Blog Petru Negură

„Clear history” la teatrul Spălătorie: un manifest de neuitare

2012-01-20T09:04:00.000+02:00

Teatrul Spălătorie (creat de dramaturga NicoletaEsinencu) s-a afirmat deja în viața culturală de la Chișinău ca o estradăincomodă, spărgătoare de clișee estetice și stereotipuri ideologice. Acum acestteatru ne aduce în scenă, prin spectacolul „Clear History” (autor: NicoletaEsinencu, actori: Veaceslav Sambriş, Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc), un episoddin istoria noastră recentă: segregarea, expulzarea şi masacrarea evreilor dinRomânia, Basarabia și Transnistria în timpul celui de al Doilea Război Mondial,sub regimul mareșalului Ion Antonescu. La prima vedere, ar părea ciudat că unteatru social, de atitudine, abordează un subiect de istorie, fie și nu tocmaiîndepărtată. Ei bine, această incursiune în trecut nu este în acest caz unexercițiu de speculație istorico-dramatică, ci un gest de autentică atitudinecivică și ar fi de așteptat ca acest spectacol să genereze o priză deconștiință publică în societatea noastră.

Spectacolul îmbină într-o formăpolifonică mărturii ale victimelor, observatorilor și făptașilor la ceea ce seobișnuiește a numi în chip generalizat „holocaust”, cu înregistrări sonore aleacestora, fragmente de discursuri ale personalităților publice române din epocă(Ion Antonescu și Mihai Antonescu, de exemplu), imagini ale documentelor depresă, arhivă, fotografii, bucăţi de filme, date demografice de larecensămîntul din 1930 etc., prezentînd o imagine vie, sfîşietoare, acarnagiului care a avut loc în 1941-1943 în Basarabia și Transnistria.Spectacolul crează un efect de șoc mai ales pentru că arată participareapopulației civile din Basarabia la masacre. Auzim din viul grai al martorilorşi din mărturiile documentelor cum ţărani moldoveni de la coarnele plugului,gospodari harnici și gospodine cinstite s-au dedat cu frenezie și în număr marela jefuirea și la omorîrea vecinilor lor evrei[1].

Deşi nu eram un spectatorneavizat, în fața acestui spectacol al cruzimii statului față de propriii săicetățeni și a oamenilor de rînd față de semenii lor (de altă etnie), m-acopleșit un sentiment de groază și de vină.

De mai bine de 40 de ani,națiunea germană își trăiește vina tragediei la care a participat succesiv încalitate de călău și victimă în cel de al Doilea Război Mondial. În treacăt fiespus, în cele aproape trei decenii după cel de al Doilea Război Mondial, Europaoccidentală a adoptat tacit o strategie de „clear history” (am putea să-ispunem acum, citînd titlul spectacolului) pentru a se concentra plenar asuprarestabilirii administraţiei şi economiei țărilor europene profund afectate demarea conflagrație[2].Nu s-a putut însă amîna la nesfîrșit acel „moment al adevărului” din trecutulimediat al națiunii germane şi al ţărilor satelizate de al III-lea Reich, iarodată atins un nivel de echilibru economic și politic, aceste naţiuni (înprincipal nemţii) au trebuit să răspundă interpelărilor tot mai insistente cu privirela crimele de masă din cel de al Doilea Război Mondial. De ce a fost nevoieatunci, la începutul anilor 1970, în Occident și în speță în Germania, să serevină la această istorie copleșitoare, în loc să fie ștearsă din memorie, odată pentru totdeauna? Voi risca un răspuns care poate părea simplu și înacelași timp pompos: pentru o izbăvire colectivă a națiunii germane de vinaimplicării în cel mai mare carnagiu pe care l-a cunoscut vreodată istoria; amîn vedere deportarea și exterminarea planificată a milioane de persoane ceaparțineau unor anumite categorii (evrei, țigani, homosexuali, persoanehandicapate etc.) stigmatizate drept „dușmani” ai Reich-ului şi ai raseiariene. Diabolizarea lui Hitler (ca și aceea a lui Stalin, mai întîi în 1956,apoi o dată cu perestroika), promovată de cei care dețineau controlul asuprainstituțiilor ideologice (presă, școală, instituții academice), urmărea într-oprimă instanţă spălarea responsabilității de pe sute de mii şi chiar milioanede executanți mai mult sau mai puțin docili şi zeloși ai sistemului politic (șieconomic) care au înfăptuit masacrul cu sîrg și eficiență, pentru a le asiguraun trai confortabil şi productiv. Astăzi, în Germania nu se mai întîlnesc practicluări de cuvînt negaţioniste (care neagă amploarea sau chiar existenţaholocaustului), iar cazurile izolate de astfel de manifestări generează defiecare dată scandaluri publice sau procese de judecată[3].

În România şi RepublicaMoldova, persoana care a orchestrat deportarea și exterminarea evreilor în1941-1943 în teritoriile controlate de regatul român, mareşalul Ion Antonescu,fie că este cinstit în continuare ca „erou național” (pentru „dezrobirea”Basarabiei în 1941), fie că este ignorat cu desăvîrșire de către cei mai mulţi cetăţeniai acestor state. Cu atît mai puțin se vorbeşte astăzi de o asumare publică aresponsabilității morale – a noastră a tuturor – pentru crimele colectivecomise împotriva populației evreiești și rome de către autorităţile române şicu susţinerea mai mult sau mai puţin activă a unei părţi a populaţiei civile.Dar ce avem noi, acum, cu tragediile trecutului? O să mă explic.

Astăzi practic nu mai avemevrei în România şi Moldova (deși mai subzistă încă un antisemitism paradoxal,fără obiect, cum bine a remarcat Adam Michnik cu privire la societateapoloneză). Au mai rămas însă romi, handicapați și iată, mai nou, homosexuali!Nu sînt mulți, ce-i drept, și aceştia rareori se încumetă să iasă din„ghetourile mentale” în care i-am segregat. Nu sînt însă puţini cei care,astăzi, ar fi bucuroşi să-i ştie claustraţi într-un ghetou pe bune. E destul săvină o putere politică care să ne asmute cu discursuri despre puritateaneamului și curăţenia noastră creștinească, că vom și vedea cete de gospodariharnici și oameni de omenie sărind pe aproapele lor diferit de ei înșiși,pentru a-l culca la pămînt și a-i smulge podoabele şi dinţii de aur. Credeți căexagerez? Societatea românească (inclusiv cea din Basarabia) din 1930 sepretindea civilizată, ca şi societatea noastră de azi. Pe atunci,antisemitismul (ca şi homofobia şi romofobia acum) era o monedă curentă, latarabele piețelor și la catedrele sălilor de curs. Dar cine bănuia în 1935 căaceastă ură împărtășită în toată inocenţa de tot creștinul va avea ocazia să semanifeste pe larg în doar cîțiva ani?

Atunci cînd o putere autoritarăse întîlnește cu o societate intolerantă (într-un context internațional„favorabil”), rezultatul este de regulă sîngeros. Viața noastră de zi cu zi șispectacolele montate la teatrul Spălătorie (A(II)Rh+ și Rogvaiv,între altele) ne arată că societatea noastră este pregătită pentru o asemeneaîntîlnire. Discursurile naționaliste și fundamentaliste ale unor persoanepublice și tăcerea „masei critice” nu fac decît să o grăbească.

Contrar titlului său („Clearhistory”), spectacolul jucatul la teatrul Spălătorie încearcă să recuperezeceea ce zeci de ani de-a rîndul noi și autoritățile noastre politice s-austrăduit cu încrîncenare să ne ascundă de noi înşine, ca într-un portret al luiDorian Gray: hibele istorice ale poporului nostru. Ne place să ne vedem blajinişi harnici, mereu victime ale unor forţe externe, duşmănoase. A venit timpul săne asumăm şi părţile întunecate ale istoriei noastre, să nu ne mai hrănim cumituri şi legende despre „povara bunătăţii noastre”, ci să ne studiem atent şicu grijă greşelile trecutului, pentru a nu le mai repeta fără să ne dăm seamaîntr-un viitor nedefinit, altminteri inevitabil.

(Acest text va fi publicat în ziarul Timpul (Chişinău), la 27 ianuarie 2012)

[1] Vezi în acest sens studiul remarcabil semnat decercetătoarea Diana Dumitru în revista World Politics, ianuarie 2011; vezi şi Raportulfinal al Comisiei Internaţionale pentru studierea holocaustului în România,Iaşi, Polirom, 2004.

[2] A se citi lucrările istoricului Tony Judt despre Europapostbelică.

[3] Amintesc că negarea holocaustului este pasibilăde pedeapsa cu închisoarea în majoritatea ţărilor europene.

La Transnistrie: les origines d’un conflit gelé

2011-11-08T10:25:00.004+02:00

Les prémisses d’une situation de conflit sur le Dniestr apparaissent en juillet 1924, lors de la création de la République Socialiste Soviétique Autonome Moldave (RASSM) sur la rive gauche du fleuve. L’agression est au début unilatérale – dirigée depuis la rive gauche vers la rive droite – et comporte une dimension médiatique incontournable. Les médias locaux (les journaux Le Laboureur Rouge, puis la Moldavie socialiste, la revue littéraire Octobre et la radio de Tiraspol) n’arrêtent de blâmer l’ « occupation » de la Bessarabie « prolétarienne » par la Roumanie « capitaliste ». De l’autre côté du Dniestr, les réactions viennent tardivement et sur un ton quelque peu timide.

Depuis le début des années 1930, la revue La Vie de la Bessarabie (parmi d’autres périodiques) se fait un vrai devoir de produire et de diffuser de la « propagande anti-communiste », dénonçant la dénationalisation et l’oppression auxquels seraient soumis les Roumains de Transnistrie par le pouvoir soviétique. Depuis la rive gauche, la guerre médiatique avec la Roumanie suit une tactique irrédentiste par rapport au territoire de la Bessarabie, que les idéologues et les politruks bolcheviques ne cachent pas.

Sur la rive droite, certaines voix présentent en revanche, avec une prudence savante, des arguments historiques qui visent à démontrer la continuité de l’habitation des Roumains en Transnistrie, depuis les campagnes de Trajan. En juillet 1941, ce discours irrédentiste devient plus précis et maximaliste: d’après lui, la Transnistrie comprendrait tout le territoire jusqu’au Boug et elle serait habitée en proportion de 90% par des Roumains. Cependant, la Transnistrie a été rarement considérée par les politiciens et les idéologues roumains comme une « terre roumaine » à part entière. Ainsi, sous le gouvernement Antonescu (réputé être le plus nationaliste), ce territoire a été transformé en une « zone-poubelle », destinée à la déportation des citoyens indésirables d’origine tsigane et juive.

En RASSM, l’attaque idéologique fait partie d’une stratégie d’expansion conçue sur le modèle du Piémont. Cette stratégie comprend la promotion des « cadres » administratifs d’origine autochtone (roumanophones) et d’origines sociales « saines » (de parents ouvriers ou paysans pauvres), formés à partir de fin 1920 dans les tehnikums (collèges techniques) et les instituts pédagogiques (sorte d’écoles normales). Ils vont remplacer l’ancienne élite intellectuelle et administrative, sacrifiée lors de la Grande Terreur de 1937-38. Cette nouvelle élite a aussi la fonction -, qui prouvera ultérieurement son utilité – de coloniser l’administration de la Bessarabie, après son annexion et la formation de la République Socialiste Soviétique Moldave (RSSM) en 1940.

Depuis lors, l’origine transnistrienne est un facteur important d’engagement et de promotion des jeunes diplômés et professionnels dans les structures administratives de la RSSM. « Si vous voulez être ministre, vous devez être d’au-delà du Nistru (Dniestr) » – dit un proverbe qui circulaient parmi les intellectuels moldaves (bessarabiens) de l’époque soviétique. Néanmoins, ce dicton épuise considérablement sa validité à partir du milieu des années 1950, à mesure qu’un nombre croissant de diplômés (d’origine bessarabienne) sortent des institutions soviétiques d’enseignement supérieur et spécialisé.

Durant cette même période, le Parti communiste de la RSS Moldave s’ouvre progressivement à de nouveaux membres originaires de Bessarabie (avant le milieu des années 1950, la réception au Parti des candidats d’origine bessarabienne est très rare). Cette ouverture relative dans la politique de recrutement des « cadres » administratifs est concomitante, dans le domaine culturel, avec la « roumanisation » de la langue littéraire et de la haute culture « moldave » ; la langue reconnue officiellement comme « moldave » devient dès lors identique au roumain littéraire, à la seule différence près de l’alphabet cyrillique.

A contre-courant avec la tendance à la « bessarabénisation » des élites et à la « roumanisation » de la langue et de la haute culture à Chisinau (à partir du milieu des années 1950) et en rupture avec les politiques de « moldavisation » et d’« indigénisation » promues par les autorités soviétiques jusqu’en 1937 (pour promouvoir la langue « moldave » et les engagés autochtones dans les institutions administratives et culturelles de la République), la Transnistrie est fortement russifiée à partir de 1944 sur la vague d’industrialisation massive de cette région (les investissements soviétiques étaient bien plus réduits dans la construction d’entreprises industrielle dans la partie occidentale de la RSSM). Le conflit sur le Dniestr en 1992 a ainsi pour origine un clivage des élites, créé et approfondi par les autorités soviétiques à travers la formation et le recrutement différenciés des « cadres » sur les deux rives du Dniestr autour du pôle industriel, d’une part, et du pôle politique et culturel, d’autre part. Ce clivage s’est accentué par le fait que les entreprises industrielles de la République étaient largement tributaires des systèmes centralisés, tandis que le domaine culturel bénéficiait d’un degré accru d’autonomie par rapport au centre de l’empire.

Aujourd’hui, la « réunification » de la Moldavie par l’absorption de la Transnistrie semble être acceptée par tous les acteurs politiques visibles comme une solution sine qua non pour la modernisation et l’intégration européenne de la République de Moldavie. Toutefois, au sein d’un certain milieu d’intellectuels et de politiciens sans véritable représentation en Moldavie circule discrètement l’idée – quelque peu dissidente et avec une assez faible légitimité, étant soupçonnée d’être sous influence russe – selon laquelle la République de Moldova devrait se débarrasser du « ballast » transnistrien pour maintenir son identité propre et pour faciliter son intégration européenne.

Depuis près de vingt ans, la frontière sur le Dniestr continue à approfondir ses bornes et à aiguiser ses barbelés, tant dans l’esprit des habitants des deux rives que dans la réalité du territoire. L’histoire de la coexistence des deux régions (la Bessarabie et la Transnistrie) et surtout les vingt ans de « guerre froide », qui ne promet pas de s’achever dans un avenir proche, montre que l’écartement des frontières mentales (à travers la construction d’un climat de confiance) ne dépend pas nécessairement de l’élimination des frontières politiques. À ce stade de belligérance étouffée entre les deux rives, ces objectifs semblent même assez contradictoires.

Publié dans Grotius international. Géopolitique de l'humainitaire, le 27 octobre 2011.

Transnistria: două maluri, un război

2011-10-31T20:42:00.002+02:00

Premisele unei situații de conflict pe Nistru apar în iulie 1924, la momentul creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM) pe malul stâng al râului. Agresiunea este la început unilaterală – orientată dinspre malul stâng către cel drept – și poartă un caracter exclusiv mediatic. Organele de presă locale (ziarele Plugarul Roș, apoi Moldova socialistă, revista literară Octombrie și postul de radio Tiraspol) își dau ghes flagelând fără cruțare „ocupația” Basarabiei muncitorești de către România „moșierească”. De astălaltă parte a Nistrului, reacțiile vin cu întârziere și pe un ton oarecum timid. De la începutul anilor 1930, revista Viața Basarabiei (alături de alte periodice) își face o adevărată datorie de onoare din producerea și difuzarea „propagandei anticomuniste”, denunțând deznaționalizarea și relele tratamentele la care ar fi supuși românii transnistreni de către puterea sovietică. Dinspre malul stâng, războiul mediatic cu România urmărește o tactică iredentistă în raport cu teritoriul Basarabiei, pe care ideologii și politrucii bolșevici nu se ostenesc să o tăinuiască. Dinspre malul drept, anumite voci prezintă, la rândul lor, cu o prudență savantă, argumente istorice care își propun să demonstreze continuitatea locuirii românilor pe teritoriul Transnistriei, de la Traian încoace. Odată cu iulie 1941, acest discurs devine tot mai categoric și maximalist: potrivit acestuia, Transnistria ar include tot teritoriul de până la Bug, iar populația românească ar acoperi o proporție de până la 90%. Totuși, Transnistria niciodată nu a fost privită de către politicienii români ca un adevărat „pământ românesc”. În consecință de cauză, sub guvernarea Antonescu (reputată a fi cea mai naționalistă), acest teritoriu a fost transformat într-o „zonă-pubelă” pentru cetățenii indezirabili de origine romă și evreiască.

În RASSM, atacul ideologic face parte dintr-o strategie de expansiune după modelul piemontez, care include promovarea cadrelor de conducere autohtone (românofone) și de origini sociale „sănătoase”, formate începând cu sfârșitul anilor 1920 în colegiile tehnice (tehnikum-uri) și institutele pedagogice de la Tiraspol și Balta. Aceștia urmează să înlocuiască vechea elită intelectuală și administrativă, sacrificată în malaxorul Marii terori din 1937-38. Această nouă elită are totodată funcția – justificată ulterior – de a coloniza administrarea Basarabiei, după anexarea ei și formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești în 1940. Din acel moment, originea transnistreană a „cadrelor” devine un factor important de ascensiune în structurile administrative din RSSM. „Dacă vrei să fii ministru, trebuie să fii de peste Nistru” - spune o zicală care circulă în mediile intelectualilor basarabeni din perioada sovietică. Acest dicton își consumă însă în mare parte valabilitatea începând cu mijlocul anilor 1950, pe măsură ce tot mai mulți tineri basarabeni absolvesc instituții sovietice de învățământ superior și mediu de specialitate. În aceeași perioadă partidul comunist din RSSM își lărgește progresiv contingentul cu noi membri de origine basarabeană. Această relativă deschidere în politica de recrutare a „cadrelor” în perioada „dezghețului” este concomitentă, în plan cultural, cu „românizarea” limbii literare și culturii înalte „moldovenești”.

În contrast cu „basarabenizarea” elitelor și cu „românizarea” literelor la Chișinău (începînd cu mijlocul anilor 1950) și în ruptură cu politicile de „moldovenizare” și „indigenizare” organizate de autoritățile sovietice până în 1937-38, Transnistria este rusificată necontenit după 1944 pe valul industrializării masive, disproporționate față de investițiile reduse în acest plan a părții occidentale a RSSM. Izbucnirea, consumarea și apoi înghețarea conflictului de pe Nistru din 1992 își are originea în acest clivaj al elitelor, creat și lărgit de autoritățile sovietice, prin formarea și recrutarea diferențiată a „cadrelor” pe cele două maluri ale Nistrului, în jurul polului industrial pe de o parte și al celui politic și cultural, de cealaltă parte, în condițiile în care întreprinderile industriale din republică erau puternic dependente de sistemul centralizat, iar domeniul cultural beneficia de un grad sporit de autonomie față de centrul imperiului.

Astăzi, „reîntregirea” Republicii Moldova prin reintegrarea și absorbirea Transnistriei pare să fie acceptată de toți actorii politici vizibili ca fiind o soluție sine qua non pentru modernizarea și integrarea europeană a RM. Totodată, în mijlocul unui anumit segment al intelectualilor și al politicienilor fără reprezentare reală în R. Moldova este vehiculată discret ideea – voit dizidentă și cu o legitimitate vulnerabilă, bănuită de influențe din afară (Rusia) -, conform căreia Republica Moldova ar trebui să se debaraseze de „balastul” transnistrean pentru a-și păstra identitatea și a-și ușura integrarea în UE.

De aproape două decenii, frontiera de pe Nistru nu încetează să-și adâncească bornele și să-și ascute ghimpii, în mințile oamenilor de pe ambele maluri și aievea. Istoria coexistenței celor două zone (Basarabia și Transnistria) și mai ales cei douăzeci de ani de „război rece”, care nu promite să se încheie în timpul apropiat, ne arată că ridicarea frontierelor mentale (prin întărirea încrederii) nu depinde neapărat de eliminarea frontierelor politice. În acest moment de beligeranță mocnită dintre cele „două maluri”, aceste deziderate par, dimpotrivă, contradictorii.

(Articol publicat în CriticAtac)

Femeia de pe treptele Justiției

2011-08-17T19:52:00.006+03:00

De mai bine de doi ani, ori de cîte ori microbuzul 110 trece dinspre Cosmonauţilor în sus pe Bănulescu-Bodoni, observ, pe scările Procuraturii, mereu, aceeaşi, nestrămutată, o femeie cu broboadă de ţărancă stînd aşezată, citind sau clamînd la megafon, în spatele unor pancarte scrise cu o grijă şcolărească şi fixate cu scotch lat pentru a sta mai bine în picioare. Din cîte îmi pot da seama, femeia le cere procurorilor să revină asupra unei decizii de condamnare pe care ea o consideră nedreaptă. Desluşesc de la distanţă în inscripţiile de pe pancarte, atunci cînd microbuzul trece mai lent pe lângă acel loc, că este vorba de fiul ei, judecat şi arestat în baza unui „dosar fals”. De fiecare dată, la vederea protestatarei mă cuprind sentimente amestecate şi ambigue: de admiraţie faţă de tăria femeii şi, totodată, față de perseverenţa ei aparent inutilă; de revoltă neputincioasă faţă de o instituţie reputată pentru nenumăratele abuzuri comise de-a lungul anilor şi, totodată, de consideraţie, anevoie reprimată, pentru toleranţa acesteia în raport cu o protestatară vizibil incomodă (poate că democraţia nu e o cauză cu totul pierdută în ţara asta?); și aș mai adăuga un sentiment de duioşie faţă de această mostră aproape arhetipală de fidelitatate maternă - greutatea unui asemenea sacrificiu nu cred că aş fi în stare să mi-o asum vreodată.

