de viaţă.
În anul întîi de facultate (la Institutul Pedagogic din Bălţi), la un
seminar de lingvistică, Ion are pentru prima dată revelaţia că regimul „îl
minte”, anume în ceea ce priveşte denumirea limbii pe care o vorbeşte (el
dîndu-şi seama că „limba moldovenească” este identică cu limba română, conform
criteriilor lingvistice). Această descoperire îi crapă o breşă în sistemul
ideologic oficial, pe care pînă atunci îl credea infailibil. Din acel moment,
„adevărurile” oficiale urmau a fi înţelese cu precauţie şi discernămînt („Cum
să-i cred în privinţa războiului din Cuba, dacă ei mă amăgesc într-o
evidenţă?”). Începînd cu primul an de universitate, o altă ideologie îşi face
tot mai mult loc în viaţa lui Ion şi care îi va motiva acţiunile, cea a unui
patriotism moldovenesc (şi uneori românesc), în răspăr cu patriotismul oficial,
sovietic. În primii ani de facultate (1961-1963), Ion citeşte mult, mai ales
literatură românească interbelică (C. Petrescu, M. Sadoveanu, L. Rebreanu), procurată
la librăria Drujba de la Bălţi („Prietenia”,
o reţea de librării care vindea carţi editate în alte ţări socialiste). O seamă
de profesori îl marchează profund prin erudiţia, limbajul şi felul lor inspirat
şi carismatic de a-şi ţine cursurile. Aceşti profesori întruchipau în ochii lui
Ion tot atîtea modele de urmat şi de imitat în postura sa ulterioară de
profesor de şcoală şi apoi de universitate. Totodată, aceşti profesori au văzut
în Ion un sol fertil şi un discipol deschis faţă de cunoştinţele şi poveţele pe
care aceştia i le ofereau cu generozitate. În anumite situaţii de „cotitură”,
în care Ion ar fi putut s-o ia „pe un drum greşit”, unii profesori de la Bălţi
i-au dat la timp un sfat care s-a adeverit ulterior de bun augur. „Am avut
noroc – zice Ion în contextul unui asemenea sfat dat de un profesor. Toată
vremea, la nişte cotituri ale vieţii, apărea cineva care mă ajuta”. Profesorii
de universitate, alături de alţi „adjuvanţi”[6] pe care
îi va întîlni Ion pe parcursul vieţii, îi vor confirma, de fiecare dată,
convingerea intimă a „rostului” său care i-a fost atribuit de destin sau de Dumnezeu.
Pentru realizarea „misiunii” sale, al cărei ţel îi rămînea încă neclar, Ion înţelege
tot mai mult că trebuie să se ridice mai întîi la înălţimea acestei misiuni,
printr-o neîncetată autodezvoltare intelectuală.
Armata, care îi întrerupe studiile universitare în anul 3 (1963) şi
care la început este percepută negativ din cauza disciplinei severe care îi
impune, devine tot mai mult un loc în care Ion putea lucra mai departe la
propria sa dezvoltare intelectuală şi morală, în ciuda sau chiar graţie
condiţiilor austere. Dintr-un simţ patriotic pe care îl redescoperă în acest
context de „străinătate”, fiind singurul ostaş moldovean, Ion se ambiţionează
să devină mai bun în toate (faţă de aşteptările celorlalţi recruţi şi mai ales
ale ofiţerilor din unitate), învăţînd mai bine limba rusă şi mînuirea mai
iscusită a aparatelor de radiocomunicare, specialitatea acestui detaşament „de
elită”. El continuă să citească intens, chiar şi în orele în care acest lucru
era formal interzis: citeşte literatură română (din presa la care este abonat),
literatură universală (în traducere rusească) şi multă literatură rusă. Între
timp, însuşeşte la un nivel de bază limbile engleză şi poloneză. Dar armata îi
aduce lui Ion şi un beneficiu moral (de care îşi va aminti cu plăcere pe
parcursul vieţii), cel de a cunoaşte „adevărata prietenie bărbătească”, bazată
pe aprecierea calităţilor intrinseci (curaj, bunătate, înţelepciune),
nealterate de „însuşiri” materiale.