Emoţia pe care o încerc de fiecare dată cînd trec pe lîngă femeia cu pancarte cedează însă, invariabil, unor preocupări zilnice, cîtuşi de puţin importante, deşi cu siguranţă rizibile faţă de tabloul acelei revolte neclintite. Pentru unii călători şi pietoni femeia de pe treptele Procuraturii este doar „obiectul” unei curiozități pasagere, pentru alţii înseamnă un prilej de scandal (asemeni unui lucru căruia nu-i vezi rostul)... Pentru cei mai mulţi însă femeia cu pancarte devine – după mai mulți ani – o imagine obişnuită, banală, imperceptibilă prin familiaritatea ei. Mă gîndesc că acea mamă disperată poate muri fără să-şi ducă la împlinire protestul. Sau poate tocmai aceasta ar fi încununarea firească a unei astfel de cazne? Cînd femeia a lipsit cîteva zile la rînd de la locul protestului, m-am gîndit cu groază că poate a învins-o boala, moartea.
Cînd protestatara a reapărut, m-am grăbit să vorbesc cu ea, să o ascult. Nu găsesc la fața locului decît pancartele, ea fiind în clădirea procuraturii pentru o a cîta oare procedură judicară. În căști îmi sună, piesă cu piesă, album cu album, un Massive Attack întins, elastic, imponderabil. Citesc din Mitul lui Sisif: „Zeii îl osîndiră pe Sisif să rostogolească întruna o stîncă pînă în vîrful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crîncenă ca munca zadarnică și fără speranță”. În cafeneaua de vizavi beau o cafea lungă, slabă, de unde urmăresc cu o curiozitate de copoi scările Procuraturii. Îmi plătesc consumația și mă întorc „la post”. Într-un tîrziu, după mai bine de două ore de veghe, apare femeia, cu zîmbet pe buze și cu bucuria unei gospodine care te poftește, de hram, în casa mare. Mă așez confortabil pe un scaun improvizat în spatele lozincilor și-i urmăresc fața smeadă, ochii iscoditori, ridurile din colțul ochilor, urcînd și coborînd în ritmul cuvintelor aruncate revendicativ.
Soarele urca tot mai sus, oamenii intrau şi ieşeau nenumăraţi pe uşile Procuraturii, în timp ce femeia nu mai prididea să-mi spună trista întîmplare a fiului ei înşelat de justiţie şi în paralel povestea protestului ei, care începe hăt în 2005. Am înţeles că nu este dispusă să se lase înfrîntă, chiar dacă este silită să nu mănînce şi să nu bea aproape nimic pe parcursul zilei, pentru a nu fi nevoită să părăsească locul supliciului său, mergînd undeva la toaletă – drept care i-a fost refuzat în clădirea Procuraturii. Îi este totuşi recunoscătoare primăriei pentru că îi dă voie să-și continuie acțiunea.

Varvara Zingan. Foto: Curaj.net

Felul specific de a protesta – un amestec de tărie, răbdare şi smerenie – al femeii de pe scările Procuraturii, pe nume Varvara Zingan, venită dintr-un sat din Transnistria, mi se pare un gest aproape eroic şi în acelaşi timp revelator pentru relaţia pe care o au oamenii de rînd din Basarabia şi Transnistria cu cei „puternici” (agenţii statului sau cei „bogaţi”), mai ales la sat. Smerenia i-a ajutat să reziste în condiţii de restrişte şi opresiune. Pe de altă parte, ei au răspuns greutăţii destinului şi dominaţiei politice printr-o atitudine de umilitate fermă, de revoltă tăcută. Varvara Zingan întruchipează chintesenţa celor care au supravieţuit războaielor, foametelor şi deportărilor, rămînînd fideli credinţelor şi intereselor lor intime. Cînd am vorbit cu ea ultima dată era aproape optimistă, nu atît în legătură cu șansa fiului ei de-a fi eliberat, cît faţă de dreptatea protestului pe care îl trăieşte. Ar trebui să o vedem fericită. Ea ne poate da, cel puțin, un sens urcărilor noastre sisifice.

Text publicat în Contrafort, nr. 7-8, iulie-august 2011.

„Comerțul nu are prieteni”: primii studenți basarabeni în România (1990-1991)

2011-03-27T14:51:00.008+03:00

(a se vedea mai jos și fragmentele precedente ale acestui articol)

Odată sosiți în centrele universitare românești, studenții basarabeni se grupau în general în baza relațiilor de prietenie, făcute și consolidate în vîltoarea evenimentelor romantice și revoluționare de la sfîrșitul anilor 1980. Pe parcursul primelor luni după începutul anului universitar, practicile comerciale informale își sporeau eficiența și gradul de organizare prin implicarea acestor relații de solidaritate și colaborare în sînul grupurilor de prieteni și colegi de facultate.

Unele grupuri de studenți comercianți, legați între ei prin relații de prietenie, colegialitate sau rudenie, preluau mai curînd o structură de clan, cu o organizare ierarhică a raporturilor de cooperare și subordonare din interiorul grupului, coordonate de un lider autoinstituit, dar recunoscut ca atare de către membrii grupului. Alți studenți basarabeni formau „echipe” din cîțiva membri, în care nu exista un statut clar de lider, ci mai curînd un fel de „consiliu” care administra afacerile comune în virtutea unui „regulament” nescris prin care se distribuiau sarcinile, se controlau intrările și ieșirile (ambele cu strictețe), se stabileau regulile de relaționare în interiorul grupului și cu membrii altor grupuri. Sarcinile erau diverse și interșanjabile: unul (sau doi „membri”) mergeau la Chișinău (sau în alt oraș din RSSM/URSS) să cumpere marfă și apoi să o transporte prin vamă în România, altul (sau alți doi) urmau să găsească cumpărători sau să vîndă marfa la talcioc (sau consignații), alți co-echipieri (de regulă fluctuanți) mijloceau, la nevoie, relații de parteneriat cu persoane cheie sau rețele locale de comercianți.

La începutul existenței uneia dintre aceste echipe, relațiile dintre membrii nucleului fondator erau bazate pe solidaritate și încredere reciprocă, iar sarcinile și veniturile deopotrivă erau împărțite echitabil. După cîteva luni însă, o etică individualistă – bazată pe interesul personal – își impune primatul asupra celei comunitare (definite prin primatul intereselor grupului și al relațiilor de afectivitate), diminuînd gradul de încredere și solidaritate între „membri”. În acest mod, relațiile de prietenie au fost progresiv înlocuite prin raporturi raționalizate de parteneriat.

În mod obișnuit, aceste grupuri de studenți acționau separat (or piața era destul de încăpătoare pentru toți), alteori ele angajau anumite activități în care își solicitau colaborarea. Pentru a mări investiția în obiectele supuse traficului de frontieră și a spori astfel profitul acestor operații, studenții comercianți – sau echipele din care aceștia făceau parte – aveau nevoie de mai mulți bani. Una din formele cele mai frecvente de colaborare între grupuri – sau între membrii unor grupuri diferite – era împrumutul unor anumite sume de bani. Majoritatea studenților implicați în activități comerciale au fost în repetate rînduri datori și au dat cu împrumut. Unele afaceri se puteau însă solda cu eșec, în cazul în care, de exemplu, marfa era confiscată la vamă. În astfel de situații, un alt împrumut era făcut în scopul diminuării pierderilor din afacerea eșuată. În cazul în care nici aceasta nu reușea, datoriile se acumulau, iar posibilitatea întoarcerii lor la timpul convenit se îngusta. Cel îndatorat avea interesul să tragă tot mai mult de timp, încercînd să-și suplinească golurile financiare, în timp ce creditorii multiplicau strategiile de a-și recupera banii. Aceste relații deveneau uneori și mai complicate în cazul în care unii debitori nu își recunoșteau, din anumite motive, datoria pe care creditorii le-o pretindeau. Relațiile dintre parteneri – și adesea colegi și vechi prieteni – degradau progresiv pe fondul datoriilor neachitate la timp și a tentativelor creditorilor de a le recupera, recurgînd uneori la intimidări și amenințări. Astfel, o parte din studenții care la începutul anului universitar erau buni prieteni și colegi deveneau, la capătul unui an de relații viciate de animozități și neîncredere, adversari redutabili și detestați. Aceste tensiuni puteau lua aparența unor lupte pentru putere, în care miza principală nu era atît împărțirea zonelor de activitate (pentru că nu existau motive reale de concurență), cît manifestarea simbolică a supremației.

Studenții „bișnițari”: între devianță și non-conformism

Studenții basarabeni care au practicat cu regularitate „bișnița” la începutul anilor 1990 au avut de sacrificat multe lucruri pe care ulterior le-au regretat: prietenii, valori „idealiste”, timp – pe care altfel l-ar fi putut acordat studiilor. Totodată acești studenți comercianți au cîștigat cu siguranță o experiență care le-a format și consolidat anumite aptitudini de relaționare, influență și negociere (în raport cu membrii propriului grup și cu alți parteneri, dar și cu agenții statului), de adaptabilitate la condiții solicitante de viață în marginea unor frontiere sociale și morale, sub presiunea unor exigențe multiple și diferite (dictate de activitățile fluctuante ale unei economii informale și, în paralel, de studiile la universitate). Această experiență de viață, care pentru cei mai mulți dintre studenți basarabeni s-a consumat la capătul a doi sau cel mult trei ani de studii, le-a conferit unora dintre ei calități de lideri și de formatori de opinie, care nu vor întîrzia să se manifeste în doar cîțiva ani după terminarea studiilor.

Traversarea frontierelor (de orice fel), încă recent interzise, stătea la baza nașterii unui nou etos care își va căuta în anii care urmează o regularizare juridică și o legitimare morală. Studenții „bișnițari” de la 1990/1991 au devenit, fără să o pretindă (și alături de alte categorii sociale), promotorii unor activități de piață care se vor impune curînd drept normale (comerț internațional import/export, traficul de frontieră) și purtătorii unor modele de mentalitate și de comportament aproape revoluționare pentru acel context de ruptură față de un regim comunist caduc: individualism, consumerism, primatul valorilor materiale etc. Printr-un comportament și un discurs calificabile drept vicioase la acea vreme, această minoritate activă și neliniștită de studenți a contribuit în felul său la reformularea unor modele rigidizate de practici și valori (considerate idealiste și/sau manipulate ideologic), care și-au pierdut eficiența în condițiile în care statul își slăbise brusc monopolul și libertățile individuale au izbucnit la lumina zilei.

Notă: acest fragment de articol nu conține note, nu este finalizat și, prin urmare, nu este citabil.

„Twitter Revolution” sau „Revoluția cu pietre”: metafore concurente

2011-03-23T18:55:00.009+02:00

Mi-a plăcut textul lui Mircea V. Ciobanu din Jurnal de Chișinău, întitulat Numele revoluțiilor și care e o replică la un articol, publicat de George Damian, care contestă legitimitatea denumirii de „Twitter Revolution”, cu referire și la volumul Revoluția Twitter. Episodul 1: Republica Moldova, apărut la Ed. Arc/Știința, 2010. Această replică, bine argumentată și convingătoare, a lui Mircea V. Ciobanu, mi-a provocat un comentariu.

„Twitter Revolution” e cu siguranță o metaforă, așa cum bine zice Mircea V. Ciobanu. După porecla - iar de regulă porecla are la bază o metaforă - dată de Evgeny Morozov, analistul occidental, în articolul eponim care a înconjurat întreaga lume (virtuală). Iar metafora are funcții cognitive, așa cum bine se știe de la greci încoace, trecînd prin Ortega Y Gasset. În acest caz avem de a face cu o metaforă care ne spune cîte ceva despre felul în care s-a desfășurat „revoluția” din 6-7 aprilie 2009. Ca figură de stil, expresia este desigur în parte arbitrară, dacă încercăm să o înțelegem în buchea ei. Putea fi și „revoluția facebook” sau „revoluția odnoklassninki”, și poate că aceste expresii ar fi mai justificate (pe atunci mai mulți moldoveni aveau cont pe aceste ultime site-uri de socializare)... Oricum, „Twitter Revolution” vrea să spună că la 7 aprilie 2009 a avut loc o revoltă a unor tineri care au comunicat și s-au organizat în mod considerabil cu ajutorul rețelelor de socializare - nu doar Twitter, cu siguranță - și a altor mijloace moderne de comunicare (e-mail, SMS, bloguri etc.).

”Revoluția cu pietre”, așa cum revolta de la 7 aprilie 2009 a fost poreclită de Anatol Țăranu, este și ea o metaforă care spune că această „revoluție” a avut o manifestare brutală, agresivă, primitivă. E o expresie credibilă, ținînd cont de felul în care s-au desfășurat evenimentele (ca și atîtea alte „revoluții”, de altfel). După mine, însă, aceste două metafore descriu realitatea la două paliere diferite. Or, așa cum am încercat să dovedesc în articolul din cartea suspomenită, evenimentele din 7 aprilie s-au desfășurat la cel puțin două nivele: 1) în piață și în fața clădirilor guvernamentale și 2) pe internet (bloguri, rețele de socializare, pe portalurile de știri update-ate „la minut”, în comunicarea sincronică cu experți, jurnaliști, factori de decizie și simpli curioși din țară și din străinătate).

Cei care care pretind că „Twitter Revolution” nu e o sintagmă potrivită pentru desemnarea evenimentelor din 7 aprilie 2009 greșesc pentru că încearcă să o înțeleagă ad litteram. Cei care însă contestă legitimitatea semnificației acestei sintagme (pretinzînd că mijloacele de comunicare și socializare via internet nu au avut nici un rol în desfășurarea acestor evenimente) se înșeală din nou, cîtă vreme există atîtea mărturii - verificabile empiric - ale persoanelor care au folosit abundent aceste noi mijloace media de informare în scopul de a comunica (pe interior și cu „străinătatea”), de a se mobiliza și a de a se organiza în acele zile care au provocat schimbări sociale și politice aproape „revoluționare”...

1990-1991: epoca urmașilor lui Ostap Bender

2011-03-20T09:10:00.007+02:00

(a se vedea mai jos și fragmentele precedente ale acestui articol)

Vizibilitatea opulenței, pe care o arătau (uneori fără să vrea) studenții moldoveni care practicau „bișnița”, inspira admirație și invidie printre colegii lor mai puțin afirmați în acest plan. Faptul că acest ideal de bunăstare era atins de unii „dintre ei” într-un timp scurt (la doar cîteva luni după începutul anului academic 1990/91) le crea o imagine de persoane inventive, descurcărețe, puternice. Studenții care au reușit să-și facă o astfel de imagine întruchipau în comunitatea studenților basarabeni tot atîtea povești de succes care alimentau miturile îmbogățirii „peste noapte” în această epocă post-revoluționară, în care se credea că totul este posibil. Atît în sînul studenților „bișnițari” (de toate calibrele) cît și în sînul „publicului” studenților „de rînd” circulau legende, adesea fără un substrat real, în care anumiți emuli locali ai lui Ostap Bender reușeau să-și facă averi din transportarea și vînzarea unor obiecte aparent lipsite de orice interes comercial, cum ar fi mercurul sau minele cu cerneală pentru pix, descoperite grație unui fler comercial aparte. Mulți studenți nu încetau să spere că într-o bună zi le va surîde și lor norocul, cînd își vor putea agonisi acel „milion” himeric, de care unii, vezi bine, s-au și învrednicit. În acest scurt interval de destindere legală și morală, unii admiteau scenarii care frizau domeniul penal, odată ce acestea le promiteau „graalul” jinduit. Astfel, niște studenți au încercat să producă în condiții de casă (sau de cămin) votcă contrafăcută, dar s-au lăsat păgubași în momentul în care calitatea băuturii a fost compromisă. Alții s-au arătat tentați de „combinații” și mai puțin onorabile, cu scuza că îndată ce se vor căpătui, vor reveni la un mod de viață onest.

Limitele pe care le impuneau agenții statului în calea transportării produselor comerciabile în România erau deseori văzute de către studenții moldoveni care practicau „bișnița” ca pe tot atîtea bariere de depășit, pe căi nu neapărat loiale. Regulamentul vamal al URSS/RSSM, valabil la acea dată, impunea fiecărui student moldovean limita de a transporta în România doar un singur aparat electronic, marcat în pașaport cu ștampilă, obiect rezervat exclusiv uzului propriu și prin urmare supus obligației de readucere în țara de origine. Această constrîngere i-a făcut pe studenții comercianți să genereze o serie de subterfugii și strategii pentru a putea continua transportarea aparatelor tehnice (în special a televizoarelor) din RSSM/URSS în România. Una dintre ele era apelarea la serviciul unui alt student basarabean, de acord să transporte (la buna înțelegere) un aparat electronic, uzînd de dreptul său unic de a trece frontiera cu un obiect de acest fel. Mituirea vameșilor, un alt mijloc de a ocoli interdicția, era totodată una din practicile – răspîndite la acea vreme – care instituia un soi de complicitate între studentul comerciant și agentul statului la înfrîngerea unor norme legale instaurate de către autoritățile respectivului stat.

Practicarea comerțului de frontieră (și a altor activități de economie informală) de către studenții moldoveni avea legătură directă cu reprezentarea pe care aceștia o aveau și o împărtășeau față de statul din care proveneau (și față de autoritatea pe care acest stat o întruchipa în ochii lor). În percepția studenților basarabeni din anul academic 1990/1991, statul URSS era pe punctul de a-și slăbi autoritatea și de a-și consuma legitimitatea. Acest an era perceput prin urmare ca un interval în care vechile legi și cutume își suspendau provizoriu valabilitatea, iar cele noi întîrziau să apară. Convingerile naționaliste (filo-române și anti-rusești) pe care le împărtășeau mai mulți studenți moldoveni, proaspăt veniți de pe valurile „mișcării naționale”, le împrumuta acestor sentimente „anti-sovietice” o legitimitate ideologică. Reperele de legalitate erau cu atît mai fluctuante pentru ei cu cît cadrul legal impus de țara gazdă (în care mulți studenți înfruntau dificultăți de adaptare) era și el de împrumut. Nașterea statului Republica Moldova la 27 august 1991 nu a fost nici ea de natură să le ofere imediat tinerilor moldoveni o ancorare solidă într-un sistem de norme clar stabilit, dat fiind condiția recentă și – în percepția multora – provizorie a acestui stat.

În această perioadă de ambiguitate juridică, abaterea de la anumite norme legale nu mai era văzută neapărat de tinerii plecați în toamna lui 1990 la studii în România ca un fapt reprobabil, cîtă vreme ele încălcau, în percepția lor, interesele particulare ale cetățenilor. Comportamentul (și posibilele acte de „devianță”) ale tinerilor erau coordonate și verificate mai ales prin prisma unui sistem de valori – personal și de grup –, moștenit din familie și comunitatea de origine. Totuși, în această perioadă „revoluționară”, cînd pozițiile etice ale generațiilor vechi erau asociate cu vechile sisteme de valori și norme, apăreau negreșit contradicții între viziunile părinților și cele ale fiilor și fiicelor lor. În ambiția lor de emancipare față de vechile cadre normative care le contraziceau noile principii și năzuințe – de libertate, putere și confort material –, tinerii își exprimau tot mai deschis dezacordul față de un mod de viață – marcat de lipsuri și sacrificii în numele unui cod normativ, simbol al unui presupus bine comun – pe care îl considerau injust și desuet. Una din consecințele acestui proces socio-mental, prin care vechile coduri normative sînt parțial abolite, parțial substituite, era instaurarea unui soi de nihilism axiologic; proces pe care sociologul francez Emile Durkheim îl numea „anomie” și pe care Dostoievski l-a analizat prin reflecțiile personajului său Ivan Karamazov, potrivit căruia „dacă Dumnezeu [alias Statul etern și atotputernic, în care toți au crezut ca în D-zeu] nu există, totul este permis”. Unii studenți care practicau activități economice informale își defineau pentru ei înșiși și pentru tovarășii lor un nou orizont moral care le asigura activității lor un suport etic și o raționalitate practică. Așa cum acest orizont era variabil și extensibil de la caz la caz, în marginile lui își puteau ușor face loc anumite intenții și acte calificabile drept „deviante” din perspectiva „vechilor” legi și cutume.

Notă: acest fragment de articol nu conține note, nu este finalizat și, prin urmare, nu este citabil.

Bișnița printre studenți: fantasma opulenței într-o lume săracă

2011-03-16T09:25:00.013+02:00

(a se citi după Primii studenți basarabeni în România: revelația diferenței, vezi mai jos)

Proaspăt ieșită din epoca Ceaușescu și din iureșul revoluției din decembrie 1989, România a apărut în ochii primilor studenți basarabeni ca o țară sărăcită, umilită, îndoită sub povara unei penurii și opresiuni totalitare persistente. Rafturile magazinelor de stat încă mai luceau de lipsurile produselor de primă necesitate. În schimb, toată lumea vindea și cumpăra ceva. Țara întreagă devenise un talcioc imens. Se vindea și se cumpăra practic totul, cu pasiune și frenezie, și peste tot: în gări, în stații, la tarabe și în plină stradă. Căminele studențești au devenit adevărate mall-uri ale acelor vremi de restriște. Într-o cameră de cămin puteai cumpăra țigări și bere, în alta cafea, în a treia blugi, în următoarea obiecte electrocasnice și tot așa. Studenții basarabeni au descoperit în România post-revoluționară o lume în care ubicuitatea obiectelor de consum ascundea cu greu incapacitatea celor mulți de a se bucura efectiv de ele.

Pentru cei mai mulți dintre studenții basarabeni și bucovineni, „bișnița” a apărut ca un mijloc firesc și la îndemînă de a-și suplini bugetul studențesc și de a-și îndestula un surplus de nevoi. La prima lor călătorie în România, unii studenți au fost încurajați de părinții și de apropiații lor să ia cu ei anumite lucruri (cafea sau obiecte electrocasnice mici) în ideea comercializării lor odată ajunși la destinație, pentru a-și face rost de valută locală (la Chișinău încă mai circula rubla sovietică) pînă la primirea bursei. Totuși, cei mai mulți dintre studenții basarabeni aflau în gară, la primele contacte cu localnicii, inventarul obiectelor produse în URSS care se bucurau de o cerere sporită în partea locului.

La început aproape orice putea servi drept marfă în acest „mic trafic de frontieră”, căci România la acea vreme era o piață nesățioasă care înghițea aproape totul în materie de mărfuri de consum: becuri electrice, baloane de gumă, săpunuri parfumate, pastă de dinți „de marcă” etc. etc.. Unii proaspeți studenți, mai familiari cu cultura „înaltă”, traficau cu un anumit succes bunuri „simbolice”: cărți (maeștrii existențialismului și ai absurdului Camus și Kafka se vindeau ca pîinea cea caldă) și plăci de vinil (la acea vreme casa de discuri rusească „Melodia” producea albumele monștrilor sacri ai rockului occidental: Beatles, Rolling Stones, Pink Floyd, Led Zeppelin etc. – prețuite cu sfințenie de rockerii români de toate vîrstele).

Pe măsură ce creșteau cererile cumpărătorilor români pentru obiecte de calitate, sporeau și nevoile comercianților pentru formule de trafic cît mai rentabile. O parte din studenții basarabeni au descoperit în scurt timp că, printr-un efort bine administrat cu un dram de imaginație și de simț practic, „bișnița” le poate mări veniturile substanțial. Așa cum, potrivit unor mărturii, controlul vamal era mai relaxat în primele luni după plecarea studenților basarabeni în România, comerțul informal tindea să devină o ocupație sistematică. După acumularea unei sume de bani din profiturile mărunte sau cu ajutorul unor împrumuturi luate de la rude și prieteni, unii studenți reușeau să transporte obiecte mai mari (televizoare, frigidere, casetofoane) și prin urmare mai profitabile. Cererea pentru televizoarele sovietice era atît de mare în România încît unii studenți nu mai ajungeau cu aparatul lor la talcioc sau la consignație (locurile principale de vînzare / cumpărare a produselor provenite din URSS), ci îl realizau direct în gară sau, fără taxe și comision, taximetristului.

În timp ce comerțul informal de frontieră realizat cu obiecte mărunte era o îndeletnicire preponderent feminină, „marea bișniță” – cu obiecte de calibru (electrocasnice, „drujbe”, motociclete...) – era apanajul bărbaților. O împărțire sexuală a sarcinilor, motivată în general de distribuția inegală a forței fizice (forță necesară cel puțin la transportarea obiectelor respective), dar care nu rămîne fără consecințe în plan material și social pentru fiecare grupă de gen. În percepția unor studenți moldoveni din 1990/91, „marea bișniță”, care implica riscuri diverse și uneori un anumit grad de violență, se asocia cu un ideal de bărbăție, bazat pe cultul forței brute și disprețul valorilor „feminine” (sensibilitate, neagresiune). Studentele moldovence din prima promoție au încercat și ele să facă puțină „bișniță” – odată ce toată lumea în jur asta făcea –, pentru a-și acoperi eventualele găuri în buget. Mărfurile transportate de studente în traficul pe care îl făceau cu ocazia călătoriilor periodice acasă erau cele ușoare (ca greutate și accesibilitate): becuri, pastă de dinți, cărți, bijuterii ieftine. Acestea erau vîndute de regulă direct în cămin sau plasate în consignații, în care costul comisionului era preferat disconfortului vînzării în condiții de talcioc. Implicarea redusă a studentelor basarabene în traficul de frontieră le-a acordat un avantaj de timp, pe care îl puteau folosi, printre altele, la studii sau la o relaționare mai armonioasă cu ceilalți colegi.

La început o strategie de supraviețuire, „bișnița” a fost văzută în scurt timp ca o oportunitate de înavuțire și o marcă de prestigiu. În răspăr cu imaginea studentului sărac (și care corespundea realității în cazul multor studenți din acea vreme în România și R. Moldova), studenții basarabeni care practicau „bișnița” ieșeau în evidență prin vizibilitatea consumului produselor și serviciilor „de lux”. Ei nu își ascundeau preferința pentru țigările scumpe, pentru haine de mărci „bune”, iar odată cu venirea serii ei mergeau în grup – îmbarcați în taxiuri încolo și încoace – să cineze la un restaurant „select”. Pentru mulți dintre acești studenți, ridicarea – simțitoare pentru ei și vizibilă pentru ceilalți – a nivelului de trai echivala cu o cucerire a unei „normalități” occidentale, interzise și jinduite sub regimul comunist și tocmai din acest motiv profund ancorate într-un imaginar hrănit intens de filme străine și consolidat printr-o lectură à rebours a propagandei oficiale. Pentru acești studenți proveniți dintr-o lume în care accesul la bunuri era controlat pe cale administrativă, consumul (cîtuși de puțin ostentativ al) produselor și serviciilor „de lux” era un mijloc de exprimare a unei libertăți (și a unei mărci de putere), percepute de către majoritatea rudelor și congenerilor acestora drept fantasmă ori viciu.

Notă: acest fragment de articol nu conține note, nu este finalizat și, prin urmare, nu este citabil.

Primii studenți basarabeni în România: revelația diferenței

2011-03-11T10:23:00.011+02:00

Pentru majoritatea tinerilor basarabeni și bucovineni care urmau să-și facă studiile în România începînd cu octombrie 1990, relația lor cu țara gazdă se înscria într-un orizont de așteptare romantic și naționalist, creat de luările de cuvînt înflăcărate pronunțate la tribuna cenaclului „Alexei Mateevici” și la mitingurile din centrul capitalei, de „podurile de flori” între România și RSS Moldovenească (la 6 mai 1990, din România în RSSM și la 16 iunie 1991, din RSSM în România) și de alte manifestări ale „mișcării de eliberare națională” din 1989-1990. „Copii, mergeți în Țară și învățați, învățați bine, apoi să vă întoarceți pentru a reforma Republica Moldova!” - clama primul ministru Mircea Druc în fața miilor de tineri moldoveni adunați într-o zi de sfîrșit de septembrie 1990 în piața Marii adunări naționale. Reprezentanții noii elite politice ajunse în parlamentul RSSM pe valul mișcării naționale (și, în plan politic, promovați de Frontul popular din Moldova) își focalizau așteptările patriotice (și, cel puțin în parte, unioniste) asupra acestei noi generații de tineri care urmau să-și facă studiile în Țară (România), posibilitate la care ei nici nu au visat în timpul tinereței lor sovietice (deși, evident, și-ar fi dorit-o negreșit).

Însuflețiți de aceste așteptări și îndemnuri patriotice, copiii moldovenilor din URSS umpleau neîncetat trenuri și autobuze cu destinația orașelor universitare din România. Unii tineri purtau cu ei tricolorul românesc, luat direct de pe „baricadele” luptelor pentru „limbă și alfabet”. O așteptare înfrigurată a marii întîlniri stătea suspendată în aer, întețită de viteza domoală a vehiculului și de schimbatul ritualic al roților de tren. Odată lăsate în urmă gara Ungheni și rîul Prut, răsar casele unui sat, modest, umil, familiar, asemănător cu satele împrăștiate prin toată Basarabia... Apoi, după un timp, o zonă gri, industrială, încîlceala șinelor de cale ferată anunță apropierea primului loc de destinație: orașul Iași, gara Nicolina. Oameni și flori cît cuprinde. Emoții, animație, unii nu își ascund lacrimi de bucurie. „Fraților, ne-am regăsit!” – se aude o voce din mulțime.

La repartizarea în cămine, tinerii moldoveni își reconstituie grupurile de origine sau se asociază în funcție de proveniență, conform propriei lor opțiuni, dar și din comoditatea organizatorilor. După instalare, proaspeții studenți merg la primele cursuri, unde, în afara aceleiași primiri călduroase și întrucîtva copleșitoare, își descoperă lipsurile față de colegii lor „din Țară”. Limba română vorbită de majoritatea studenților basarabeni avea de regulă un lexic sărac, era împresurată de cuvinte și calchieri din rusă și în plus era marcată de un accent regional și/sau rusesc care stîrnea zîmbetele localnicilor. Cunoștințele studenților basarabeni, formate în familie și în cei zece ani de școală medie (față de 12 ani de liceu în România), erau ciuruite de lacune serioase în materie de cultură generală (și mai ales de cultură română) și de informație de specialitate. Nu în ultimul rînd, studenții din Basarabia și Bucovina erau în medie cu cîțiva ani mai tineri decît colegii lor români (din cauza vîrstei diferite de absolvire a școlii secundare), o diferență de ani hotărîtoare pentru maturizarea personalității. Toate aceste deosebiri și carențe întrețineau un complex de inferioritate al studenților moldoveni în universitățile din România, amplificat pe măsură ce verva întîlnirii dintre cele două maluri ale Prutului făcea loc ritualurilor de conveniență, rutinei oficiale și așteptărilor înșelate. Decepțiile au urmat lanț, iar strategiile de adaptare și de compensare nu au întîrziat nici ele. Complexele de inferioritate erau deseori compensate prin revendicarea de către studenții basarabeni a unei pretinse superiorități, datorate provenienței lor din cea mai măreață țară de pe glob și a cunoașterii afișate a limbii lui Tolstoi și Dostoievski.

După o scurtă deși intensă perioadă de fraternizare, cel puțin la nivelul discursurilor de bun-venit și de bun-găsit, noii veniți și cei din partea locului n-au prididit să-și remarce deosebirile. Percepția acestor diferențe era cu atît mai izbitoare cu cît identitatea „fraților” de pe cele două maluri se anunța a fi desăvîrșită. Descoperirea diferenței – percepută în limbajul, comportamentul, înfățișarea și traiul de zi cu zi al celorlalți „ai noștri” – adîncea identificarea cu grupul de origine. Pentru a-și compensa deficitul de imagine, tinerii basarabeni și bucovineni (nu rareori calificați de localnici între ei drept „ruși”, etichetă atribuită pînă atunci unei străinătăți apropiate, temute și urîte) operau strategii de afirmare de sine care oscilau între segregare gălăgioasă (vorbind și cîntînd rusește) și asimilare molcomă.

Notă: acest fragment de articol nu conține note, nu este finalizat și, prin urmare, nu este citabil.

Noile „republici” literare on-line: alternative sau anexe ale establishmentului literar?

2011-03-07T14:08:00.007+02:00

Din discuție cu A. (tînără scriitoare), am descoperit că în ultimii cîțiva ani configurația și modul de funcționare a spațiului literar s-au transformat în mod remarcabil în urma apariției noilor media electronice: blogurile literare și portalurile literare interactive. Am aflat cu stupoare cît de popular a devenit un portal literar românesc printre scriitorii moldoveni. Pe acest site s-au înregistrat, începînd cu 2007, un grup numeros de tineri scriitori de limbă română, dar și din cei cu vîrste medii. Procedura e destul de simplă: îți deschizi un cont, postezi texte, pe care un „board” de editori îl citesc și își dau cu părerea pe marginea lui, după care textul este plasat fie la rubrica „recomandate”, fie la texte care necesită a fi revizuite („atelier”), fie nici la una nici la alta, ceea ce ar însemna că textul e bunicel și poate fi citit și evaluat de cititori ocazionali. Pe măsură ce activitatea noului venit se intensifică pe site (publicînd, comentînd postările altor membri, acumulînd aprecieri pozitive din partea editorilor și a cititorilor), raiting-ul său sporește. După atingerea unui anumit barem, novicele își schimbă statutul, devenind un soi de „membru” cu „acte în regulă”. Fiecare membru se poate înscrie cu numele său real sau cu un pseudonim. Tinerii scriitori care aspiră la o anumită recunoaștere își păstrează de obicei numele real (pentru a-și face un „nume”), în timp ce unii scriitori cu „nume” se lasă acoperiți de anonimitate pentru a beneficia de posibilitățile ludice și literare ale site-ului fără să-și expună identitatea reală. Unii scriitori destul de avansați în cariera lor literară (dar totuși fără o notorietate răsunătoare) dobîndesc un statut foarte ridicat (de „experți” sau editori) în acest micro-spațiu literar on-line.

Mi se pare revelatoare această „republică” virtuală a literelor care se construiește ca o alternativă instituțiilor literare consacrate (reviste, uniuni literare, cenacluri etc.) și care oferă un loc de manifestare, dezvoltare și creativitate literară tuturor amatorilor de literatură, indiferent de statutul lor real sau CV-ul acestora. O „republică” platoniciană sau o nouă Castalia (Jocul cu mărgele de sticlă, H. Hesse)? Față de utopiile menționate, în care tentația perfecțiunii politice este mare, funcționarea în regim on-line a acestor media literare pare să confere participanților un spațiu de manevră aproape nelimitat (de intrare/ieșire, reguli de „joc” clar stabilite, dar nu foarte constrîngătoare). Un fel de OuLiPo (Ouvroir de littérature potentielle, fondator Raymond Queneau) mai curând, dar iarăși cu o deschidere incomparabil mai mare. Totuși, unii participanți se arată limitați de modelul de literatură promovat, cel puțin în mod implicit, de editorii site-ului. Din acest motiv (printre altele, probabil) mai mulți membri l-au părăsit în grup, asociindu-se în scurt timp pe un alt site literar.

Este remarcabil totodată că majoritatea tinerilor literați care participă la acest site țin concomitent un blog și că în același timp participă – pe viu – la ședințele unor cenacluri literare, își publică textele în anumite reviste (tipărite sau on-line). Prin urmare aceste noi media virtuale nu se manifestă în detrimentul spațiului literar „real”, ci se includ în acesta, deși cumva en marge, deocamdată. Aceste portaluri interactive fluidizează comunicarea și circulația produselor „simbolice” pe segmentul îngust al „pieței” literare (deși accesibil practic oricui) și contribuie la consolidarea componentei colective a creației literare. Putem intui că site-urile de creativitate și socializare literară de acest fel se vor înmulți cu timpul și că ele se vor specializa tot mai mult pe anumite „platforme” literare (moderniști / tradiționaliști sau în funcție de gen literar, public țintă etc.).

O ţară, două singurătăţi

2011-03-03T15:14:00.001+02:00

Rezultatele celui mai recent sondaj de opinie realizat de un institut independent (CBS „Axa”, 1 martie 2011) a scos din nou în prim plan o societate moldovenească scindată de simpatiile politice („comunişti” vs. „democraţi”) şi de preferinţele internaţionale (Rusia vs. UE) ale populaţiei. O corelare a opțiunilor (făcută în baza unui alt sondaj, IPP/IMAS, noiembrie 2010), coroborat cu experiența zilnică de contact cu diverse categorii de moldoveni, ar arăta că opțiunile și opiniile politice se condiționează reciproc: votanții PCRM nu îşi ascund ataşamentul faţă de spaţiul estic (slav), în timp ce simpatizanţii partidelor zise democratice din R. Moldova îşi proclamă hotărît orientarea pro-occidentală. Sciziunea societăţii moldoveneşti pe criterii politice şi geopolitice este adîncită în mare măsură de un clivaj etnic şi identitar (moldoveni / români vs. minorităţi rusofone).

La o privire mai atentă asupra datelor sondajului, observăm prezenţa unei minorităţi importante de persoane indecise sau indiferente faţă de opţiunile politice sau geopolitice care divizează societatea. Putem înțelege că frontierele dintre cele două comunităţi sunt vagi şi elastice şi că un număr important de „indecişi” şi „indiferenţi” îşi asumă, pe tăcute, un rol lipsit de glorie de mediatori între cele două comunităţi, sfidând segregarea. Aceleaşi sondaje arată totodată o populaţie unită (în proporţie de cca 85%) în numele unor griji şi nevoi cotidiene, deopotrivă preocupată de sărăcie, creşterea preţurilor sau şomaj.
Societatea din Republica Moldova aminteşte de atâtea alte spaţii traversate de antagonisme etnice, politice, geopolitice etc. Ucraina vecină este exemplară în acest sens. La fel, de cealălaltă parte a globului, societatea canadiană, despre care scriitorul John H. MacLennan a scris un roman pe care l-a întitulat sugestiv Cele două singurătăţi (Two Solitudes), este scindată de relaţii fie tensionate, fie perfect inexistente, între cele două mari comunităţi, cea francofonă şi cea anglofonă. În Ucraina şi Canada, cele două „lumi paralele” ocupă totuşi teritorii separate. În cazul Republicii Moldova însă, cele două comunităţi „singuratice” se întâlnesc zi cu zi, în stradă, în „rutieră” (maxi-taxi) şi la magazin. Aici, contactul fizic dintre reprezentanţii acestor comunităţi impune un status quo care permite funcţionarea societăţii, în ciuda lipsei coeziunii ei.
De fapt, antagonizarea societăţii după criterii etnice sau politice este agravată de o logică şi un discurs al războiului pe care le îmbrăţişează elitele politice (urmate de intelectuali şi oameni de cultură) pentru a învinge în eterne bătălii politice şi ideologice. De cealaltă parte, societatea, ţinută ostatecă, supravieţuieşte în ciuda acestor bătălii şi graţie unui spirit practic, acutizat de crize care nu mai sfârşesc. În lipsa unui proiect naţional-civic înaintat de clasele guvernante pentru a asigura dezvoltarea societăţii, dincolo de clivajele ei interne, „cele două singurătăţi” riscă să devină pe de o parte societatea însăşi, preocupată de propria supravieţuire, iar de cealaltă parte clasa politică, în căutarea neobosită a unor victorii himerice.

(Publicat în CriticAtac, 3 martie 2011)

Vis despre iepuri și frați

2011-03-01T22:51:00.008+02:00

Se face că sînt într-o curte de țară (la părinți la „vilă” sau la bunei?) și aștept (de la mama?) să iau cu mine la plecare doi iepuri copți. Ies afară în curte și văd un iepure culcat la pămînt, pe jumătate copt, deși e încă viu și mă privește binevoitor, fără să mă condamne. Celălalt iepure e mort, dar nu-l văd, ci doar știu că este. Mă podidesc lacrimile de mila lor și îmi promit că neapărat voi deveni vegetarian.

Dimineața cînd mă trezesc și îmi amintesc visul, mai am încă lacrimile neuscate pe obraji, asociez cei doi iepuri (unul pe jumătate copt, pe jumătate viu, celălalt mort/copt) cu cele două „poduri de flori” dintre Moldova și România (seara m-am gîndit la ele, în contextul articolului despre primii studenți basarabeni în România). Mă gîndesc la doi frați (asociere cu „frații de peste Prut”) dintre care unul este sacrificat, iar celălalt pe jumătate mort/viu. Îmi amintesc de iepurele pe care l-am mîncat alaltăieri la părinți și care era foarte gustos. Mă întreb dacă o satisfacție personală făcută din contul suferinței altuia e o satisfacție autentică. Cei doi iepuri îmi amintesc de asemenea de doi motani pe care i-am avut pînă recent și care, fiind la părinții mei la „vilă”, se băteau mereu de fiecare dată cînd se întîlneau. Acum cîteva luni ambii motani au dispărut ca prin miracol aproape în aceeași zi. Mi-am suspectat la un moment dat părinții că i-au omorît intenționat pentru a scăpa de grija lor. Părinții glumeau uneori că acești doi motani pe care eu i-am adus la „vilă” atunci cînd trebuia să plec în deplasări mai lungi, sînt ca niște nepoți pe care îi au de la mine și că acum așteaptă nepoți adevărați. Ar însemna oare că acest vis îmi spune să-mi mănînc / nimicesc substitutul copiilor mei pentru a-i concepe pe cei adevărați?

A. spunea că dacă vom avea vreodată copii, aceștia vor fi gemeni. În contextul acestui vis, îmi amintesc de mitul gemenilor primordiali despre care vorbea Michel Tournier (în Regele Arinilor și Meteorii), conform căruia la origine oamenii se nasc gemeni, dar că cel puternic îl mănîncă pe cel slab înainte de naștere. Acest mit spune că fiecare îl conține înăuntrul său pe celălalt – fratele geamăn și dușmanul de moarte, dar și că sîntem pătați de fratricid, încă înainte de a ne fi născut. Îmi aduc aminte de fratele meu mort la două luni după naștere și care dacă ar fi supraviețuit, cu siguranță nu aș fi apărut pe lume.

7 aprilie: Avataturile unei revoluţii cu chaturi şi pietre

2010-12-20T16:02:00.003+02:00

(introducerea şi concluzia unui studiu publicat în "Revoluţia Twitter. Episodul întâi: Republica Moldova" , Ed. ARC, Ştiinţa, Chişinău, 2010). În această carte (apărută în două ediţii, română şi engleză) veţi găsi un dosar de documente, mărturii, imagini şi studii de Florent Parmentier, Dan Dungaciu, Răzvan Dumitru, Wim Van Meurs ş.a.

Petru Negură

Participanţii la manifestaţiile de la Chişinău de 6-7 aprilie 2009, ca şi observatorii şi analiştii acestor evenimente, sînt astăzi de acord asupra insuficienţei informaţiilor factuale necesare pentru a înţelege ce s-a petrecut atunci cu adevărat. Acest lucru nu împiedică – dacă nu chiar stimulează – apariţia şi circulaţia unei multitudini de teorii şi scenarii care pretind să explice a posteriori evenimentele. Aceste scenarii, apărute în vîltoarea protestelor şi dezvoltate după consumarea acestora, sînt reductibile în general la o cheie „conspiraţionistă”. Ele pot fi în general rezumate (cu unele variaţii) la următoarea schemă: manifestaţiile din 6-7 aprilie 2009 au izbucnit în mod spontan ca o formă de nemulţumire populară faţă de ceea ce a fost calificat drept „fraudarea alegerilor” din 5 aprilie; protestele au fost însă instrumentalizate şi manipulate de anumite forţe interne şi/sau externe pentru atingerea unor interese şi scopuri politice, mai mult sau mai puţin obscure, în general neoneste şi cu siguranţă opuse „intereselor naţionale”. Articolul de faţă nu îşi propune să preia ca atare, să verifice sau să dezmintă aceste scheme de interpretare a evenimentelor din aprilie 2009, ci doar eventual să le analizeze ca pe nişte forme de discurs şi de reprezentări, capabile să definească stările de spirit de atunci şi de acum ale participanţilor şi observatorilor implicaţi în desfăşurarea acestor evenimente.