Întors din armată după trei ani şi reînscris la facultate în anul trei,
Ion îşi reîntîlneşte vechii profesori şi îşi face noi prieteni. Cu aceştia din
urmă el îşi impărtăşeşte traiul studenţesc de zi cu zi, dar şi preocupările
literare, în discuţii private şi la şedinţele cenaclului literar studenţesc
„Luminiţa”. Pe lîngă preocupările literare şi cele, fireşti, de sociabilitate, cenaclul
devine, la un moment dat, un spaţiu de circulaţie a anumitor mesaje
„patriotice” (de un „patritotism” naţional, moldovenesc, neagreat de
autorităţile sovietice). Din acest motiv, activitatea cenaclului este monitorizată
şi în scurt timp întreruptă în urma unei descinderi făcute de securitate, printr-o
provocare pusă la cale de ea însăşi, după cum explică Ion, în scopul
discreditării cenaclului.
Începînd cu ultimul an de facultate, Ion lucrează cîţiva ani în
calitate de profesor şi apoi de director la o şcoală medie mai întîi într-un sat
aproape de Bălţi, apoi în şcoala medie din satul său de baştină. Activitatea sa
este apreciată ca fiind una inovatoare şi benefică asupra elevilor şi a
colectivului de învăţători (unul din inspectori şcolari ar fi apreciat, de
exemplu, că Ion face „un învăţător bun dintr-unul prost”).
La una din conferinţele pedagogice periodice organizate de Institutul
de cercetări în pedagogie de la Chişinău, la care ia locul întîi, Ion este
apreciat şi „luat la ochi” de către directorul Institutului, care îi propune să
fie angajat în calitate de cercetător şi deci să vină cu traiul la Chişinău.
Ion acceptă şi, cu încuviinţarea familiei, face o vreme naveta în căutarea unui
loc de trai permanent la Chişinău. Şi aici este ajutat de prieteni şi de
viitorii colegi de institut. Unul din colegii săi mai vîrstnici, pe care îl va
porecli „naşul”, în recunoştinţă pentru ajutorul său constant şi dezinteresat, îi
sugerează şi anumite strategii de adaptare la noul mediu de trai şi de muncă.
După mai bine de un an, este anunţat concursul pentru un loc la doctorat în
psihologie la marea universitate moscovită MGU (Universitatea de Stat din
Moscova „Lomonosov”). Respins în faza de preselecţie, Ion este totuşi susţinut
de una din cercetătoarele cu autoritate ale Insititului, de altfel o
„şovinistă” notorie, cum este calificată aceasta de Ion, dar care îl susţine, recomandîndu-l
preşedintei juriului de admitere de la Moscova pentru a fi acceptat la examinare.
Odată ajuns la Moscova, cu „binecuvîntarea” soţiei şi a familiei, Ion constată
decalajul „enorm” dintre pregătirea sa şi cea a colegilor săi de doctorat (toţi
cu studii la MGU). Acest decalaj este asumat de către Ion, şi de această dată, ca
o provocare. În scurt timp, graţie lecturilor asidue şi centrate pe „opere esenţiale”
în psihologie (dar şi în literatura artistică universală, citite dintr-un unghi
psihologic) şi frecventării cursurilor marilor profesori de psihologie de la
MGU (A. Luria, A. Leontiev), dar şi promovării de care se bucură din partea
coordonatoarei sale de teză (un „adjuvant” marcant în viaţa sa), Ion reuşeşte
să se afirme onorabil la seminarele de specialitate şi să cucerească simpatia
colegilor săi moscoviţi, care îl primesc cu multă bunăvoinţă în cercul lor.
Unul din atuurile prin care Ion reuşeşte să se afirme în acest context
universitar exigent este accesul la o anumită literatură de specialitate
străină, graţie cunoaşterii limbilor franceză şi engleză, colegii săi moscoviţi
fiind mai puţin abili la acest capitol (deşi cu siguranţă foarte înzestraţi în
alte aspecte). Aşa cum îi mărturiseşte chiar unul dintre ei, un alt lucru care
îi asigură „popularitatea” printre studenţii moscoviţi (pe lîngă cunoaşterea
limbilor străine), este preocuparea sa pentru un anumit fel de spiritualitate,
mai ales pentru yoga. Yoga este un sistem de cunoaştere şi de control de sine
care îl ajută pe Ion să-şi perfecţioneze proiectul său de „autorealizare”
(termen psihologic, pe care Ion îl va adopta mai tîrziu pentru a-şi defini traiectul
său de „self made man”).
Una dintre operele literare care îl marchează, în timpul şederii sale
la Moscova, este Pescăruşul Jonathan
Livingston de Richard Bach, o alegorie în care personajul principal, un
pescăruş, caută să-şi depăşească condiţia, învăţînd să zboare tot mai sus.
Graţie întîlnirii sale cu nişte pescăruşi „iniţiaţi”, pescăruşul Jonathan
ajunge într-o lume superioară a pescăruşilor liberi, a căror preocupare
principală este zborul la înălţimi, spre deosebire de cîrdul din care provenea
(numit uşor dispreţuitor „the Breakfast flock”), preocupat exclusiv de supravieţuire.
După un timp, Jonathan este chemat să se întoarcă pe pămînt, la cîrdul său,
pentru a-şi îndeplini, prin iubire şi abnegaţie, misiunea de a-şi ajuta semenii
să înţeleagă binefacerile zborului în văzduhuri. Pescăruşul Jonanthan Livingston devine pentru Ion o adevărată operă
de căpătîi, mai mult: un „mit personal”, care îi întruchipează aspiraţiile spre
înălţimi, în ciuda rutinei şi imobilismului tradiţional al grupului său de
origine.
Întoarcerea în 1976 la Chişinău după trei ani de studii doctorale în
capitala Ununii sovietice echivalează pentru Ion cu un „exil” voluntar. După
mediul cultivat şi cosmopolit de care se bucură la Moscova, capitala republicii
moldoveneşti îi apare ca un orăşel de provincie, mic şi închis din punct de
vedere cultural, un soi de „Breakfast flock” în care trebuie să-şi ducă mai
departe misiunea, „cu abnegaţie şi iubire”. Institutul de cercetări pedagogice
şi psihologice îl reangajează în calitate de cercetător superior. Din 1976 pînă
în 1983, an de an, Ion nu încetează să urce pe ierarhia Institutului: de la
statutul de colaborator ştiinţific superior este promovat şef de laborator,
apoi şef de secţie pe cercetări pedagogice şi psihologice. Este o adaptare la
sistem pe care Ion o explică astăzi ca fiind strategică din punctul de vedere
al interesului naţional: „Dacă ţi se oferea un post de conducere: ia-l. Dacă
nu-l iei tu, îl va lua un Davidovici, un Ivanov sau un Boiko. (...) Se acceptau
posturile [de răspundere] pentru a se minimiza daunele [faţă de etnicii
autohtoni şi valorile lor naţionale]”. (33) Ascensiunea lui pare nestăvilită
pînă cînd un episod îi arată limitele carierei sale profesionale. La declararea
vacanţei postului de director ştiinţific al Insitutului, Ion este încurajat de
colegii săi şi de directorul administrativ să-şi depună candidatura. În ciuda
aşteptărilor favorabile (doctoratul său la Moscova reprezenta un avantaj
indeniabil), postul îi este refuzat – de către Ministru în persoană, aşa cum i
se va spune mai tîrziu –, din motive pe care nu le poate decît bănui la moment,
dar care se clarifică în contextul unui alt episod din biografia lui Ion.
Deşi nu are ambiţii de a face carieră politică sau administrativă, posibilitatea
accederii sale în rîndurile partidului planează în aer, mai ales odată cu terminarea
facultăţii şi cu angajarea sa în calitate de director de şcoală. Mai mulţi
prieteni şi rude îl încurajează să-şi depună cererea de admitere în PCUS
(„Intră şi tu, nu vezi că au intrat toţi proştii [în mod interesat]” – îi zice
o rudă). În general văzut ca un factor de promovare profesională, biletul de
partid exercita o anumită atracţie asupra lui Ion. Dosarul este făcut şi depus
la biroul raional de partid. Citeşte „Empiriocriticismul”, care i se pare
interesant. Procedura pare că merge de la sine, fără greutate. La comitetul
raional de partid, responsabila de ideologie îi pune însă o întrebare („De ce
în şcoala pe care aţi condus-o la P. se învaţă atît de prost limba rusă?”), care,
deşi lipsită de pertinenţă din perpsectiva candidatului, îi apare atunci ca un
indice că dosarul său nu este agreat de ierarhia superioară a partidului.