Prin urmare prezentul text nu va pretinde să ofere argumente pentru a explica ceea ce s-a întîmplat de fapt la Chişinău de 7 aprilie 2009 şi după această dată. Cum am putea-o face, dacă o comisie întreagă abilitată cu această sarcină[1], şi care a avut la îndemînă toate sursele şi resursele disponibile celor mai influente structuri de ordine din ţară, nu a putut formula răspunsuri concludente în acest sens? Scopul textului nostru este unul mai modest: pornind de la surse colectate în urma unei scurte cercetări de documentare[2], vom încerca să înţelegem mai bine strategiile de mobilizare, de solidarizare şi de organizare ale participanţilor la manifestaţiile din 6-7 aprilie 2009, dar şi dincolo de această dată ca răspuns la campania de persecuţii întreprinsă de forţele de ordine faţă de manifestanţi.

Aşa cum au remarcat mai mulţi autori de analize pe acest subiect[3], cazul 7 aprilie 2009 este unul revelator din perspectiva mobilizării mişcărilor sociale. Faţă de alte „revoluţii colorate”[4] apărute în Europa de Est şi Orientul mijlociu în deceniul de după 2000, la manifestaţiile de la Chişinău din 7 aprilie 2009, formele de mobilizare şi de organizare a protestelor au fost semnificativ marcate de răspîndirea unor noi mijloace informaţionale (site-urile de socializare, forum-uri, bloguri pe Internet) care au avut o difuzare redusă sau inexistentă cu doar cîţiva ani înainte[5]. Nu ne propunem să ne angajăm în polemici privind rolul special al noilor media electronice în desfăşurarea acţiunilor de protest[6]. Le vom privi mai degrabă ca pe nişte factori printre alţii care au influenţat comportamentul protestatarilor din aprilie 2009. Vom încerca totuşi să ne dăm seama asupra felului în care aceste noi mijloace de comunicare şi socializare au contribuit, alături de alţi factori, la elaborarea strategiilor individuale şi de grup în cadrul unor mişcări sociale atît de complexe şi echivoce precum au fost protestele din 6-7 aprilie 2009.

[...]

„Revoluţie cu pietre” sau „Twitter Revolution”?

Opinia publică din R. Moldova, reflectată întrucîtva şi de părerile exprimate de persoanele intervievate de noi pentru acest studiu, se arată în general sceptică în privinţa calificativului de „Twitter Revolution” atribuit manifestaţiilor de protest din 6-7 aprilie 2009 (A, B, C, D, E). Totodată, majoritatea respondenţilor intervievaţi şi chestionaţi recunosc un anumit rol pe care l-ar fi avut mijloacele de informare şi comunicare pe Internet în circularea informaţiei, dar şi în mobilizarea şi parţial coordonarea protestelor din aprilie 2009. În opinia majorităţii respondenţilor, evenimentele din aprilie 2009 au fost manipulate de forţe exterioare (PCRM, SIS, servicii secrete ruseşti şi/sau transnistrene etc.), care au instrumentalizat impetuozitatea tinerilor pentru a-şi realiza interesele din umbră. În sfîrşit, o altă categorie de respondenţi (F, G) este aproape în întregime de acord cu sintagma „Twitter revolution”. Potrivit mărturiei unei respondente (F), ceea ce a avut loc în zilele din 6 şi 7 aprilie „nu poate fi definit altfel decît revoluţie”, această respondentă comportîndu-se şi trăind evenimentele în consecinţă, cu emoţii mobilizatoare şi cu idealuri de schimbare civică. Sigură de această convingere, persoana anchetată a avut un timp reacţii de rezistenţă şi denegare faţă de presupusele probe care ar dezvălui implicarea anumitor forţe exterioare în desfăşurarea evenimentelor. Pînă la urmă însă, respondenta a fost nevoită să accepte „evidenţa” imixtiunii unui stat străin (anume a Rusiei) în mersul evenimentelor din aprilie, altminteri mînate de un ideal revoluţionar.

Părerea noastră în această privinţă este că manifestaţiile din aprilie 2009 au reprezentat o mişcare socială cu un caracter inedit în contextul Republicii Moldova, dar şi în plan regional. Cel mai remarcabil aspect al acestui fenomen a fost mobilizarea unui segment activ de studenţi, tineri profesionişti şi slujbaşi, care nu cuprindea neapărat o populaţie numeric foarte importantă, dar care a devenit, în contextul evenimentelor din 6-7 aprilie din centrul Chişinăului, un grup de persoane bine conectate între ele, dincolo de frontierele geografice. Aceste persoane au fost totodată capabile să comunice cu jurnalişti şi reprezentanţi ai forurilor decidente internaţionale, creînd o anumită vizibilitate şi oferind o interpretare evenimentelor de la Chişinău. Acest grup de „minoritate activă” (Serge Mosvcovici) stăpîneşte un nivel de pregătire profesională şi competenţe comunicaţionale mult superior mediei, avînd prin urmare capacitatea de a uza strategic de resursele oferite de achiziţiile tehnologiilor informaţionale în scopul realizării unor interese civice, colective. Deloc întîmplător, această „elită” în ascensiune este şi purtătoarea unor idei progresiste şi reformatoare, în opoziţie cu mainstream-ul clasei politice şi intelelectuale din R. Moldova.

Evenimentele din 6-7 aprilie 2009 au generat în societatea moldovevenească un efect pe care l-am putea numi „revoluţionar” în sensul mobilizării şi solidarizării unei anumite categorii de persoane în vederea atingerii unor interese comune. Cu siguranţă, manifestaţiile de protest care vor urmări un anumit efect de anvergură îşi vor extinde de acum încolo aria de acţiune într-o zonă a informaţiei şi comunicării, mult dincolo de spaţiul „fizic” al desfăşurării evenimentelor.

[1] Este vorba de Comisia parlamentară pentru elucidarea evenimentelor de dupa 5 aprilie 2009, coordonată de deputatul Partidului Liberal-Democrat, jursitul Vitalie Nagacevschi. Raportul, de 180 de pagini, redactat în urma unei ample anchete, a fost prezentat în Parlament pe 7 mai 2010.

[2] Pentru acest studiu am realizat o cercetare care cuprinde interviuri aprofundate cu 7 persoane (vezi lista lor cu pseudonime, în bibliografie), răspunsuri scrise la un chestionar cu întrebări deschise din partea a 18 respondenţi, discuţii libere cu un anumit număr de persoane implicate în evenimentele studiate, lectura unui corpus de articole din presă (locală şi internaţională), de pe bloguri private. Am consultat de asemenea o serie de articole de analiză asupra evenimentelor din aprilie 2009 de la Chişinău sau despre evenimente similare din alte ţări (vezi bibliografia). De asemenea, am urmărit o serie de înregistrări video luate de la evenimentele din aprilie 2009, postate pe http://www.publictv.md şi consultate în iunie şi iulie 2009.

[3] A se vedea în primul rînd articolele lui Evgeny Morozov (specialist în relaţii internaţionale, profesor la Geogetown University) publicate în Foreign Policy: „Moldova’s Twitter Revolution” (acest autor a lansat calificativul de “Twitter Revolution” pentru evenimentele de la Chişinău din aprilie 2009) 7 aprilie 2009; „More analysis on Twitter’s role in Moldova”, idem, 7 aprilie 2009; „Moldova’s Twitter Revolution is NOT a myth”, idem, 10 aprilie 2009. A se vedea de asemenea Rebekah Heacock, „Twitter Revolution?”, lucrare scrisă la facultatea de jurnalism, Columbia University, decembrie 2009; Ellen Barry, „Protests in Moldova explode, with help of Twitter”, New York Times, 7 aprilie 2009; Anne Applebaum, „The Twitter Revolution that wasn’t”, Slate Foreigners, 20 aprilie 2009; Kristin Deasey, „Moldovas’s Twitter Activist Under House Arrest”, Radio Free Europe, 16 aprilie 2009; Claudia Serbanuta, Tiffany Chao, Aiko Takazawa (profesoare la University of Illinois), rezumat extins al comunicării la iConference 2010 Champaign, USA, 3-6 februarie 2010. A se vedea despre forme similare de protest şi luări de atitudine într-o bibliografie selectivă la sfîrşitul acestui articol.

[4] Cf. Mark R. Beissinger, Structure and Example in Modular Political Phenomena: The Diffusion of Bulldozer/Rose/Orange/Tulip Revolutions, Perspectives on Politics 5 (2007): 259-276.

[5] Tendinţa folosirii platformelor e-media pentru informare şi mobilizare poate fi observată deja la “revoluţia lalelelor” din Kyrgyzstan: Ramesh Srinivasan şi Adam Fish, “Internet Authorship: Social and Political Implications Within Kyrgyzstan”, Journal of Computer-Mediated Communication, 14 (2009), pp. 559–580.

[6] A se vedea în acest sens articolele lui Anne Applebaum, „The Twitter Revolution that wasn’t”, articol citat, şi al lui E. Morozov, „Moldova’s Twitter Revolution is NOT a myth”, articol citat.

Anchetă Contrafort: „De ce îşi pune omul întrebări?”

2010-12-12T11:21:00.002+02:00

1. Ce trăsătură de caracter vă definește cel mai bine și care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v‑au atribuit-o alții?
Mă consider hedonist, în răspăr cu aparenţa de austeritate pe care o produc uneori. Oricum, nu m-aş simţi bine dacă aş fi redus la una din trăsături. Aş prefera să rămîn fără calităţi.

2. Credeți că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?

Camus spunea prin gura unuia din personajele sale, şi deci la modul ironic, că lumea ar fi grozav de plicticoasă dacă toţi oamenii ar spune numai adevărul. Aş mai adăuga la această afirmaţie că cei care cred prea tare în adevăruri de tot soiul, nu sînt doar plicticoşi, ci şi periculoşi în egală măsură, nefiind în stare să înţeleagă adevărul celuilalt. Iar de aici nu mai rămîne decît un pas pînă la anihilarea aproapelui.

3. Ați fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?
Abia recent am învăţat să fiu fericit trăindu-mi viaţa. Poate că voi învăţa vreodată să devin fericit scriind-o? Am speranţa că mi se va întîmpla asta cînd voi ajunge să scriu literatură de ficţiune.

4. Ce prețuiți mai mult: libertatea umană sau datoria față de patrie?
Preţuiesc libertatea umană, inclusiv libertatea de a-ţi asuma nişte datorii faţă de o comunitate.

5. Ce ați dori să discutați cu un scriitor celebru, dacă v-ați întâlni cu el la o casă de creație?
Am visat de mai multe ori cum ar fi să discut cu Bucov, Lupan sau Deleanu, scriitori moldoveni sovietici care au acceptat să scrie sub presiunea politicului. Aş fi vrut să-i întreb ce ar fi scris în condiţii de libertate. La fel, l-aş întreba pe Rimbaud de ce a încetat să mai scrie poezie la 20 de ani, iar pe Dostoievski l-aş iscodi de ce s-a reapucat de scris după „învierea lui Lazăr”.

6. Ați încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?
Pentru mine, pactul faustic ar însemna să descopăr şi să exploatez o formulă de succes în detrimentul experienţei de viaţă şi al travaliului creator.

7. Credeți în Geneză sau în Teoria evoluționistă?
Nu cred în veridicitatea teoriilor totale. E posibil că şi creaţioniştii şi evoluţioniştii să aibă dreptate... sau şi unii şi alţii să se înşele.

8. Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedreptățesc femeia?
Mă deranjează cînd nişte scrieri datate sînt înţelese şi prezentate în buchea lor, fără discernămînt şi spirit critic. De altfel, şi Biblia şi Coranul au prilejuit cumplite neînţelegeri, cu preţul a nenumărate vieţi omeneşti. De ce le-am crede pe cuvînt în privinţa femeilor?

9. Ați accepta să plecați într-o călătorie în spațiu pentru a cunoaște tainele Universului, știind însă că nu vă veți mai revedea părinții, rudele și prietenii?
Mai am de căutat şi de descoperit atît de multe, aici pe Pămînt, lîngă cei iubiţi, înainte de a mă avînta în marea călătorie, fără cale de întoarcere.

10. Dacă nu v-ați fi născut în România/Moldova, în ce țară din lume ați fi dorit să trăiți?
E adevărat că nu ne alegem patria. Dar putem să ne alegem o patrie „de adopţie”. Patria mea de adopţie e Parisul (nu neapărat toată Franţa, nota bene), unde am petrecut cîţiva ani fondatori. Mi-am dat însă seama că fericirea pe care am trăit-o în acest oraş era cumva de împrumut şi că atunci cînd voi deveni un parizian cu acte în regulă nu voi mai fi la fel de fericit cum am fost. Am decis aşadar să revin în patria „de origine” (scuzaţi-mi pleonasmul), în care am re-descoperit o fericire autentică.

11. Dacă ați avea posibilitatea să alegeți, în ce epocă din trecut aţi dori să trăiți?
Dacă aş avea posibilitatea să aleg timpul la pachet cu locul şi statutul social, cred că m-ar tenta să fiu cetăţean liber în Atena lui Aristotel. Altminteri, mă felicit pentru întîmplarea fericită care a făcut să mă nasc în ultimul sfert al secolului 20. Am norocul să trăiesc o epocă fascinantă de transformări şi descoperiri. Am scăpat în schimb de perioadele cele mai grele ale comunismului, de foamete, de cele două războaie, de vremurile măcinate de restrişte şi conflicte (pentru omul mediu) din secolele precedente. Sînt curios să ştiu ce-mi rezervă ziua de mîine.

12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intrați?
Mi-ar place să mă afund disdedimineaţă într-o pădure de Şişkin, trăgînd în piept un aer umed cu iz de reavăn şi conifere, apoi să hălăduiesc într-un Delft de Vermeer, pe malul canalului, urmărind în treacăt îndeletnicirile orăşenilor, iar într-o după amiază de vară, să mă arunc ca în apă într-un lan gălbui, vangoghian.

13. Preferați un guvern național sau un guvern european?
Prefer un guvern naţional într-o confederaţie europeană, pentru a se controla şi potenţa reciproc, cel puţin la modul ideal.

14. Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii?
Orice ideologie (şi religie), luată separat, e o impostură. Cel mai cumplit e cînd una din ele îţi este impusă prin forţa armei şi a fricii. O altă mare impostură a omenirii o consider medicina bazată pe medicamente (care tratează simtomele, în loc să întărească organismul uman, pentru a-l face mai rezistent).

15. Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei ați interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?
Nu ştiu dacă aş putea să le schimb pe toate pe cîte le-aş dori. Mi-ar fi teamă să nu fac mai rău.

16. Aveți un model pentru femeia perfectă?
Femeia perfectă e chiar cea care stă acum lîngă mine.

17. Ce calități apreciați la un bărbat?
Puterea de a folosi puterea doar în scopuri paşnice (atenţie: nu neapărat „bune”, binele avînd definiţii variabile de la caz la caz).

18. Vi s-a întâmplat să jucați în viață „roluri” care nu vi se potrivesc?
Apropo de întrebările şi răspunsurile de mai sus, deseori m-am simţit aiurea cînd se aştepta de la mine să joc un anumit rol de „bărbat” care nu-mi era propriu. Atunci m-am întrebat, cred, cît de motivată şi cît de arbitrară este departajarea sexuală a rolurilor.

19. Ați simțit vreodată nevoia să vă răzbunați pe cineva, să faceți rău cu intenție?
Am simţit nevoia să mă răzbun, probabil de cîteva ori. Cea mai bună răzbunare a fost cînd am reuşit să ignor răul care mi-a fost adresat.

20. Vă place să dați sau să primiți?
Îmi place să dau cu folos şi să primesc fără datorie.

21. Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaști și reformiști, cei care contribuie la emanciparea spiritului uman - vă este cel mai simpatic?
Martin Luther King. Pentru puterea lui de a lupta pe căi neviolente pentru o lume mai dreaptă.

22. Ce compozitor vă place cel mai mult?
Din clasici, Gustav Mahler, atît de tandru şi trist, mai ales în Simfonia a 5-a. Din moderni, Radiohead, deopotrivă intelectuali şi sensibili.

23. De ce își spune omul povești?
Probabil pentru a trăi mai abitir, atunci cînd viaţa îi pune limite.

24. Vă e frică de singurătate?
M-aş teme de singurătatea din mine însămi. Din fericire, nu am mai avut de mult o asemenea stare.

25. Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?
La moment îmi place poezia care exprimă poeticul vieţii cotidiene, liricul experienţei brute, ceva în stilul Podului Mirabeau de Apollinaire. Dintre contemporani, îmi plac poemele timpurii ale lui Mitru Crudu, cele recente ale lui M. Vakulovski, unele poeme de C. Comartin (Poeme cu tătuca)... Deunăzi am recitit versurile – ingenui şi livreşti – ale lui Călin Sobietsky-Mânăscurtă şi am avut o stare aparte... Mi-ar place să citesc sau să scriu vreodată nişte poeme-eseu, poeme-istorie, poeme-reportaj...

26. Dacă ați scrie un scenariu de film, cu ce regizor - clasic sau contemporan - ați dori să colaborați?
Mi-aşi dori să pot compune vreodată un scenariu de film despre perestroika pentru regizorul Igor Cobileanski, care mi-a fost bun prieten în acea epocă. Ambii eram pe atunci obsedaţi de sex şi dornici de revoluţie.

27. Ați simțit vreodată tentația puterii?
Mi s-a întîmplat cîndva să am sentimentul cvasi-mesianic de a dori să fac cuiva bine cu forţa. Cred că asta ar fi una din tentaţiile puterii. Sper că am devenit mai înţelept între timp.

28. Ce personaj nedreptățit, subevaluat din istoria omenirii, ați dori să-l reabilitați?
Aş dori să reabilitez personajele anonime care au clădit istoria, de jos, fără să lase în urma lor monumente sau acţiuni de importanţă „epocală”. Cunoaşterea vieţii lor de zi cu zi în diferire vremi ne-ar putea umple o lacună capitală pe care o avem în viziunea noastră faţă de umanitate şi anume faţă de oamenii din spaţiul nostru. La noi, ca şi în alte părţi, cei mai mulţi continuă să atribuie „meritele” istoriei doar celor „mari” şi ”puternici”.

29. Ce calitate proprie unui alt popor ați dori să o aibă și poporul român?
Mi-aş dori ca românii să înveţe de la vest-europeni modestia şi înţelegerea celuilalt. Mă bucură să văd români, tineri mai ales, care au deprins şi interiorizat asemenea calităţi. Aceasta vine probabil şi odată cu sentimentul unei personalităţi împăcate cu sine. Sper că şi moldovenii vor învăţa cu succes, cîndva, să fie împăcaţi cu sine şi cu ceilalţi.

30. Când scrieți (dimineața sau seara) și ce stimulente folosiți pentru scris?
Lucrez mai mult în cursul zilei, pînă la căderea serii. Mă simt mai bine cînd lumina solară îmi bate pe tastieră şi pe filele cărţilor. Pentru a sta treaz şi a gîndi mai bine consum cîte două cafele pe zi, cîte un espresso (ristretto). Dacă o beau şi pe a treia, nu dorm bine noaptea şi atunci a doua zi trebuie să beau mai multă cafea, şi atunci o iau de la capăt...

31. Cu ce vă „hrăniți” îngerul de pe umăr?
Îngerul de pe umăr este probabil proiecţia interiorizată a unor presiuni sau aşteptări care ne vin din partea unei comunităţi, din care, să nu uităm, facem şi noi parte. Aceste aşteptări nu vin deci doar din afara noastră, ci şi din noi înşine ca parte a comunităţii respective. M-ar tenta vreodată să scriu cu pseudonim, pentru ca să nu am de plătit tribut acestor aşteptări, pe care eu însumi le creez într-un fel „celorlalţi” faţă de mine.

32. Ce așteptați, știind că nu va veni niciodată?
Aştept cu multă speranţă că Moldova va înceta să mai fie o ţară şi o societate provincială, aşa cum este astăzi, dar ştiu că aceasta nu se va întîmpla degrabă (nu vreau să spun niciodată) şi mă tem că nu în timpul vieţii mele.

33. De ce își pune omul întrebări?

Pentru că vrea să cunoască mai multe despre sine şi despre lume, nu-i aşa?

Contrafort nr. 11-12, nov.-dec. 2010

Erotismul ermetic la Em. Galaicu-Păun

2010-08-15T19:23:00.007+03:00

Poezia lui Em. Galaicu-Păun a fost comparată cu cea a lui Mallarmé. „Ermetismul” practicat de poetul francez este recuperat în cheie post-modernă de Em. G.-P. în poemele sale, bine hrănite cu referinţe livreşti şi închegate prin metafore „vii”, „transportînd” semnificaţii pe mai multe paliere şi care dau naştere la propria lor realitate[1]. Există totuşi un element care îl deosebeşte puternic de ilustrul său predecesor. Textele lui Em. G.-P. (mai cu seamă cele din urmă, publicate în Arme grăitoare, Cartier, 2009) abundă în imagini cu conţinut „erotic”. Poezia sa din ultimul deceniu este pompată generos de un imaginar al dorinţei, al cărnii, al fluizilor trupeşti. Un soi de erotism, pe care l-aş numi „cerebral”, traversează – aidoma unui fir „roş-albastru” – opera poetică a lui Emilian G.-P. De unde şi aparenţa unei contradicţii de registre discursive, remarcată de Ştefan Foarţă în postfaţa cărţii, între „simplu şi savant”, „vitalitate şi livresc”, „naiv şi prea-sofisticat”.

În Arme, Em. G.-P. duce la împlinire o expresivitate erotică prezentă – in nuce – în operele sale mai timpurii. Acest erotism ar putea fi înţeles ca o expresie a unui spirit iconoclast, propriu sensibilităţii moderne (şi care, de altfel, îi este străin lui Mallarmé, încă prea legat de un model clasic de înţelegere a poeziei – ca un limbaj „înălţător”, aproape „sacru”). Post-modern asumat, Em. G.-P. preia o tematică proprie unei literaturi „minore” (sexul), uneori cu tot cu un limbaj „profan” (înjurăturile), transpunîndu-le într-un registru poetic („elevat” prin definiţie).

Pentru ca să înţelegem mai bine sensul erotismului din poezia lui Emilian, o vom compara cu literatura erotică (sau pornografică) europeană/occidentală din ultimele secole, o literatură care îşi face din producerea şi transmiterea imaginilor erotice o trăsătură distinctivă[2]. Acest gen de literatură a reuşit să atingă cu uşurinţă un deziderat spre care a tins întreaga literatură de ficţiune: „iluzia referenţială” – cititorul unor astfel de romane se lasă transportat, printr-o lectură la gradul 1, ajutat de dorinţele şi fantasmele proprii şi împărtăşite de o comunitate, într-un univers ficţional, pe care îl imaginează – pe durata lecturii – ca fiind real. Iată însă o preocupare care pare să-i fie străină lui Emilian G.-P.

Poetul sublimează pulsiuni şi fantasme erotice printr-un soi de alchimie a stilului. Pe de altă parte, printr-un procedeu analog de metaforizare (metaphorein, gr. – transportare), dar în sens invers, autorul de-spiritualizează o serie de referinţe inter/extra-textuale împrumutate din tezaurul universal al „culturii înalte” şi le pune alături – printr-o asociere liberă, eminamente poetică – de imagini şi expresii lubrice. Lunecînd dinspre trivial spre sublim şi vice-versa, poemele lui Galaicu-Păun se adresează, în ultimă instanţă, instinctelor cititorului prin intermediul minţii sale – stîrnindu-i ceea ce Luca Piţu numea „libido hermeneutic”. Este ca şi cum poetul ar gratifica cititorul preocupat cu asiduitate de satisfacerea poftelor sale analitice, oferindu-i pe tavă un erotism franc şi genuin, însă abia după ce acesta traversează cu succes nivelul de profunzime al operei sale.

Textele literare (post)moderne uzează în mod curent de procedee numite autoreferenţiale (prin care textul face referinţă la propria sa realitate), impunînd un nivel de lectură la „gradul doi”. Poemele lui G.-P. se individualizează printr-o autoreferenţialitate la „gradul 3”, am putea spune: „materialitatea textului”[3] este la el erotizată, în timp ce corpul este reprezentat metaforic ca un text (şi un palimpsest): „mîngîiam trupul ei kaligrafic de parcă aş fi urmărit, bifurcîndu-se în copulative şi subordonate, o frază” (Poem kaligrafic).

Dacă stilul poetic este, faţă de limbajul natural uman, ca o „perversiune” faţă de maniera clasică a copulaţiei[4], poezia lui Galaicu-Păun (mai cu seamă cea din volumul din urmă) apare ca o dublă „pervertire”: a limbii mai întîi (cu sistemul ei de rigori puriste şi puritane), dar şi, în al doilea rînd, a limbajului poetic consacrat al epocii sale, pe care îl împrumută pentru a se distanţa de el mai tare, sublimînd resursele registrului „vulgar” şi totodată dezvrăjind valorile confirmate ale culturii „înalte”. O „pervertire” pe care poetul o săvîrşeşte dintr-o curată plăcere a sex... textului (pardon...), mînat de o dorinţă mereu neostoită în faţa unui punct g obscur şi himeric al nesecatelor potenţe poetice ale limbii.

O carte de citit şi recitit, cu una sau două mîini („ces livres qu’on ne lit que d’une main”), dar neapărat cu capul, care va satisface din plin („le cerveau est une zone érogène”) – şi din mai multe unghiuri – un cititor căutător de noi şi noi delicii hermeneutice.

[1] Cf. Paul Ricoeur, La métaphore vive, Paris, Seuil, 1975.

[2] Cf. Jean-Marie Goulemot, Ces livres qu’on ne lit que d’une main, o lucrare importantă de istorie culturală despre romanele pornografice în Franţa sec. al XVIII-lea.

[3] Prin „materialitate a textului” se înţeleg procedeele stilistice şi tipografice care conferă vizibilitate textului tipărit (jocul grafic şi „caligramatic” al aşezării textului în pagină, elementele paratextuale – titluri, subtitluri, note, abrevieri etc.), faţă de care hermeneuţii „structuralişti” (M. Foucault, R. Barthes, G. Genette) au fost sensibili cu precădere.

[4] Roland Barthes, Le Plaisir du texte, Paris, Seuil, 1973.

Vecinul meu: prezent pretuntindeni / vizibil niciunde

2010-08-13T10:40:00.006+03:00

După un îndelung du-te-vino cu Andrei C. prin aeropoarte, ajungem seara tîrziu cu taxiul în faţa căminului din campusul universitar de pe Tarostrasse, la un sfert de oră la pas de centrul Leipzigului. Intrarea în acest batiment îmi produce emoţii amestecate: n-am mai locuit într-un cămin studenţesc de cîţiva ani buni. Iau liftul, apoi înaintez hotărît pe un culoar galben lămîiu, de parcă făcut anume pentru a te trezi din toropeala unei călătorii cu puţine merinde şi multe escale. Deschid uşa unui apartament cu două odăi, dintre care una e a mea, iar cealaltă a unui colocatar încă necunoscut, dar dintr-o dată simţit prin puzderia de urme şi obiecte înghesuite în spaţiul comun al bucătăriei şi băii. După un sentiment de frustrare stăpînit cu uşurinţă mulţumită oboselii, lucrurile aruncate alandala încep să-mi vorbească despre originea orientală sau nord-africană a colegului meu de locuinţă: sacoşe cu inscripţii exotice, un miros lîncet de mirodenii stătute, bucăţi de pită înşirate a lehamite pe masă, o cană aşezată pe podea lîngă budă, destinată pesemne abluţiunilor (khobeekou) zilnice. Maldărul de încălţăminte sportivă aruncată nepăsător în colţul coridorului, lîngă intrare, cu tot cu nişte ciorapi ale căror forme calcinate trădează o folosire intensă, încununate la vîrf cu o minge de marca „Puma”: toate astea mă fac să cred că atletismul are un loc important în viaţa megieşului meu. Uşa întredeschisă a încăperii de alături împrăştie generos sunetele cacofonice ale unui televizor lăsat să lucreze la voia întîmplării. Descopăr un spaţiu trăit într-o simbioză fericită de cineva care nu mă aştepta. După cîteva clipe în care caut cheia potrivită, aşteptîndu-mă totodată să mă salut cu cel din spatele peretelui, mă retrag păgubaş în camera mea, care are cel puţin meritul de a fi bine întreţinută.

Dimineaţa, cu prima oră (avantajat de decalajul orar), îmi fac drum printre sacoşe şi şlapi mai întîi spre baie, apoi, pentru a explora mai atent bucătăria, spre chiuvetă şi frigider. Mă simt apăsat de îmbulzeala de obiecte, care se vede că îi asigură posesorului lor confortul unui trai urmat după o anumită orînduială. Uşa vecinului este de astă dată închisă şi nimic nu lasă să se întrevadă o prezenţă umană în spatele ei.

Înspre amiază îi facem o vizită hausmeister-ului, administratorul căminului, pentru a-i cere informaţii utile. Îi exprim cu această ocazie sentimentul de intruziune pe care l-am avut, făcîndu-mi loc în apartamentul care mi-a fost repartizat pentru cazare şi îl întreb dacă ar avea cumva niscaiva camere libere, într-un apartament – cum să spun? – locuit mai puţin covîrşitor. Nein. Nichts – îmi replică promt administratorul, spulberîndu-mi orice speranţă, dar asigurîndu-mă totodată că va discuta cu vecinul meu – gesturile îmi arată că o va face pe un ton hotărît – şi că – acum duce degetele la ochi – îl va supraveghea îndeaproape. Ne retragem, iar mie nu-mi rămîne decît să mă acomodez cu ideea de a-mi face camera abitabilă de acum o lună încolo, alături de un vecin care promite să devină o prezenţă simţită la tot pasul pe durata şederii mele.

În dimineaţa următoare, sînt trezit dintr-o navigare leneşă pe internet de urletul soneriei de la uşă (habar n-aveam de existenţa ei) şi de faţa jovială a hausmeister-ului, însoţit de doi inşi. După un salut scurt, omul face un tur grăbit cu privirea prin bucătărie, apoi arată discret cu arătătorul înspre uşa vecinului în semn de întrebare. Ich weiß nicht – îi zic eu (parcă aşa se spune „nu ştiu” în germană?) şi, ca să fiu sigur că sînt înţeles, mişc din umeri a neştire. Urmează un şir de bătăi în uşă, normale la început, apoi mai cadenţate, pentru a se precipita într-o avalanşă de bocănituri vîrtoase – administrate pe rînd de hausmeister şi oamenii săi –, însoţite de adresări verbale menite să-l facă pe cel bănuit că se ascunde în spatele uşii să o deschidă „de bună voie”. După cîteva minute – prelungite penibil – de ciocănituri şi somaţii, bărbaţii se retrag brusc dar organizat, nu înainte ca unul din ei să mai arunce în uşa vecinului un pumn de lovituri şi avertismente, dîndu-mi îndată de înţeles că vor mai reveni şi că oricum, chipurile, „nu-l vom lăsa să ne scape”.

Vizita fulger a administratorului căminului şi a adjuvanţilor săi mă lasă năucit şi, după o habă, măcinat de vinovăţie faţă de vecinul meu venit dintr-o ţară mai îndepărtată decît a mea. Mi-l şi închipui speriat, pitulit pe vine într-un colţ de cameră, acoperindu-şi capul cu palmele de bocănituri şi vorbe de ocară.

Nu-mi pot explica de ce, din cauza descinderii intempestive a hausmeisterului sau din alte motive, dar colegul meu de apartement nu se lasă nici văzut, nici auzit cîteva zile în şir. Aş putea crede că e plecat undeva pentru un timp – lucru absolut normal altminteri – dacă n-aş remarca că unele din obiectele sale au fost deplasate şi folosite, probabil în timpul plecării mele în oraş sau în cursul nopţii. Nu exclud nici faptul că stilurile noastre de viaţă ar fi cu totul opuse, astfel încît am trăi practic la un loc, fără să ne atingem. Eu de exemplu obişnuiesc să dorm noaptea şi să plec în oraş ziua, pe cînd el ar putea face acelaşi lucruri în ordine inversă.

În unele nopţi se face că aud anumite zgomote venind din camera de alături: litanii monotone, scîncete de copil sau oftaturi lubrice, pentru ca spre răsăritul soarelui să nu le mai dau atenţie (le-am visat oare?) sau chiar să le uit cu desăvîrşire. În momente de oboseală, îl simt ca pe o fiinţă aproape mistică: prezent pretutindeni – vizibil niciunde. Mă întreb chiar uneori dacă o fi existat cu adevărat?

De la o vreme încep să aud şi în timpul zilei zgomot de şlapi, la început grăbiţi, apoi tot mai în voie. Nu ştiu ce mă împiedică să ies şi să dau faţă în faţă cu el: sentimentul de vinovăţie, tot mai slab în zilele din urmă (or lucrurile colocatarului meu în bucătărie nu s-au impuţinat defel după vizita hausmeisterului, doar şi-au schimbat locul), sau dorinţa de a prelungi misterul.

Pînă la urmă, misterul a fost dezlegat într-o după amiază chiar de cel care – poate fără să vrea – l-a întreţinut cu stăruinţă. Schimbam un chat cu iubita, cînd, pe neaşteptate, cineva îmi bate la uşă. La început credeam că e hausmeisterul sau Andrei, atît de improbabilă îmi părea întîlnirea cu chiar el. Hallo – mi se adresează o umbră scundă, greu perceptibilă la lumina sumbră din hol. Ich bin Ihr Nachbar – îmi şopteşte umbra – că îmi este vecin adică. După ce trece la engleză, la sugestia mea, - între timp mi se dă şi vederea cu semiîntunericul –, îmi spune pe un ton jovial că îl cheamă Mohamed, că e de origine din Yemen, că e student la medicină şi că e de cinci ani în Germania. Îi recit şi eu povestea mea, apoi ne batem palmele prieteneşte, iar la despărţire mă asigură că dacă voi avea nevoie de ceva, să-i bat la uşă şi să i-o cer fără reţinere.

Uite o întorsătură pe care aş fi bănuit-o cu greu mai puţin de o oră în urmă. Ăsta este deci vecinul cu pricina, prezentul/absent, fantoma din camera închisă, cel care în miez de noapte se roagă, iubeşte şi se preface în copil, rînd pe rînd sau laolaltă, în singurătate şi fără să părăsească odaia. După marea întîlnire, lucrurile se precipită cu iuţeală, iar o oră mai tîrziu nimic nu mai aminteşte de aerul greu de nespus şi de nevăzut din bucătărie, în pragul uşii vecinului. Acum însă larmă şi izuri mi se preling de-a valma prin crăpătura uşii: bucătăria e traversată cu încredere dintr-o parte în alta, tacîmurile se lovesc unul de altul zgomotos iar tigaia prăjeşte ceva cu mult curry şi usturoi. După tăcerea monastică de adineaori, ai spune că vecinul meu dă un chef monstru pe tot căminul. Răzbit de curiozitate, îmi caut treabă în bucătărie, dar în loc de Mohamed văd o altă persoană, provenită şi ea, judecînd după aparenţe, din aceeaşi ţară îndepărtată. Hallo! – mă salută persoana, toată numai voie bună. Hallo – îi răspund, fără să mai pun întrebări sau să aştept continuarea dialogului. Întors în cameră, rămîn perplex cîteva clipe bune: mai bine de o săptămînă nu am văzut şi aproape că nu am auzit pe nimeni în raza holului şi bucătăriei, iar acum se face că am tocmai doi vecini la un loc şi ambii căt se poate de vizibili...

Apariţia neaşteptată a vecinului meu, iar în scurt timp şi a celui de al doilea, îmi toarnă apă nouă la moara minţii mele. Acum sunetele auzite în miez de noapte dinspre camera de alături îmi par mai puţin bizare (mai puţin plînsetele de copilaş, de a căror realitate mă îndoiesc tot mai mult), iar tabloul vizitei hausmeisterului şi a secundanţilor săi mi se întregeşte cu încă un element: îi văd pe Mahomed şi prietenul său ghemuiţi de spaimă unul în altul într-un ungher dosit, în timp ce lătratul şi bocăniturile oamenilor de dincolo se prăbuşesc năvalnic în uşă.

Olia sau frămîntările revoluţiei hormonale

2010-06-29T11:32:00.004+03:00

(fragment... în lucru)

Pe cînd revoluţia de catifea sălta caldarîmurile Chişinăului sub îmbulzeala mitingurilor şi demonstraţiilor pentru limbă şi alfabet, iar teatrul de vară răsuna de versuri şi cîntece patriotice, Nicu trecea printr-o prefacere nu mai puţin năvalnică. Nasul şi fruntea i se îmborbonise de coşuri, îi creştea păr pe te miri unde, vocea, altă dată cristalină, îi vibra ca unui ventriloc. Îl asaltau din toate părţile închipuiri ruşinoase care îi inflamau visele şi îi zdruncinau echilibrul mental şi fizic. În timp ce dorinţele – încă neînţelese – îi sfîrtecau mintea şi trupul, cele mai temerare manifestaţii de stradă i se păreau nişte jocuri de-a v-aţi ascunselea, iar cenaclurile din parcul comsomolist – nişte matinee de grădiniţă. Dorinţele lui Nicu de primenire politică şi de emancipare a spiritului îşi găseau alinare în şederile prelungite la baie, consumate în tihnă, cu vinovăţie.

Curtea de pe strada Pirogov, vizavi de universitate, se aşeza ani de-a rîndul în harta mentală a lui Nicu aidoma unei ţări suverane, cu ordinea, frontierele şi cetăţenii ei proprii, distinsă orgolios de curţile vecine. Nu era pod, sarai sau beci în care Nicu şi prietenii săi să nu fi călcat de mici, lăsîndu-şi imprimate urmele şi descoperind vechi semne lăsate de vremi. Nimic nu părea să perturbe ordinea instaurată, înainte ca într-o zi de toamnă devreme să-şi facă apariţia în curte un nou venit. Leonea, rebotezat pe dată Leo de către gazda sa, a adus, odată cu dezinvoltura măsurată cu care îşi aranja pe o parte chica blondă, un aer de noutate care a sedus în scurt timp tinerii locuitori ai curţii de pe Pirogov şi mai cu seamă pe Nicu. Preţ de o ţigară, Leo îţi putea înşirui un număr impresionant de grupuri heavy metal: Halloween, AC/DC, Exodus, Metallica, Megadeth, Slayer, Creator, Metal Church... Nicu, de partea sa, era imbatabil la numărul de discuri şi casete, pe care i le aducea frate-său mai mare sau pe care le înregistra periodic la studioul semi-clandestin de lîngă berăria din vale pe banii cîştigaţi la returnarea sticlelor de lapte sau ulei. Cei doi ani diferenţă îi dădeau totuşi lui Leo un avantaj şi o autoritate clară faţă de noul său prieten. Dincolo de multiplele sale calităţi, Nicu era un profan desăvîrşit în materii pe care Leo părea să le stăpînească cu pricepere şi naturaleţe. Felul în care Leo trăgea fumul de ţigară, mai întîi în gură, iar apoi, după o scurtă pauză, direct în plămîn, pentru ca în cele din urmă să-l sufle meditativ afară, însemna în ochii lui Nicu imaginea însăşi a unei maturităţi în sfîrşit cucerite. La fel, băutul unei anumite cantităţi de bere sau vin fără a o da pe gît aiurea – slăbiciune proprie începătorilor – nu i se părea doar o performanţă oarecare. Dar lucrul care făcea din Leo un adevărat bărbat – un mujic sadea – era familiaritatea lui cu un domeniu la care Nicu nu avea acces decît prin puterea imaginaţiei şi în virtutea unei anumite îndemînări, perfecţionate cu timpul. Pînă la venirea lui Leo, Nicu era convins că adevăratele plăceri trupeşti erau dreptul şi privilegiul exclusiv al părinţilor, exercitate în limitele sacre ale divanului din camera mică. Leo i-a răsturnat această înţelegere, descoperindu-i pe dată noi orizonturi. Prietenia dintre cei doi deschidea spre o lume plină de promisiuni, în care Nicu se grăbea să-şi realizeze iniţierea, cu nelinişte şi voioşie.

(va urma...)

Ni héros, ni traîtres : un exercice de réflexivité et de compréhension

2010-03-16T18:45:00.004+02:00

(Présentation au lancement à Paris, dans l’Espace Harmattan, le 3 mars 2010, du livre de Petru Negura, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, L’Harmattan, 2009, par l’auteur).

Petru Negura

Dans les lignes qui suivent je voudrais faire une analyse (auto) réflexive sur le rapport qui me lie à l’objet de ce livre : les écrivains moldaves sous le stalinisme. Cet objet de recherche m’est à la fois très proche et très éloigné. Comme j’ai fait l’école durant la dernière décennie de l’Union soviétique, j’ai étudié les productions de ces écrivains dans les cours obligatoires de littérature moldave. Ces œuvres chantaient la vie belle au kolkhoze, Lénine et la Moldavie en fleurs. Il va sans dire que nous trouvions cette littérature terriblement ennuyeuse et les chansons des musiciens rock à la mode bien plus passionnantes. Quelques ans plus tard, j’ai suivi des études de Lettres modernes à Iasi (Roumanie), où j’ai commencé à définir mes goûts littéraires par opposition à cette littérature moldave étudiée à l’école : j’aimais la littérature moderne, de Rimbaud à Kafka, en passant par E.A. Poe et Dostoïevski. Un Camus ou un Buzzati étaient tout ce qu’il y avait de plus opposé à cette littérature grandiloquente, pathétique, faussement révolutionnaire.

Rentré en Moldavie au milieu des années 1990, j’ai découvert la « crise d’identité » moldave, qui était à la fois un problème ressenti comme réel par une partie des élites intellectuelles de mon pays (surtout les écrivains) et un sujet théorique à la mode dans les sciences humaines et sociales. A cette époque, les écrivains moldaves se réclamaient haut et fort de l’identité roumaine et dénonçaient l’identité moldave comme fausse et construite de toutes pièces par le régime soviétique. Ces mêmes écrivains qui, quelques années plus tôt, avaient dû faire des compromis difficiles avec le pouvoir, y compris dans leurs œuvres, en écrivant des poèmes sur les kolkhozes, sur Lénine et sur la Moldavie en fleurs, se sont retrouvés sous la perestroïka sur les barricades de la révolution « de velours » - la révolution « chantante » aux accents nationalistes.

A la fin des années 1990, lorsque j’ai décidé à faire une recherche sur les écrivains sous le communisme en lien avec l’identité moldave, ce sujet s’était imposé à moi à la fois par la contrainte d’une réalité extérieure et à la suite de la pression d’une nécessité personnelle, celle de « régler mes comptes » avec le passé soviétique que je considérais comme oppresseur et avec cette crise d’identité que je ressentais fortement à la suite de mon retour de Roumanie. En continuant mes études en sciences sociales, d’abord à l’Ecole Doctorale de Bucarest, puis à l’EHESS, j’avais entrepris une prise de distance à la fois personnelle et épistémologique, qu’on pourrait appeler à la suite de l’enseignement de N. Elias, comme un « détour par la distanciation », qui n’a pas été facile pour moi, ni évidente pour d’autres. Le manque d’attrait esthétique que cette littérature exerçait sur moi m’engageait dans une démarche éminemment critique à son égard – démarche généralement admise dans mon milieu intellectuel d’origine – qui, au contraire de ce qu’on pourrait croire, ne m’aidait pas à adopter la distance nécessaire à une démarche scientifique objectivante. Pour opérer ce « détour par la distanciation » j’ai donc dû rediriger le « regard éloigné » (C. Lévi-Strauss) vers mon propre regard (et de mon groupe d’origine) que je portais à l’objet de ma recherche. Le résultat de cette opération épistémologique a été une approche dont j’espère qu’elle a permis un équilibre entre la « réflexivité » (par la contextualisation) sur la littérature étudiée, et la « compréhension » des rationalités diverses qui faisaient agir les créateurs de cette littérature, par-delà la logique strictement littéraire. Pour ce faire, j’ai essayé de chercher les paroles perdues dans les archives et les mémoires des acteurs et des témoins pour redonner du sens à des comportements jugés aujourd’hui à l’aune des valeurs qui ne sont pas forcément celles du milieu et de l’époque étudiés.