Eşecul admiterii sale în partid este perceput de către Ion cu nelinişte, ca o
piedică în calea ascensiunii sale profesionale. Refuzul de a fi angajat, în
1983, în calitate de director ştiinţific al Instititutului de cercetări
pedagogice, ar avea, prin urmare, cel puţin conform explicaţiei lui Ion,
acelaşi motiv: neîcrederea partidulului faţă de persoana sa. Acest refuz este
perceput de către Ion ca o limită superioară impusă „de sus” în calea carierei
sale profesionale. Din acel moment, dezvoltarea profesională a fost înţeleasă
de către el ca o creştere „pe orizontală”, în interiorul acestei limite, şi „în
profunzime”, prin autodezvoltare intelectuală. Percepţia limitei l-a făcut să prefere
activitatea de predare, în schimbul lucrului relativ imobil, la birou, în
calitate de cercetător (în baza acestui statut, nu avea dreptul să depăşească
25% normă didactică), obţinînd un post de lector superior la Institutul de formare
continuă a cadrelor didactice.
Întors de la MGU la Chişinău, Ion îşi formează un cerc de prieteni, „patrioţi”
cu toţii, intelectuali de „nouă generaţie”, un fel de „nouvelle vague” cum o
numeşte el însuşi cu oareşicare mîndrie. O prietenie pe care Ion o consideră
„consistentă” pentru că îi favoriza „creşterea” morală şi intelectuală: „De la
fiecare învăţam ceva nou”. Piedicile în calea ascensiunii profesionale pe care
Ion le-a simţit mai cu seamă în 1983, pe fundalul sentimentului de „stagnare”
(sub perestroika, epoca lui Brejnev era
numită „stagnare” – zastoi, în rusă),
de criză şi decepţie generalizate („În 1963 Hruşciov ne promitea comunismul,
iar în 1983, s-a impus Novaia
Prodovolstvennaia Pogramma (program de raţionalizare alimentară)”),
războiul din Afganistan, corupţia morală a elitei comuniste, politica ostilă
faţă de România etc. Toate acestea au compromis, în memoria lui Ion, frumuseţea
acelor ani de plinătate a forţelor minţii şi trupului. Întîlnirile tot mai
frecvente între prieteni, cu discuţii aprinse, poezie şi vin, erau, pentru Ion
şi congenerii săi, o „expresie eliberatoare”[7], o formă
de „adaptare secundară”[8] la un
sistem considerat opresiv. Pătrunse de sentimente acumulate de frustrare şi
blazare, aceste întîlniri au avut însă, cu timpul, un „efect pervers”: ele
degradau în beţii. Visele zborului în văzduhuri înalte riscau astfel să se împotmolească
în rutina vieţii de zi cu zi şi să se izbească de pereţii invizibili ai aparatului profesional şi ideologic.
Perestroika lui Gorbaciov aduce un suflu nou în societate, iar
întîlnirile de la beci, la care Ion şi prietenii săi drămuiau pahare de vin şi convorbiri
„subversive”, căpătau o miză reală. Odată cu înteţirea „mişcării naţionale”
către 1988, discuţiile „literar-patriotice” se mută din beci în sălile de curs
ale Insitututului de formare continuă, în care Ion şi colegii săi animau
auditorii de sute de profesori din toată republica cu discursuri despre „limba
de stat” şi „alfabetul latin”. Din sălile de curs, discursurile despre „limbă”
şi „alfabet” devin revendicări politice şi se revarsă în piaţa centrală a
Chişinăului. În 1989, noii activişti ai Frontului
popular din Moldova îi apreciază patriotismul şi neafilierea la nomenclatura
comunistă şi îl înaintează candidat la funcţia de deputat al Sovietului suprem
al RSS Moldoveneşti. În aprilie 1990 Ion este ales deputat, iar la 27 august
1991 parlamentul moldovean proclamă independenţa fostei RSSM, numită de acum
încolo Republica Moldova. Refuzul partidului de a-l primi pe Ion în rîndurile
sale se adeveşte fatidic, iar limita care i s-a impus în 1983 în ascensiunea sa
instituţională se preschimbă, graţie transformărilor politice de la 1989,
într-o oportunitate pentru o lansare nesperată în una din instituţiile de vîrf
ale ţării.