J’ai découvert un univers à la fois oppressant (si l’on garde la perspective de l’institution) et émouvant, par les stratégies mises en œuvre par ces écrivains pour s’adapter aux règles contraignantes de l’institution, en tâchant de préserver des bribes d’autonomie relative de leurs espaces individuels. La recherche m’a fait découvrir autant de paradoxes sur les relations complexes et souvent équivoques entre les écrivains (groupes et individus) et entre ces derniers et le pouvoir. Ainsi, des écrivains qu’on considérait comme les plus « asservis » au régime (comme A. Lupan et E. Bucov – tour à tour présidents de l’Union des écrivains moldaves) avaient eu le courage de négocier avec le pouvoir en place sur des questions à forte charge identitaire et politique, telles que la langue littéraire et le patrimoine culturel. D’autres écrivains, qui réussissent à accumuler un capital politique imposant, perdent du jour au lendemain toute légitimité (littéraire et politique) à la suite de tentatives malhonnêtes de délations à l’égard du groupe adverse ou d’affaires de plagiat. Les relations des écrivains avec le pouvoir ne sont pas elles non plus univoques, vu les divers intérêts qui se mêlent de part et d’autre pour atteindre des objectifs séparés et qu’on croyait irréconciliables. La plupart de ces écrivains, qui sont aujourd’hui complètement inconnus, même en Moldavie, avaient fait à l’époque des carrières impressionnantes, d’autres – moins nombreux – sont restés dans les manuels de littérature et les mémoires des Moldaves, grâce à leur capacités de jouer avec cette marge de manœuvre par rapport au pouvoir, dans leur vie et dans leur œuvre.

Entre « réflexivité » et « compréhension », entre « engagement » et « distanciation », la prise de conscience sur ma propre position et mon rapport à l’objet de ce livre m’a aidé à adopter une démarche qui tend à harmoniser les attitudes et les approches théoriques évoquées, pour embrasser finalement une perspective qu’on pourrait définir comme « critique-compréhensive » qui m’a permis d’étudier les trajectoires et les relations complexes qui se tissent à l’intérieur du milieu social étudié, dans un contexte socio-politique extrêmement contraignant.

Anchetă „Contrafort”: Comisia de studiere şi apreciere a comunismului în Republica Moldova

2010-03-14T10:22:00.003+02:00

Anchetă „Contrafort”

Comisia de studiere şi apreciere a comunismului în Republica Moldova

1. Petru Negură, ai scris o carte, publicată în Franţa, despre activitatea pro-comunistă a scriitorilor din RSS Moldovenească. Vei aprofunda această cercetare în cadrul Comisiei Cojocaru? Pentru că ar fi interesant să vedem şi alte chipuri ale colaboraţionismului, „soldaţi ai partidului” au existat în diferite medii, nu numai în cele cultural-artistice. Vei încerca să extinzi definiţia colaboraţionistului şi la alte grupuri sociale importante?
Titlul cărţii mele (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă), deşi are o tentă uşor polemică, se vrea revelator adupra comportamentului şi stategiilor adoptate de intelectuali (alături de alte categorii socio-profesionale) sub regimul comunist. Am încercat să depăşesc logica internă a acestei lumi literare, care, atunci ca şi acum, îi califica pe unii drept eroi, iar pe alţii – trădători. În ochii mei, scriitorii (şi în general intelectualii) din perioada sovietică au cîştigat şi pierdut, au colaborat şi rezistat, rînd pe rînd şi deopotrivă. Să nu uităm presiunea la care au fost supuşi aceşti oameni din partea statului (printr-un exerciţiu de imaginaţie, să încercăm să ne închipuim cît de greu era să te sustragi – şi cu atît mai mult să te opui – acestei presiuni). Desigur, mulţi dintre scriitorii pe care i-am studiat au colaborat zelos cu regimul sovietic, din dorinţa de a fi promovaţi în ierarhia instituţională (compensînd uneori deficitul lor în materie de merit literar), pentru a-şi „spăla” nişte „păcate” ale trecutului interbelic sau, unii dintre ei, pur şi simplu din convingere. Cel mai adesea, aceste raţiuni se întrepătrund şi se susţin una pe alta. Am încercat să arăt pe de altă parte că unii scriitori moldoveni, cum au fost A. Lupan şi E. Bucov, reputaţi pentru energia cu care au „colaborat” cu regimul sovietic, au manifestat totodată o îndrăzneală şi o fermitate greu de imaginat pentru acel context, negociind cu conducerea de vîrf a partidului din acea vreme pentru recunoaşterea oficială şi valorificarea „moştenirii literare” (alcătuită, cum se ştie, de scriitori în majoritatea lor din dreapta Prutului) şi a limbii literare „moldoveneşti” (care, de la mijlocul anilor 1950, nu se mai deosebea cu nimic de limba română literară, decît prin alfabet) sau pentru a le cere guvernanţilor o reprezentare mai largă a cadrelor de origine autohtonă în sînul instituţiilor publice şi administrative din republică.
Mai ales în unele perioade de „radicalizare” a regimului (de exemplu la sfîrşitul anilor 1940), dar, într-o oarecare măsură, de-a lungul întregii epoci comuniste, regimul comunist a creat un mecanism de control, selecţie şi promovare a „cadrelor” care favoriza în mod disproporţionat „capitalul politic” în detrimentul meritelor profesionale. Acest fapt a încurajat instaurarea unei „mediocraţii” în sînul instituţiilor publice şi mai cu seamă a celor investite cu anumite responsabilităţi ideologice (cum erau presa sau uniunile de creaţie).
Din punctul meu de vedere, Comisia n-ar trebui să-şi asume sarcina – de o probitate ştiinţifică îndoielnică şi cu efecte incontrolabile asupra opiniei publice actuale – de a judeca sau a demasca „colaboraţioniştii” regimului sovietic. Comisia şi-ar putea atinge în schimb cu mai mult succes obiectivele anunţate în chiar denumirea ei dacă ar scoate în vileag aceste mecanisme „perverse” create de sistem care, favorizînd excesiv fiabilitatea politică, încuraja de fapt mediocritatea, relaţiile clientelare şi „lichelismul” birocratic.
În contribuţiile mele la lucrările Comisiei pentru studiere şi apreciere a regimului comunist, încerc să analizez inconsecvenţa şi inconsistenţa unor măsuri cu ambiţii democratizatoare promovate de sistem în anumite perioade, cum a fost de exemplu politica de „indigenizare” / „moldovenizare” din anii 1920-1930 în RASSM (politică de promovare a cadrelor de origine autohtonă şi a limbii „moldoveneşti” în structurile de conducere, măsură reluată mai apoi, cu o mai slabă intensitate, de guvernarea hruşciovistă) sau campania de alfabetizare şi şcolarizare din deceniul postbelic. Totodată, îmi voi aduce aportul la studierea practicilor de „rezistenţă” ale populaţiei civile (şi ale intelectualilor) faţă de anumite măsuri represive şi opresive aplicate de regimul sovietic, mai cu seamă în epoca stalinistă. Voi arăta că reacţiile populaţiei la aceste măsuri (reacţii calificate de unii istorici drept „rezistenţă pasivă” sau, cu referire la intelectualitate, „rezistenţă prin cultură”) au fost în acelaşi timp nişte strategii de subzistenţă (sub aspect economic sau cultural), dar şi încercări de adaptare la sistem (făcîndu-l suportabil). În unele cazuri, aceste acte de „rezistenţă” ţineau loc de anumite forme voalate de negociere cu regimul.

2. Există opinia că regimul comunist a fost un „rău importat”, un regim de ocupaţie străină – ceea ce, fără îndoială, nu poate fi negat. Însă dominaţia sa nu ar fi putut fi atât de temeinică şi malignă dacă nu am fi consemnat, cum spuneam mai devreme, o importantă „contribuţie” autohtonă. Crezi că există pericolul ca Raportul final să dea vina exclusiv pe artizanii alogeni ai comunismului şi să exonereze multiplele „cozi de topor” autohtone, care au servit acest regim?
Instaurarea regimului comunist în Basarabia, ca şi în alte părţi, nu ar fi fost posibilă fără intervenţia armatei sovietice în iunie 1940. În scurt timp după instalarea sa, autorităţile sovietice au angajat o amplă campanie de persecuţii şi deportări îndreptate împotriva unui număr mare de presupuşi sau potenţiali opopenţi. Totodată, ţin să remarc că instaurarea regimului sovietic şi sovietizarea instituţiilor publice din Basarabia nu ar fi fost atît de rapidă şi durabilă, dacă o parte însemnată a populaţiei civile (cel puţin grupurile etnice minoritare) nu ar fi fost profund dezamăgită de prestaţia administraţiei româneşti, mai ales după înăsprirea ei în 1938 sau pe durata regimului Antonescu. Ambele administraţii – cea românească şi cea sovietică – au avut în rîndurile populaţiei basarabene susţinători şi oponenţi. Cea mai mare parte a societăţii din Basarabia a preferat totuşi tactica „celor slabi”, a supravieţuirii şi adaptării, atît cu un regim cît şi cu altul.
Există în mod evident opinia, împărtăşită de o parte a istoricilor moldoveni, potrivit căreia regimul sovietic în Moldova s-ar fi bazat în mod exclusiv pe opresiunea excercitată de la centru (Moscova). Desigur, toate deciziile considerate de o anumită importanţă politică erau luate de conducerea Moldovei doar cu acordul Kremlinului. Totuşi, este poate interesant să amintim că atît campaniile represive (jdanovismul, foametea, deportările), cît şi tendiţele de „deradicalizare” a regimului („dezgheţul”, „destalinizarea”) au venit dinspre Centru. Mai mult chiar, şi aici îţi dau dreptate, măsurile represive dictate de Kremlin erau deseori puse în aplicare la faţa locului cu un zel îndoit, în virtutea unui soi de emulaţie provincială, şi, dimpotrivă, semnalele de relativă „liberalizare” lansate tot de Moscova în anumite perioade de relativă destindere politică erau adesea muşamalizate de elitele (intelectuale şi administrative ale) republicii, fiind văzute probabil ca un factor destabilizator, de natură să le submine autoritatea.
Din punctul meu de vedere, atît externalizarea „vinei” regimului comunist în Moldova (atribuindu-ne rolul – comod – de victimă), cît şi lansarea unei campanii de „vînare a vrăjitoarelor” printr-o aplicare fără discernămînt a lustraţiei (şi care ar risca să degenereze într-un soi de reglare de conturi de esenţă jdanovistă), ar fi la fel de păguboasă pentru societatea noastră, care acum, odată cu instaurarea unei guvernări de orientare democratică, ar putea atinge echilibrul fragil al unei păci civice, singura în stare să asigure cursul ţării noastre spre o reală democratizare şi o dezvoltare economică. Comisia pentru studiere şi apreciere a regimului comunist totalitar în Moldova ar putea contribui la fortificarea acestui curs de democratizare şi modernizare a ţării noastre dacă ar studia în mod riguros şi nepărtinitor mecanismele politice care au dus la încălcarea flagrantă şi sistematică a drepturilor omului în R(A)SSM şi în Uniunea sovietică (drepturi ratificate de Convenţia drepturilor omului, la care URSS a fost parte, şi de Constituţia statului sovietic), pentru evitarea pe viitor a unor astfel de derapaje antidemocratice săvîrşite în numele unor principii pretins democratice. Dimpotrivă, condamnarea unilaterală a sistemului comunist (din care, să nu uităm, majoritatea populaţiei moldoveneşti de astăzi a făcut parte, într-un fel sau altul) şi, cu atît mai mult, criminalizarea şi umilirea unei forţe politice actuale (care mai are încă destui susţinători în rîndurile aceleeaşi populaţii) ar conduce la o încrîncenare explozivă a vieţii politice şi la o antagonizare fără precedent a societăţii noastre, situaţie care ne va îndepărta şi mai mult – şi, mă tem, ireversibil – de obiectivele anunţate de democratizare şi integrare europeană, în loc să ne apropie de ele.
3. Am văzut, sub guvernarea Voronin, cum au răbufnit cu îndoită putere, „într-o ţară luată separat”, Republica Moldova, propaganda şi miturile sovietice, inclusiv teoria moldovenismului, invadând audiovizualul. De aceea, va fi probabil la fel de important să se asigure protejarea societăţii de ideologia comunistă. Cum vezi un proces de „de-parazitare” a creierelor de microbul totalitarismului, de educaţie a tinerei generaţii? Există numeroase cărţi, studii, o bogată filmografie internaţională care dezvăluie ororile, explică subtilul proces de înfeudare a conştiinţelor sub regim comunist – materiale ce rămân, din păcate, necunoscute publicului moldovean (şi vom cita doar două exemple poloneze: „Gândirea captivă” – faimoasa carte a lui Czesław Miłosz – şi filmul „Katyn” de Andrzej Wajda). Crezi că veţi reuşi să convingeţi factorii politici din Moldova să iniţieze, la scară naţională, o campanie de informare şi cunoaştere asupra comunismului, ca parte a procesului de cultivare a valorilor democratice în societatea basarabeană ?
Propaganda apare acolo unde este instaurat monopolul asupra presei întreţinute din bani publici. Dacă dorim cu adevărat să prevenim proliferarea în societatea noastră pe calea audiovizualului a unor mituri şi teorii ideologice de factură totalitară, va trebui să lucrăm împreună – societatea civilă şi forurile administrative ale statului – la profesionalizarea şi dezangajarea politică a presei publice. Nu vom reuşi niciodată să contribuim la dezvoltarea şi răspîndirea spiritului democratic în societatea noastră (în minţile şi practicile oamenilor care o formează) cîtă vreme o anumită forţă politică (oricare ar fi ea) va încerca să controleze şi să influenţeze presa publică, chiar şi în scopuri zise „democratice” (de exemplu, pentru a „contracara” efectul propagandei comuniste). Dezvoltarea unei gîndiri cu adevărat democratice va fi posibilă atunci cînd toate forţele civice şi politice reprezentative ale societăţii vor avea dreptul să-şi exprime opiniile. Mass-media şi societatea civilă va putea intensifica acest proces, organizînd spaţii de dezbatere (nu simulări ale acestora) în care actori de diferite poziţii şi vederi să-şi poată exprima şi argumenta punctul de vedere. La modul concret, este nevoie ca oameni proveniţi din tabere adverse, precum ar fi de exemplu Igor Caşu şi Mark Tkaciuk, să poată discuta liber, deşi nu neapărat în unison, la o masă rotundă, schimbînd replici şi argumente raţionale şi nu pumni sub centură. Pe lîngă aceste dezbateri libere, fiecare persoană ar trebui să-şi poată exprima mesajul pe care doreşte să-l formuleze publicului său ţintă sau societăţii în întregime, prin articole, cărţi de literatură sau filme, în limitele anumitor reguli de conduită şi de dialog (de exemplu eliminarea expresiilor agresive şi jignitoare la adresa cuiva). La fel, şcoala trebuie să renunţe la misiunile pretins patriotice pe care şi le atribuie în mod abuziv, promovînd de fapt un discurs de propagandă (în măsura în care exprimă un singur punct de vedere, de obicei pe cel oficial). Dimpotrivă, ea ar trebui să educe elevii să se informeze şi să gîndească liber, în spiritul respectului faţă de gîndirea şi discursul celuilalt). Introducerea sistemului de manuale alternative (dintre care învăţătorii şi elevii să îl poată alege pe cel pe care îl consideră mai bun) ar putea încuraja în mod eficient democratizarea învăţămîntului şi a instituţiei şcolare.
Produsul final al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist în Moldova va aduce un real aport la democratizarea societăţii moldovene dacă va propune un studiu amplu documentat (şi nu un act de condamnare fără apel a unui regim sau a unei forţe politice), pe marginea căruia oricînd şi oricine se va simţi în stare va putea să-şi expună public contra-argumentele printr-un alt studiu care va putea pretinde la un anumit grad de rigoare ştiinţifică. În caz contrar, vom înlocui o propagandă prin alta şi un regim nedemocratic prin altul, perpetuînd polarizarea societăţii între „ai lor” şi „ai noştri”, într-o perioadă de gravă penurie economică şi culturală şi care riscă să se cronicizeze.

Interviu realizat de Vitalie Ciobanu si Vasile Gârneţ

(A se vedea şi contribuţiile lui Igor Caşu şi Andrei Cuşco în Contrafort ian.-feb. 2010)

Blog berlinez (3)

2009-08-04T16:45:00.004+03:00

Mereu tineri

Într-o societate care îmbătrîneşte pe an ce trece, bătrînii par mai tineri. În cazul german (cel berlinez, în particular), prudenţa calificativelor politic corecte de genul „persoane în etate”, „adulte” etc. cu privire la bătrîni este cît se poate de justificată. Cum să numeşti un sectagenar cu ochelari de soare şi cu părul dat fercheş peste cap, conducînd cu dezinvoltură un BMW decapotat, într-o destinaţie pe care niciodată nu o vom şti cu precizie? Nu mai spun de „persoanele de o anumită vîrstă” pe care le întîlneşti la tot pasul pedalînd în voie de-a lungul pistei ciclabile. Într-o duminică cu soare, am întîlnit în Tiergarten o pereche de ciclişti „de o vîrstă respectabilă” (de asta m-am convins mai îndeaproape), ţinîndu-se de mîini şi uitîndu-se din cînd în cînd galeş unul la altul, în timp ce pedalau. Adevăraţii bătrîni din societatea germană (occidentală) sînt cei trecuţi de 80-90 de ani, pe care se întîmplă să-i vezi uneori, lunecînd încet pe străzi ca nişte fantome, sprijiniţi în căruciorul din faţă. Nu departe de unde stau se află un centru de zi pentru „adulţi”, la terasa căruia observ periodic cîţiva pensionari angajaţi în diverse activităţi: unii discută, alţii împletesc, ceilalţi se uită la trecători, pe scurt îşi trăiesc viaţa.

Tineri (pudici) vs. vîrstnici (dezmăţaţi)

Stau întins cu o carte pe peluza parcului în apropierea apartamentului meu, laolaltă cu o mulţime de localnici, profitînd de soarele blînd al după-amiezii. După un timp, la cîţiva paşi de mine se instalează o femeie, căreia la început nu-i observ decît silueta, pregătindu-se să facă plajă (aşa cum se obişnuieşte, de altfel, în parcurile berlineze). „Îmbrăcată” într-un costum croit în aşa fel încît să permită soarelui să bronzeze o suprafaţă cît mai mare a corpului, cu o ţigară într-o mînă şi cu o cutie de bere în alta, doamna fredonează ceva în unison cu muzica din căşti, răsfoind o revistă. Absorbită de ocupaţia ei, aceasta părea cu totul nepăsătoare la zîmbetele anturajului, stîrnite, pe semne, de posteriorul ei expus la vedere şi care, în treacăt fie spus, te-ar putea face cu uşurinţă să subestimezi vîrsta posesoarei. Tocmai bine mă afund şi eu în lectură, cînd vreo trei adolescente se postează în faţa femeii, rupîndu-i sfidător din soare. Din cîte îmi permit cunoştinţele mele de germană şi mai ales contextul discuţiei şi gesturile participanţilor, fetele îi reproşează doamnei că „face nudism”, că abuzează de pudoarea celorlalţi vizitatori ai parcului. Sub privirile la început curioase – apoi tot mai jenate – ale publicului, femeia răspunde cu calm şi stăpînire acuzelor tinerelor cu argumente pe care vreau să le cred convingătoare cîtă vreme, cel puţin în ochii mei, comportamentul ei chiar nu are nimic reprobator. În ciuda unor remarci făcute timid de unii spectatori implicaţi, după cum pare, în folosul doamnei, fetele, tot mai numeroase din contul cîtorva colege care pînă atunci urmăreau amuzate scena de la o anumită depărtare, devin tot mai îndrăzneţe, iar vocile lor de-a dreptul stridente, înconjurînd practic femeia şi somînd-o să se îmbrace. După cîteva minute, cît durează schimbul inegal de replici, adolescentele cedează brusc teren, retrăgîndu-se zgomotos la locul de unde au venit, sub privirile dezaprobatoare ale oamenilor şi bombănelile victorioase ale „nudistei”. Contrariat şi totodată satisfăcut de deznodămîntul scenei la care devenisem martor, îmi reiau cartea, punîndu-mi în urechi căştile ipod-ului de unde vocea timbrată a lui Gainsbourg îmi sună mai familiară ca oricînd.

Rostirea indicibilului sau visul orfic al scriitorului fără literatură

2009-07-25T17:44:00.004+03:00

Roland Barthes, Jurnal de doliu, Chişinău, Cartier, 2009

De la început pînă la capătul Jurnalului de doliu, Roland Barthes se sforţează să exprime inexprimabilul, cu riscul de a nu rosti decît un discurs găunos, un limbaj care nu-i aparţine şi care vorbeşte în locul său. Conştient de eşecul iminent al tentativei sale (de a-şi rosti durerea şi astfel de a-i da sens), Barthes planifică în paginile Jurnalului să scrie o operă pe care să o dedice – asemeni unui monument – mamei sale. O atare carte nu mai poate fi ca „oricare alta”, adică cele scrise pînă atunci (p. 140-141). Căci, în viziunea autorului, nu poţi scrie despre mama (şi cu atît mai puţin despre absenţa ei) într-un discurs speculativ, spectacular, care să facă paradă de inteligenţă şi cultură. Autorul ezită uneori să folosească cuvîntul „doliu”, termen împrumutat şi reconotat de vocabularul psihanalitic, în locul celui mai simplu de „tristeţe”. Totodată, autorul nu poate să vorbească despre „doliu” într-un limbaj comun, care l-ar banaliza şi devaloriza şi mai mult. Soluţia care se impune pentru a evita autosuficienţa discursului doct şi a platitudinii vorbirii anonime este de a scrie o operă literară în deplinul sens al cuvîntului, o operă de ficţiune, un roman. În Jurnal de doliu, mai mult decît în oricare operă a sa, Barthes se află faţă în faţă cu moartea şi deci cu indicibilul. Nu este deci de mirare că anume această operă „testamentară” – întrucîtva – este terenul unei lupte inegale între autor (scriitor) şi limbă, cu resursele ei înşelătoare. Căci limba ne impune idei de-a gata cu pretinsă valoare de adevăr: „La langue est fasciste” – spunea în chip provocator Barthes într-un curs, înţelegînd prin asta că, înainte de a apărea noi ca subiecţi vorbitori, limba vehiculează nişte semnificaţii impuse de puternicii acestei lumi, printr-o formă de o seculară dominaţie, pe care nu o mai simţim ca atare (un fel de „falsă conştiinţă” sau „violenţă simbolică”). Discursul literar, în schimb, încalcă cu bună ştiinţă şi prin regula jocului normalitatea tiranică a Limbii.