Activitatea politică se adevereşte mai degrabă un episod în cariera lui
Ion. Cele cîteva tentative făcute de unii lideri de partid de a-l implica în
conducerea formaţiunilor lor nu s-au soldat cu vreo angajare politică durabilă,
din cauza temperamentului său reflexiv şi a înclinaţiei sale pedagogice, dar şi
a lipsei unor aptitudini combative, necesare unui militant de vocaţie. Odată
cu consumarea mandatului său de deputat, în 1994, Ion se dedică în întregime
lucrului său de profesor universitar, pentru care îşi redescoperă o adevărată
vocaţie, faţă de care orice altă activitate profesională – politică sau de
cercetare –, îi apare de acum încolo ca secundare.
Biografia lui Ion, care, provenit
dintr-o familie de ţărani sărăciţi, devine profesor universitar (cu studii de doctorat
la cea mai prestigioasă universitate din fostul imperiu sovietic) şi deputat în
primul parlament moldovean liber, ne prezintă ilustrarea unui salt social
spectaculos. Această biografie se împleteşte cu traiectoriile unei întregi
cohorte de intelectuali din primă generaţie din anii 1960-1970 în Moldova sovietică,
pe fundalul unei vaste întreprinderi de formare şi promovare a noilor elite (inclusiv
a elitelor „naţionale”) care era URSS. Povestea vieţii lui Ion ne arată
promovarea de care acesta (şi alţii ca el) s-a bucurat graţie instituţiilor
educaţionale din epocă (şcoala medie din sat, institutul pedagogic de la Bălţi,
apoi Universitatea de Stat de la Moscova), dar şi datorită propriilor
aptitudini şi „moşteniri” individuale. Totodată, remarcăm filierele de
socializare şi de educaţie alternative, de care Ion a beneficiat din plin pe
parcursul vieţii – mediul familial, cercul de prieteni, cenaclul literar,
cărţile româneşti şi de literatură universală etc. – şi care i-au oferit
deschiderea necesară sistemului educaţional oficial pentru o dezvoltare intelectuală
echilibrată. Frecventarea acestor medii de sociabilitate, pe care le numim
alternative, au fost de natură să întreţină o anumită neîncredere din partea
structurilor administrative ale republicii faţă de Ion (şi alţii ca el), fiind
bănuit de „naţionalism”. Biografia lui Ion ne oferă astfel un studiu de caz în
care putem observa promovarea socială realizată la scară largă în epoca
sovietică prin intermediul instituţiilor de învăţămînt secundar şi superior şi
totodată o anumită plafonare impusă în calea ascensiunii profesionale a acestor
„cadre naţionale” nou formate şi suspectate de lipsă de loialitate faţă de
regimul sovietic. Această suspiciune avea în parte un fundament real (din
motivul acelor medii de socializare „alternative”); în acelaşi timp, neîcrederea
venită din partea organelor de partid (şi de conducere) faţă de noua elită intelectuală
moldoveană (creată în sistemul sovietic) avea un efect „autorealizator”. Mulţi
tineri intelectuali moldoveni din anii 1970 se simţeau blocaţi la un anumit nivel
al carierei lor profesionale şi, prin urmare, retrăgîndu-se în cercuri de
sociabilitate alternative, vehiculau, mai devreme sau mai tîrziu, discursuri
critice la adresa autorităţilor şi a idealurilor acestora, în răspăr cu chemarea
oficială care le-a fost atribuită. Această nouă elită, formată şi plafonată de
acelaşi sistem (care se subordona unei logici duble: de formare a specialiştilor şi de control politic), va deveni, în anii perestroikăi şi ai „revoluţiei de catifea”, avangarda
care va oferi o alternativă guvernării sovietice, printr-o întroarcere la
valorile naţionale şi ale democraţei liberale.
Pînă la urmă, semnificaţia „mitului” pescăruşului Jonathan Livingston se
revelă, în biografia lui Ion, prin vocaţia acestuia de a-şi învăţa studenţii
(care devin pedagogi la rîndul lor) să „zboare”, deasupra confortului iluzoriu
al simţului comun, în explorarea nivelelor de profunzime ale naturii umane. Această
vocaţie pedagogică are, în acest caz, semnificaţia unei misiuni, cea de
cultivare a unei raţionalităţi etice şi de „autorealizare”, dincolo de morala
supravieţuirii zilnice şi a ideologiei puterii, oricare ar fi ea.
[1] A se vedea despre deplasările de populaţie, spontane şi organizate, în
URSS: Werth, Nicolas, Histoire de l’Union
soviétique de Lénine à Staline, Paris, PUF, col. „Que sais-je ?”,
1995; Dullin, Sabine, Histoire de l’URSS,
Paris, La Découverte, col. „Repères”, 2003.
[2] Yanowitch, Murray &
Fisher, Wesley A. (coord.), Social
Stratification and Mobility in the USSR, New York, International Arts and
Sciences Press, Inc., White Plains, 1973 (această carte cuprinde mai multe
articole ale sociologilor sovietici din acea perioadă (Iu. Levada, O. I.
Shkaratan, Iu. E. Volkov, Iu. V. Arutiunian ş. a.), cu date interesante despre
procesul de mobilitate socială în URSS, comentate de sociologul american S. M.
Lipset); Fitzpatrick, Sheila, Education and Social Mobility in the Soviet Union, 1921–1932. Cambridge University Press, 1979.
[3] A se vedea în acest sens Hoggart, Richard, La Culture du pauvre. Etude sur le style de vie des classes populaires
en Angleterre (titlul original: The
Uses of Literacy), Paris, Minuit, 1970; a se citi mai ales capitolul
„Déracinés et déclassés”, pp. 345-362.
[4] Cf. Thomson, Clare, The Singing Revolution: A Political Journey through the Baltic States, Londra,
Joseph, 1992. Această sintagmă este justificată şi cu privire la mişcările
sociale şi naţionale din R. Moldova de la sfîrşitul anilor 1980.
[5] Acest studiu a fost elaborat în baza unui interviu biografic
aprofundat de tip „povestea vieţii”, realizat cu subiectul la el acasă în
decembrie 2011 vreme de aproximativ 8 ore, în 4 zile. Cf. Atkinson, Robert, Povestea
vieţii. Interviul, Iaşi, Polirom, 2006; Lieblich, Amia; Tuval-Mashiach,
Rivka, Zilber, Tamar, Cercetarea
narativă. Citire, analiză, interpretare, Iaşi, Polirom, 2006; Bertaux,
Daniel, L’enquête et ses méthodes. Le récit
de vie, Paris, Armand
Colin, 2005.
[6] Împrumutăm acest termen din „schema actanţială” elaborată de
semitiocianul A. Greimas (şi aplicată analizei structurale a naraţiunilor): Greimas, Algirdas
Julien, Sémantique structurale : recherche et méthode, Paris,
Larousse, 1966.
[7] Un termen folosit de S. Freud şi C. G. Jung pentru a desemna anumite
procedee de „defulare” aplicate de către subiecţi pentru a soluţiona provizoriu
conţinuturile conflictuale inconştiente; Cf.
Rancourt, Benoît, Sortir du
passé – Comment guérir de nos blessures d’enfance, Québec, Les Éditions
Quebecor, 2000. Acest termen este de asemena folosit de unii sociologi, pentru a
analiza strategiile operate de indivizi pentru a-şi dobîndi o marjă mai mare de
autonomie într-un context opresiv: Cf.
Lemieux, Cyril, Le devoir et la grâce, Paris, Economica, col. „Etudes
Sociologiques”, 2009.
[8] Cf. Goffman, Erving, Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor
psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate, Iaşi, Polirom,
2004 ; Stigma. Notes on the managemant of spoiled identity, New
York, Simon & Schuster, Inc., 1963.
(Articol redactat în
cadrul proiectului East – East al Fundaţiei Soros, consacrat analizei
carierelor universitare din perioada 1945 –1989 în instituţii universitare din
Timişoara, Chişinău şi Szeged, coordonat de Smaranda Vultur, Dana Percec şi
Otilia Hedeşan)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)