Titlul operei planificate, Vita Nova, apare înaintea operei propriu-zise. El exista de fapt de cîteva secole: este titlul romanului pe care Dante îl consacră iubitei sale moarte, Beatrice. Acest proiect literar nu va mai fi realizat de Barthes. În primul rînd, pentru că autorul însuşi moare (într-un accident) doar un an şi patru luni în urma morţii mamei sale. În al doilea rînd, - motiv pe care îl întrevedem deja în filele Jurnalului -, şi acest proiect pare, cu timpul, tot mai lipsit de rost.
Dimensiunea reflexivă din Jurnal de doliu (o operă în operă, procedeu numit de A. Gide „mise en abyme”) ne poate aduce aminte de cîţiva autori moderni, pe care Barthes îi citează în şi între rîndurile operei sale:
Antonin Artaud spunea că întreaga sa operă este reductibilă la o singură idee: neputinţa de a scrie literatură. Neputinţa de a exprima inexprimabilul, despre care vorbeşte Artaud, îl macină la cel mai înalt grad şi pe Barthes, mai cu seamă în Jurnalul de doliu.
Roquentin, protagonistul romanului Greaţa de J.-P. Sartre (numit iniţial de autor Melancholia) este copleşit periodic de o stare de melancolie („greaţă”) cauzat de sentimentul contingenţei (inutilităţii) existenţei, naturii, omului. Soluţia care îl va izbăvi, în convingerea sa, de această suferinţă cronică este scrierea unei opere de ficţiune, unui roman. Numai că Roquentin (ca şi Barthes) nu-şi duce la bun sfîrşit proiectul izbăvitor.

În sfîrşit, o referinţă explicită, centrală în Jurnalul de doliu (şi în alte scrieri barthesiene) este Marcel Proust, a cărui mamă moare în 1907. Exact în anul morţii mamei sale, Proust începe redactarea operei vieţii sale, În căutarea timpului pierdut... În cazul fericit al lui Proust (fericit pentru că reuşeşte să-şi scrie Opera), romanul său nu doar vorbeşte despre mama (căci mai vorbeşte şi despre multe altele lucruri), ci el vine să umple golul lăsat de fiinţa pe care autorul a iubit-o cel mai mult pe lume. La fel ca şi Barthes, Proust era extrem de ataşat de mama sa. Ca şi Proust, Barthes crede că scrierea unui roman (Vita Nova), îi va face cu putinţă recuperarea memoriei mamei sale.

Jurnalul de doliu ne arată revelaţia pe care o trăieşte autorul în faţa morţii, care pînă atunci nu era decît o curată abstracţiune, un prilej de filozofare (p. 126). Sentimentul de doliu cauzat de dispariţia mamei îi produce autorului o stare de doliu faţă de propria sa mortalitate. Din acel moment, autorul se consideră incapabil să mai vadă oamenii decît ca pe nişte muritori – „neştiutori de ce-i aşteaptă”.

Jurnalul este repetitiv, dar nu redundant. Repetiţiile (care se referă la sentimentele obsesive generate de doliu) nu sînt nişte greşeli de stil, ci un element al unui stil a cărui trăsătură distinctivă este lipsa stilului, o reducţie (revenire) la „gradul 0 al scriiturii”. Din acest punct de vedere, punerea în pagină a jurnalului nu este deloc o risipă de spaţiu alb, ci este o alegere pe deplin justificată. Jurnalul este poate prima operă (şi ultima) în care autorului Barthes nu-i mai pasă să scrie altceva decît vrea să spună cu adevărat – doliul -, aducînd un sincer omagiu persoanei iubite. E o scriitură non bovarică prin excelenţă (cf. J. de Gaultier); autorul nu vrea să fie altcineva decît este, nu poate să scrie altceva decît ceea ce îl copleşeşte: doliul.

Jurnal de doliu vorbeşte despre o operă care nu va mai fi scrisă niciodată. Aici Barthes îşi autorealizează profeţia din Gradul zero al scriiturii, înfăptuind „visul orfic” de a fi un „scriitor fără Literatură.”

Discursul Jurnalului e fragmentar, discontinuu. Dar repetivitatea, discontinuitatea, discreţia acestei opere sînt aidoma sentimentului de doliu pe care îl rosteşte. Repetitiv, fragmentar, discontinuu, Jurnalul de doliu nu este mai puţin o operă în sine, împlinită, rotundă, desăvîrşită.

(In Curs de publicare in Contrafort, 7-8, 2009)

Igor Cobileanski: idealurile consumate ale „adolescenţei de catifea”

2009-07-23T13:07:00.004+03:00

Mă rog la Dumnezeu
ca în fiecare zi să m-ajute
că viaţa nu miroase,
da’ tare pute,
pe jos, răpănos şi flămînd pînă la os,
ţara mea eu o iubesc şi de atîta-s bucuros,
ruşinos poate, să vorbesc, să bîrfesc
despre ţara mea iubită adevărul să grăiesc;
de atîta, doru’ de dînsa este tot ce se întîmplă,
numai numai numai, numai că fiindcă...
Avem o ţară second hand, mă tem că
şi nu mă tem de faliment fiindcă...
(„Cînd se stinge lumina”, coloana sonoră)

Igor Cobileanski face parte din generaţia celor care în a doua jumătate a anilor 1980 – anii perestroikăi, ai democratizării şi ai “renaşterii naţionale” în fostele republici sovietice – îşi trăiau farmecele şi crizele adolescenţei. La el, ca şi la alţi congeneri ai săi, transformările sociale au coincis cu cele ale propriei persoane (corp /suflet). Idealurile de libertate, fluturate energic şi tot mai imperios de mulţimile ieşite în stradă, au fost în cazul lui Igor (ca şi al tovarăşilor săi) nişte idealuri trăite pe propriu corp, profund personalizate şi interiorizate. „Revoluţia” socială o însufleţea pe cea individuală, şi invers.

Filmele lui Igor Cobileanski sînt hrănite din iluziile şi deziluziile acelei „adolescenţe de catifea” de la sfîrşitul anilor 1980, de idealurile consumate în mizeria şi rutina post-revoluţionară, într-o ţară de oameni care îşi descoperă brusc libertatea şi totodată sensul propriei lor neajutorări.

Moldovenii anilor 1990, ca şi locuitorii altor ţări recent desprinse din fosta URSS şi din lagărul socialist, trăiesc „tranziţia”, în mod colectiv şi fiecare în parte, ca pe o perioadă de decădere a propriilor lor valori şi idealuri, crescute în anii revoluţiilor lor fondatoare. Cei care se luptau pentru „limbă şi alfabet” şi-au văzut idealurile înşelate de „noile” elite politice şi economice, indiferente – dacă nu de-a dreptul ostile – valorilor „naţionale”. Pe de altă parte, majoritatea rămasă tăcută în anii „revoluţiei cu cîntece” s-a trezit la un moment dat – după 1991 – lipsită irevocabil de pămîntul sovietic în care îşi simţea pînă atunci picioarele bine sprijinite. Societatea moldoveană apare în anii 1990 profund scindată între cei care s-au aflat „pe baricade” la sfîrşitul anilor 1980 şi cei care au stat de o parte. Şi unii şi alţii se întîlnesc în schimb şi fac corp pînă la urmă sub flamura idealurilor înşelate, confruntaţi deopotrivă cu mizeriile şi incertitudinile unei „tranziţii” fără destinaţie precisă.

Trilogia scurt-metrajelor lui Igor Cobileanski – „Cînd se stinge lumina”, „Saşa, Grişa şi Ion” şi „(Plictis şi) inspiraţie” – vorbesc despre sentimentul de pierdere trăit de moldoveni de-a lungul 1990 şi după, într-un ton comic, burlesc, care aminteşte de anecdotele povestite de oamenii sovietici (în rîndurile interminabile, la lucru sau la un „pahar de vorbă”) pentru a-şi face suportabile lipsurile (materiale şi „sufleteşti”) şi repovestite de aceeaşi oameni în contextul – şi el nu mai puţin privativ – al tranziţiei. Gagurile şi poantele acestor scurtmetraje ne fac să rîdem cu atît mai sincer cu cît îşi trag seva – în spiritul tradiţionalului „haz de necaz” – din chiar motivul lipsurilor şi suferinţelor cotidiene ale moldovenilor (la fel şi al ucrainenilor, ruşilor, georgienilor...) medii.

Filmele lui Igor C. au însă şi o latură metaforică şi chiar simbolică, crescută şi ea în solul fertil al bunului simţ şi al imaginarului popular, deşi ar putea prilejui şi anumite asociaţii livreşti unui spectator mai exigent, printr-o lectură „cu sertare”. Astfel, citim în imaginea becului băgat în gură din „Cînd se stinge lumina” o metaforă cu înţelesuri multiple, în funcţie de „grila de lectură” aplicată de către diferite categorii de privitori. Într-un film (mulat pe o anume realitate) a cărui intrigă se petrece exclusiv noaptea sau în spaţii închise, personajele se întreabă ce poţi face cu un bec după ce „se stinge lumina”. Acestea nu găsesc nimic mai bun de făcut decît să parieze „pe credit” cine va reuşi să bage becul în gură şi apoi să-l scoată nespart. Personajele scurtmetrajelor lui Cobileanski se dedau unor acţiuni care unor oameni raţionali (sau cel puţin de o raţionalitate diferită de cea a protagoniştilor) ar putea să li se pară prosteşti, dacă nu cu totul absurde. Aflăm dintr-un interviu cu autorul filmelor că nişte spectatori germani se întrebau nedumeriţi, în legătură cu filmul „Cînd se stinge lumina”, de ce să joci un pariu, mai ales cînd nici un jucător nu pare să aibă miza suficientă? Unii oameni nu înţeleg că anumite lucruri le poţi face doar din plictis, le răspunde, în acelaşi interviu, regizorul. Idee sugerată şi de titlul unuia din cele trei scurtmetraje. Totuşi, întrevedem şi alte raţiuni pentru comportamentul altminteri absurd al personajelor din filmele lui Cobileanski. Metafora becului ars aruncă lumină asupra sensului întregii trilogii. Atunci „cînd se stinge lumina” – lumina care face lucrurile vizibile şi le dă un contur, un sens - , altfel zis atunci cînd nişte principii de viaţă, de bine şi rău, nişte adevăruri sau idealuri în care credeai cu tărie îşi pierd valabilitatea, nimic nu mai are rost sau, ceea ce e acelaşi lucru, orice ai face e bine. S-a remarcat că filmele lui Igor sînt tragicomice. Cobileanski face o lectură burlescă a ideii profund tragice care îl frămînta pe personajul dostoievskian Ivan Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”.

Spaţiile încăperilor din cele trei filme induc un sentiment de închidere, de îngustime, de fatalitate, pe care întunericul nopţii (din „Cînd se stinge lumina”), întinsul înzăpezit („Saşa, Grişa şi Ion”), „peisajele” monotone şi monocrome (din „(Plictis şi) Inspiraţie”) nu fac decît să-l accentueze. Personajele lui Igor Cobileanski par să se afle în aşteptarea unui eveniment extraordinar, oarecum salvator, care să le scoată din toropeala cotidiană. În acelaşi timp, lucrurile care totuşi se întîmplă sînt percepute de acestea ca fiind fatidice, implacabile: evoluţia ratei dolarului, o nouă sarcină de depanare într-o zi geroasă, şocul electric. În sfîrşit, o „raţiune supremă” dă sens comportamentelor nesăbuite ale personajelor din cele trei scurtmetraje: sărăcia generalizată. Într-o lume în care „scumpirea dolarului” devine o obsesie colectivă, unde căldura din calorifere întîrzie să apară chiar şi în ajun de revelion, iar „lumea n-are ce mînca”, orice soluţie de supravieţuire pare acceptabilă. Inventivitatea oamenilor confruntaţi cu lipse şi lipsuri vitale frizează fantasticul.

Coloana sonoră din „Cînd se stinge lumina” ne oferă un comentariu preţios pentru înţelegerea filmului. Contradicţiile interne din versurile acestui cîntec rezumă şi clarifică totodată sensul general al scurtmetrajelor. Observăm aici două ipostaze ale simbolului luminii (dătătoare de sens): dumnezeu şi ţara. Ca şi în piesele lui S. Beckett, acest D-zeu este unul neputincios dacă nu total inexistent, iar ţara (în contradicţie cu lirica patriotică de orice gen şi culoare) este una de mîna a doua. „Personajul liric” continuă totuşi să I se roage şi nu încetează să-şi iubească Ţara, chiar şi cu lumina stinsă, şi de asta, cel puţin, e bucuros.

Comicul lui Cobileanski, profund inspirat din umorul popular, dezumflă tragismul situaţiei la care se referă şi astfel o face mai uşor de înghiţit, dîndu-ne un prilej în plus de a dibui, prin întuneric, rostul lucrurilor.

(In curs de publicare in Stare de urgenta, nr. 14)

Blog berlinez (2)

2009-07-18T15:49:00.006+03:00

Pe bulevard, înapoi în timp

Într-o duminică, ies dintr-o gură de S-bahn şi îmi continui calea pe jos, trecînd pe lîngă Alexander Platz, un simbol al Berlinului de est, mai ales prin uriaşul său turn de televiziune, care scruta pe vremea războiului rece asupra părţii apusene asemeni unui „far al socialismului”. Hotărît să explorez tot mai înspre răsărit ce a mai rămas din capitala fostei RDG, nu merg mult pînă, cotind pe dreapta, văd un bulevard lat cît trei, numit şi acum ca mai înainte Karl Marx Allee. Clădiri albe şi înalte una ca una, amintind de stilul impozant al arhitecturii staliniene de după război, aşezate în rînd drept pe de o parte şi de alta a bulevardului. Păşind tot aşa pînă la o piaţă (Strausberger Pl.), păzită de două „porţi” mari, scărite, edificate în acelaşi stil greoi, maiestuos, aş fi putut crede după o vreme că merg, pe o cale neîntoarsă, direct spre comunism. Nu lipsesc la parterul clădirilor cafenele şi magazine – alimentare sau de îmbrăcăminte –, cu o înfăţişare sobră, opusă consumerismului. Totul mi se pare destul de pustiu şi chiar abandonat – pînă şi iarba creşte aici parcă mai în voie – faţă de animaţia din centrul şi partea vestică a oraşului. Un adevărat monument al urbanităţii socialiste, lăsat de parcă anume să satisfacă ost-algia nemţilor estici şi curiozitatea turiştilor (apuseni, fireşte). Tot umblînd de-a lungul acestui bulevard care mă duce înapoi în timp, ajung într-un sfîrşit la răscruce cu Frankfurter Allee, unde profit de vecinătatea unui McDonald’s în intenţia de a-i folosi WC-ul, pentru ale cărui servicii însă – iată-mă aruncat cu putere în lumea unde totul se vinde şi se cumpără – sînt nevoit să plătesc tocmai 50 cenţi.

Muzeul voyeurilor ostalgici

Şi pentru a-mi continua călătoria în timp (de parcă nu mi-au fost de ajuns cele cîteva decenii de comunism) mă duc la muzeul DDR (RDG) din apropierea Alexander-Platz. Cu o economie eficientă de spaţiu, muzeul reuşeşte să-l facă pe vizitator părtaş la universul cotidian al nemţilor estici din epoca socialismului înfloritor. M-am aşezat la volanul unui Trabi (cum îi spun pe un ton alintător nemţii de răsărit Trabant-ului, maşina care se ambiţiona să facă concurenţă Beatle-ului occidental). Întins într-o canapea „confort lux” (pentru un est-german mediu la sfîrşitul anilor 1970), am urmărit „noutăţile” cu vizitele de lucru ale lui Erich Honecker, la un televizor „ultima generaţie” (şi prima de aparate TV color). Am avut satisfacţia firească de a cotrobăi prin sertarele şi dulapurile unui apartament, în care te aşteptai să revină în orice clipă locatarul ieşit în grabă. Uitîndu-mă prin lentilele unui benoclu, am aflat că pentru nemţii din est nudismul era o practică curentă. Culmea deliciului voyeurist l-am avut însă urmărind, pe un ecran scund alb-negru, nişte oameni care vorbeau sau mergeau nestingherit în stradă, fără să le treacă prin minte că sînt priviţi şi ascultaţi cu atenţie din biroul unui agent Stasi.

Zidul fantomă

Zidul absent trece prin inima oraşului ca o fantomă. Din cei cîndva 43 km, n-au mai rămas decît cîteva zeci de metri, lăsaţi în calitate de mărturie despre cei 28 de ani de separare. În locul pe unde odinioară trecea zidul, acum e o pistă ciclabilă – la fel cum în urma revoluţiei franceze zidurile Bastiliei au devenit caldarîm. Ghida Memorialului ne spune că zidul pe care îl vedem este singurul „autentic”, lăsat intact cu tot cu no man’s land-ul din spatele său. Nu-mi rămîne decît să regret că n-au păstrat şi vreun tunel de trecere „autentic” pe sub el. Cu siguranţă ar fi atras o mulţime de turişti străini, dornici de senzaţii speciale. Iată o experienţă care ar putea pune la încercare nostalgia multor berlinezi care străbat zilnic oraşul, de la est la vest şi viceversa, prin tunelurile trenurilor U-bahn.

Blog berlinez (Jurnal electronic de călătorie)

2009-07-06T19:36:00.009+03:00

Intro

De două săptămîni mă aflu la Berlin. Voi mai sta aici încă o lună şi jumătate, pînă spre sfîrşitul verii. Altminteri, mă simt de-al casei cu străinătatea. De vreo 15 ani, am tot venit ca să plec, vorba vine. M-am învăţat atît de bine cu ea că, de bine ce mă aciuez şi eu pe undeva pe un an - doi, iată că mă ia dorul de ducă şi nu mă lasă pînă plec iar.
Acum sînt la Berlin. Şi e pentru prima dată cînd mi se întîmplă aşa ceva: vreau să duc un jurnal de călătorie. O fi un semn că mi-am lăsat în sfîrşit rădăcinile acolo de unde am plecat (venit?). Sau poate pentru că acum nu stăpînesc (absolut deloc, la început) limba localnicilor, ceea ce mă înstrăinează teribil, în beneficiul unei sensibilităţi sporite faţă de amănunte. O chestie demodată grozav, un jurnal de călătorie. Ai zice că mă cred altcineva decît sînt. Simt totuşi nevoia să-mi notez ce mă miră şi îmi dă de gîndit. Dimpotrivă, m-aş simţi altcineva dacă n-aş face-o. Sper totodată să-mi ţin în frîu complexele provinciale. Să nu mă ia limba pe dinainte. Să nu moralizez, mai cu seamă.

Mirosurile Berlinului

Berlinul e un oraş mirositor. Pe cheiurile rîului Spree, pe sub podurile trenurilor S-bahn, miros de urină şi de alge de rîu. În Tiergarten (un parc imens în chiar centrul oraşului) – miros de iarbă proaspăt tunsă, de urzici şi flori de tei. Seara, mirosuri de bere şi cîrnaţi prăjiţi de la terasele cafenelelor aruncate în stradă. Dar are oare şi gust? Mi-e foame.

Etica odihnei la berlinezi

Se zice că nemţii sînt tari la capitolul etica muncii. Berlinezii, cu siguranţă, nu stau mai prost nici la cultura odihnii. Terase şi cafenele la tot pasul, doldora cu oameni, aproape în orice parte a zilei. În faţa modernei gări centrale (Hauptbahnhof), pe cheiul rîului, o terasă cu o mulţime de fotolii pliante, pe care atîrnă la soare care mai de care. Mai aproape de apă, stă un fel de baldachin, de care profită doi inşi pentru a-şi face siesta. Un adevărat desfrîu al loisir-ului. Max Weber o fi văzut ceva de acest gen în Prusia (mai catolică şi ceva mai săracă decît Thuringia lui natală), cînd şi-a născut teoria despre „etica protestantă şi spiritul capitalismului”.

Singurul oraş german în care se poate trăi

Berlinul este uşor dispreţuit de nemţii din vest, fiind socotit un oraş neordonat, murdar – îmi spune o cercetătoare de la Centrul franco-german la care sînt afiliat pe parcursul şederii, şi ea franco-germană de altfel, după nume (Béatrice Von Hirschhausen) şi prin statut (avînd şi post de cercetătoare la CNRS în acelaşi timp), şi care se oferă să-mi arate drumul spre bibliotecă. „Din partea mea, e singurul oraş german în care se poate trăi” – adaugă însoţitoarea mea, nu fără mîndrie şi satisfacţie.

Zidurile din sticlă şi metal

Prima mea vizită cu metroul la Biblioteca de stat (exact aşa şi se numeşte, pe scurt: StaBi), denumire moştenită din vremurile socialiste. La ieşire din metrou, în Potsdamer Platz, cît vezi cu ochiul doar sticlă şi metal, tot numai clădiri ultramoderne, holding-uri impunătoare ale unor megacorporaţii internaţionale. Nu aşa îmi închipuiam Berlinul de est. Aflu că pe aici nu departe trecea zidul, iar pe vremea războiului rece zona în care mă aflu era o curată pustietate, pe care absenţa zidului o făcuse şi mai apăsătoare. O recuperare economică – dar şi simbolică – a golului lăsat în urma ridicării cortinei de fier...

„Politicul a marcat literatura din Basarabia şi Transnistria încă din faşă, chiar a botezat-o”

2009-06-10T18:12:00.003+03:00

(publicat în Jurnal de Chişinău, 10 iunie)

autor: Irina Nechit

Interviu cu Petru Negură, Lector USM (Chişinău), doctor în sociologie, EHESS (Paris)

- Stimate Petru Negură, cum aţi ajuns să faceţi studii la Paris, la prestigioasa Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales?

Eu am un parcurs universitar cu multe cumpene şi răscruci, dar care urmează totuşi o anume coerenţă. Pînă a ajunge la Paris, la EHESS, în 2000, unde am făcut un masterat şi apoi un doctorat în sociologie, făcusem o facultate de litere – franceză / italiană – la Iaşi. Îi citeam şi îi învăţam pe Rimbaud, Proust sau Camus, iar în timp ce făceam drumul de toate zilele de la universitate spre casă şi invers, pe malul Bahluiului, bovarizam în singurătate – sau împreună cu prietenii mei intimi – că mă aflu undeva pe cheiurile Senei, că traversez cartierul latin. Din fericire visele au uneori un dar profetic. Astfel încît, în cîţiva ani, am cîştigat o bursă la Agenţia universitară de francofonie, cu care am mers la început la Bucureşti, iar apoi la Paris, la sus-pomenita Şcoală. Vă puteţi imagina: era ca şi cum nu m-aş mai fi trezit din vis. Şi acum Parisul a rămas oraşul viselor mele, deşi am stat în el mai bine de trei ani.

- Proiectul „Ni héros, ni traîtres” a avut un început? Vă rog să-l descrieţi. Aţi avut momente de ezitare înainte de a începe să scrieţi cartea cu acest titlu?

Cartea care a apărut în acest an la editura L’Harmattan este rezultatul unei cercetări pe care am făcut-o în cadrul tezei mele de doctorat. Poate părea curios de ce am ales să cercetez acest subiect – literatura moldovenească în anii regimului stalinist –, tocmai eu, cel pasionat încă recent de avangarda literaturii franceze şi europene. De fapt, pentru mine această lucrare – şi apoi carte – a însemnat un mijloc de a reveni la origini, un mod de a-mi regla socotelile cu propria-mi criză identitară, cu trecutul sovietic, pe care îl duceam după mine ca pe o povară. Pînă la urmă am descoperit o lume fascinantă, cu oameni în carne şi oase, cu năzuinţe şi temeri atît de umane, unii din ei cu ridicări fulminate, alţii cu destine sfărîmate... La un moment dat am făcut această „ruptură epistemologică” în urma căreia am depăşit logica internă a acestei lumi literare, care, atunci ca şi acum, îi califica pe unii drept eroi, iar pe alţii – trădători. În ochii mei, aceşti oameni au cîştigat şi pierdut, au colaborat şi rezistat, rînd pe rînd şi deopotrivă.

- Când şi cum v-a parvenit de la prestigioasa Editură L’Harmattan oferta de a publica volumul „Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956)” („Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă (1924-1956)”)?

Am avut parte de nişte profesori la EHESS care m-au îndrumat cu grijă şi respect de-a lungul tuturor acestor ani. Mai ales le port o mare recunoştinţă profesoarelor Anne-Marie Thiesse şi Rose-Marie Lagrave, şi ele cercetătoare şi autoare de cărţi citite şi citate. În momentul cînd am început redactarea tezei, doamna Thiesse mă sfătuia să scriu cartea pe care mi-aş dori s-o citesc. E un sfat pe care îl preţuiesc enorm şi pe care îl retransmit celor care se află la începutul (atît de chinuitor – fireşte – al) unui proiect de teză. La susţinere, printre alţi profesori din juriu am avut-o pe doamna Catherine Durandin, care a apreciat cu multă căldură şi generozitate teza mea şi care, ulterior, mi-a susţinut publicarea cărţii la colecţia „Aujourd’hui l’Europe” pe care o coordona la Ed. L’Harmattan.

- Numele căror scriitori moldoveni din perioada respectivă figurează în cartea dvs.?

În cercetarea mea am întîlnit nume de scriitori moldoveni care, pe atunci, erau consideraţi adevărate somităţi, dar care acum au dispărut cu desăvîrşire de pe rafturile librăriilor şi din istoriile literare. Mozes Kahana sau Vasile Galiţ vă spune ceva? Primul a fost în 1936 preşedinte al Uniunii scriitorilor din Transnistria sovietică, iar în urma unei campanii de denigrare lansate în forţă pe la sfîrşitul anilor 1940 împotriva scriitorilor „suspecţi”, se retrage tot mai mult din viaţa literară, iar mai tîrziu imigrează în Ungaria (el fiind maghiarofon de origine), pentru ca să-şi pună capăt zilelor într-un spital din Budapesta, abandonat şi uitat de toată lumea. Al doilea este un scriitor care a făcut carieră literară pe ruinele Uniunii scriitorilor din Transnistria, membrii căreia (aproape cu toţii basarabeni de origine) au dispărut sub tăvălugul „marilor epurări” din 1937-38. Acest Galiţ dispare şi el din lumea literară în urma unui plagiat, de care se face acuzat la începutul anilor ’50.

- Vorbiţi-mi vă rog despre unele dintre cele mai importante documente la care vă referiţi în carte.

Cred că cele mai interesante documente pe care le-am folosit în cercetarea mea se referă la latura personală, „umană” a vieţii diferitor scriitori. Astfel, în arhivele de la Moscova am descoperit un dosar de scrisori pe care Ion Canna le-a adresat în prima jumătate a anilor 1950 unuia din puţinii săi tovarăşi moscoviţi. În aceste scrisori îl vedem pe Canna, considerat pînă atunci fondatorul literaturii sovietice moldoveneşti, coborînd de pe soclu, ruşinat, umilit, deznădăjduit de scandalul de plagiat de care s-a făcut vinovat aproape fără voie în romanul său tradus în rusă şi care a făcut un răsunet teribil pînă şi în presa centrală de la Moscova. Alte documente extrem de preţioase pe care le-am colectat au fost chiar mărturiile scriitorilor, cu atît mai preţioase cu cît mulţi dintre ei ne-au părăsit între timp.

- Aţi avut acces liber la textele lor? Le-aţi găsit uşor sau a trebuit să le căutaţi prin arhive?

Am avut norocul să găsesc în biblioteci aproape toate numerele revistei Octombrie, din 1931 pînă în 1957, revistă care mi-a oferit o înregistrare fidelă a pulsului acestei literaturi.

- Cum au reuşit unii scriitori moldoveni să scape de proletcultism?

„Întoarcerea la unelte”, sintagmă ce aparţine lui George Meniuc şi care a fost preluată de Mihai Cimpoi în „Istoria deschisă...” s-a produs lent, în urma unei elasticizări progresive a intervenţiei statului în activitatea literară după moartea lui Stalin, dar şi drept urmare a războiului de rutină dus în anii 1940-1950 între scriitorii de origine basarabeană şi cei transnistreni şi, implicit, cu organele de control ale statului-partid. Din păcate, însă, scriitorii moldoveni nu au scăpat cu totul de supraveghere pînă la slăbirea şi prăbuşirea imperiului sovietic.

- Ce rol are trădarea în supravieţuirea unei literaturi?

Este interesant cum se schimbă definiţia „trădării” în mediul literar din epoca stalinistă din anii 1930 pînă la mijlocul anilor 1950, trecînd prin epoca postbelică. Astfel, în anii 1930 şi sub jdanovism (1946-1949)„trădarea” însemna orice abatere de la linia partidului, în timp ce în prima jumătate a anilor 1950 o altă „trădare” devenea mult mai gravă şi aproape ireversibilă în lumea literelor din Moldova sovietică – plagiatul. Această deplasare de sens ne indică asupra unui proces – niciodată încheiat – de autonomizare (altfel zis, de „întoarcere la unelte”) a literaturii moldoveneşti către anii 1950.

- Cum îşi protejau legătura cu literatura română scriitorii moldoveni din epoca stalinistă?

Scriitorii moldoveni au păstrat mereu, în privat, contactul cu literatura română. Scriitorii veniţi în Moldova după 1945 şi care şi-au făcut studiile în România, cum erau A. Busuioc, I. Creţu sau A. Cosmescu, erau nişte adevărate „biblioteci ambulante” de poezie românească pentru scriitorii mai tineri, formaţi în şcoli sovietice. Spre sfîrşitul anilor 1950, scriitorii moldoveni au avut acces la cărţi publicate în România la librăriile „Drujba” din Chişinău sau, mai tîrziu, la Odesa, Cernăuţi sau Moscova. De-a lungul anilor 1950 observăm un proces continuu de „românizare” (după cum s-a exprimat într-un mod uşor provocator Ch. King) a limbii şi literaturii clasice „moldoveneşti”.

- Ce-a rămas din literatura autohtonă a anilor 1924-1956?

De fapt, noutatea studiului meu constă tocmai în faptul că nu m-am ocupat exclusiv de operele şi autorii care „merită”, aşa cum ar face-o un critic sau un istoric literar. M-a interesat mai ales cum această valoare literară se defineşte de la o epocă la alta ca „monedă de schimb” şi „capital simbolic”. Altminteri, puţine opere din acea vreme şi-au mai păstrat valoarea estetică peste ani, pînă în zilele noastre; poate doar unele bucăţi din Deleanu, Mihnea, Meniuc sau Druţă ar mai fi recuperabile în această privinţă.

- A fost cea mai grea perioadă din istoria literaturii noastre?

De fapt, literatura moldovenească nici nu a avut o istorie lungă – şi cu atît mai puţin glorioasă -, nici înainte de „experienţa sovietică”, nici după ea. Poate părea provocator ce spun, dar cred că scriitorii moldoveni îi datorează multe regimului sovietic. După 1990 literatura a fost foarte slab susţinută în Moldova, de unde i se trage şi criza „de creaţie” din care se zbate să iasă.

- Politicul a mutilat literatura autohtonă sau a pus-o cumva la încercare?

Politicul a marcat literatura din Basarabia şi Transnistria încă din faşă, putem spune chiar că a botezat-o. Nu e de mirare deci că mulţi dintre scriitorii moldoveni, mai ales cei din generaţiile mai vechi, n-au mai putut scrie neangajat după 1990.

- Astăzi observaţi manifestări de servitute a scriitorilor în faţa puterii?

Aici voi enunţa un alt paradox cu care risc să provoc: din motivul slăbirii şi apoi dispariţiei presiunii organelor de control, mai mulţi scriitori moldoveni care scriau destul de apolitic în anii 1960-70, au început după 1990 să se înregimenteze, de astă dată de bună voie, unui discurs naţionalist. Un fel de „servitute voluntară” care arată nivelul impactului politicului asupra practicii lor literare. Am putea crede chiar că anume datorită acestei presiuni din partea puterii în anii 1960-70, unii scriitori moldoveni s-au refugiat într-un gen de literatură apolitică (scriind despre mamă, iubită, glie etc.), atunci cînd această literatură nu era cu totul proscrisă.

- Publicarea în 2009 a cărţii „Ni héros, ni traîtres” a trezit interesul cercetătorilor şi al scriitorilor francezi?

Mi-au parvenit deja unele reacţii, dar abia aştept să urmeze altele, pe măsură ce voi face cunoscută această carte în mediile intelectuale francofone. În orice caz, cartea mea se înscrie într-un orizont de aşteptare propriu publicului francez şi francofon, setos să cunoască mai multe despre ţările din Europa de Est şi din fosta URSS.

- Cum au reacţionat la apariţia cărţii scriitorii din R. Moldova?

Se pare că am reuşit să stîrnesc curiozitatea şi contrarierea unora dintre ei, începînd cu titlul cărţii. Versiunea românească a cărţii va aduce probabil şi păreri favorabile, dar şi multe nedumeriri, cu bună seamă.

- Cum se poate ieşi din criza literaturii?

Cred că literatura a şi început să iasă din criză, din moment ce recunoaşte, cu seninătate şi ironie, influenţa politicului asupra sa şi, pe de altă parte, venind în întîmpinarea aşteptărilor publicului căruia se adresează.

Lansarea cărţii lui Petru Negură la Universitatea din Ottawa

2009-05-28T16:09:00.002+03:00

După lansarea cărţii sale la Chişinău (16 martie, la Librăria 9), Petru Negură îşi prezintă pentru prima dată cartea sa „Ni héros, ni traîtres. Mes écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline” în străinătate.

La 11 mai 2009, a avut loc lansarea cărţii lui Petru Negură la Universitatea din Ottawa, în cadrul congresului ştiinţific al Asociaţiei francofone pentru cunoaştere (Acfas). La eveniment au fost prezenţi mai mulţi profesori şi doctoranzi canadieni, interesaţi de tematica lucrării.

Domnul Mircea Vultur, cercetător la Institutul Naţional de Cercetări Ştiinţifice, a pus în valoare la începutul reuniunii parcursul academic al lui Petru Negură. El a menţionat, printre altele, că P. Negură aparţine unei noi generaţii de tineri cercetători în ştiinţe sociale din Europa de Est.

În prezentarea sa, Petru Negură a scos în evidenţă dimensiunile „universale” ale cercetării sale, legate de modernizarea culturală, de relaţia dintre intelectuali şi putere într-un regim totalitar, de procesul de construcţie naţională într-un context imperial (colonial), valabile pentru cazul Moldovei (Basarabiei şi Transnistriei în sec. al XX-lea), dar şi al altor ţări şi regiuni din lume, în diferite contexte sociale şi istorice. Unele dintre aceste procese se regăsesc, de exemplu, în istoria Canadei francofone din secolele XIX şi XX, al cărui mediu intelectual a fost dominat politic de imperiul britanic şi, ideologic, de biserica catolică.

Walter Moser, directorul centrului de cercetare „Transferuri culturale” de la Universitatea din Ottawa, a fost interesat să afle semnificaţia titlului lucrării lui P. Negură. „ Mulţi consideră - a răspuns P. Negură, - că în timpul regimului comunist au existat atît eroi (intelectuali disidenţi, rezistenţi) cît şi trădători (colaboratori zeloşi). Or, pe mine m-a interesat care au fost criteriile etico-ideologice în funcţie de care un anumit grup îi califica pe unii drept „eroi” iar pe alţii „trădători”.

Nérée Saint-Amand, profesor la Universitatea din Ottawa, s-a arătat interesat de genurile literare practicate de scriitorii moldoveni din perioada stalinistă. Potrivit lui P. Negură, apariţia la mijlocul anilor 1950 în Moldova sovietică a primelor romane marchează un prim pas spre profesionalizarea şi depolitizarea literaturii moldoveneşti din acea epocă.

Spre finalul evenimentului, Lilian Negură, profesor la Universitatea din Ottawa, i-a sugerat autorului să-şi continue cercetarea pentru a înţelege efectele experienţei totalitare a scriitorilor asupra activităţii lor în perioada post-comunistă.

Autorul a anunţat, cu această ocazie, noul său proiect de cercetare asupra alfabetizării şi şcolarizării primare în Basarabia şi Transnistria în prima jumătatea a secolului al XX-lea.

Lansarea cărţii lui Petru Negură la Universitatea din Ottawa a fost cu siguranţă un succes şi o contribuţie în plus la difuzarea cercetărilor despre Republica Moldova (Basarabia mi Transnistria) în mediile academice occidentale.

Comentarii la cartea lui Petru Negură: Catherine Durandin şi Emilian Galaicu-Păun

2009-05-28T15:55:00.002+03:00

Catherine Durandin:

Tînărul istoric moldovean, Petru Negură, şi-a propus să răspundă în acest studiu unei provocări ambiţioase. Conform propriei sale explicaţii, el studiază şi încearcă să înţeleagă relaţia dintre intelectuali şi o putere totalitară, anume cea stalinistă, între 1924 şi 1956. El îşi propune să discearnă procesul de construcţie naţională, anume a „naţiunii moldoveneşti”, sub o dominaţie străină, cea ruso-sovietică. Îndreptîndu-se în sfîrşit spre centru, Moscova, el se interoghează asupra felului în care s-a proiectat un model cultural – realismul socialist – spre o periferie... Republica moldovenească.

Această provocare este înfruntată cu inteligenţă. Cartea este importantă prin calitatea sa intrinsecă, prin densitate şi erudiţie, dar nu numai. Acest text aduce o decriptare deopotrivă politică, socială şi culturală – sovietizarea unui spaţiu intrat în cadrul Uniunii Sovietice, ruptura (pînă unde?) cu trecutul – de care avem astăzi nevoie pentru a descîlci firele complexităţii prezente. Ce fel de identitate, ce fel de modernitate astăzi pentru Republica Moldova? Ce fel de legături cu Moscova şi Bucureşti? Ce fel de privire dinspre sine spre sine însuşi? (citat din Prefaţă)

Emilian Galaicu-Păun:

Ai noştri tineri la Paris învaţă, îşi dau doctoratul, iar mai încoace şi debutează în volum pre limba lui Voltaire, şi nu la edituri obscure, ci la case cu adevărat mari, de-ar fi să citez studiul lui Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, L’Harmattan, 2009. Însăşi Catherine Durandin, reputat istoric şi totodată coordonatoarea colecţiei „Aujourd’hui l’Europe”, semnează prefaţa, din care reţin: „cartea sa degajă un soi de certitudine absolută ce constă în a nu tranşa, a nu clasa, a nu-i califica drept eroi pe unii şi trădători pe alţii pe aceşti actori ai unei culturi cu vocaţie pedagogică şi identitară.” (traducerea mea)

Cum este, aşadar, să faci parte dreaptă unor oameni de „sub vremi”, într-o perioadă a tuturor polarizărilor?! Luînd-o, apostoliceşte, de la origini: „La longue histoire d’une crise identitaire” este chiar primul capitol al studiului, căruia îi succed, urmînd logica evenimentelor, „La Bessarabie roumaine (1918-1940)” şi „Révolution culturelle” et „ingénierie sociale” en RASSM (1924-1940). Odată regăsindu-se, după război, într-o aceeaşi Uniune a Scriitorilor, transnistrenii („les nouveaux maîtres”, cum îi numeşte autorul) şi basarabenii, care au îmbrăţişat noua metodă de creaţie – realismul socialist –, îşi dispută aprig puterea, partida transnistreană pierzîndu-şi treptat poziţiile dominante pe măsură ce jdanovismul bate şi el în retragere. Se fac tot mai auzite vocile autohtone, nu neapărat înfeudate trup şi suflet partidului: „dacă n-au existat disidenţi propriu-zişi, descoperim totuşi, în lumina documentelor, că scriitorii cei mai loiali îşi permiteau luxul anumitor libertăţi faţă de regim. Timp de mai mulţi ani (...), Emilian Bucov şi Andrei Lupan se opun concepţiei sovietice referitoare la limba literară şi la patrimoniul cultural”. Doar că, vai! „nici eroi (disidenţi), nici trădători (colaboratori zeloşi), în foarte multe cazuri, sunt unii şi aceiaşi indivizi care colaborează şi care rezistă”.

Ditamai cărămidă, volumul lui Petru Negură constituie o piatră de temelie pentru oricine vizitează Kremlinul (ca să nu zic Panteonul) clasicilor realismului socialist.

Interviu în Stare de urgenţă despre cartea “Nici eroi, nici trădători…”

2009-05-28T15:40:00.006+03:00

Acum cîteva săptămîni am asistat la un eveniment important, după părerea mea, pentru noi toţi: lansarea unei cărţi editate în Franţa care se doreşte a fi un ghid în ceea ce priveşte evoluţia literaturii moldoveneşti sovietice de-a lungul perioadei staliniste. Autorul, Petru Negură, doctor în sociologie, descrie în cartea sa Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956) (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă (1924-1956)) viaţa scriitorilor din acea perioadă, confruntările şi negocierile care au avut loc între aceştia şi stat, felul cum au reuşit sau nu să facă literatură. L-am rugat pe Petru Negură să ne împărtăşească motivele care stau la baza scrierii acestei lucrări.

Petru Negură, de unde ideea de a edita această carte?

Cartea care a fost lansată acum cîteva săptămîni la Librăria 9 este o versiune adaptată a tezei mele de doctorat la care am lucrat din 2001 pînă în septembrie 2007 (cînd am susţinut-o) la Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale (E.H.E.S.S.) de la Paris.

Cu cine aţi colaborat la realizarea acestei cărţi?

În primul rînd am fost ajutat de Anne-Marie Thiesse, profesoară la EHESS, care a fost coordonatoarea tezei mele şi care, de altfel, a publicat în traducere românească la Polirom un studiu despre crearea identităţilor naţionale în Europa. Tot ea a făcut o amplă cercetare despre scriitorii francezi regionalişti din prima jumătate a secolului al XX-lea. A fost deci firesc să ne întîlnim. În lucrarea mea, am intersectat cele două preocupări ale doamnei Anne-Marie Thiesse: identitatea naţională şi scriitorii, adaptîndu-le la un sol „moldovenesc”, pe un teren îndepărtat de viaţa literară franceză. La fel, îi sînt recunoscător doamnei Catherine Durandin, istorică reputată şi coordonatoare a colecţiei „Aujourd’hui l’Europe” la editura l’Harmattan, care a susţinut cu multă căldură editarea manuscrisului meu.

De ce anume în Franţa aţi editat această carte?

Am editat-o în Franţa în primul rînd pentru că acolo am lucrat la teza mea de doctorat. Apoi, pentru a-i conferi o audienţă internaţională. Pentru mine este foarte important ca cercetătorii moldoveni să-şi facă cunoscute lucrările în afară, nu doar de către un public local. În ciuda unor percepţii comune, asemenea cercetări vin în întîmpinarea unui cert interes din partea publicului francofon, care este unul foarte deschis faţă de ceea ce se petrece în afara Franţei şi mai ales în această parte a Europei, uitată şi recent „descoperită”.

Care este publicul ţintă al acestei lucrări?

Este un public intelectual destul de larg, interesat de istoria socială, culturală şi politică recentă a acestei regiuni, în speţă de situaţia scriitorilor în epoca sovietică, de felul în care a fost constituită şi instrumentalizată identitatea moldovenească.

Care este scopul ce vi l-aţi propus publicînd acest volum?

Prin această lucrare am vrut înainte de toate să cunosc mai bine ce s-a întîmplat, cum s-au petrecut de fapt lucrurile în mediul literar din Moldova sovietică şi în Basarabia românească, din 1918 pînă la sfîrşitul anilor 1950. Pentru aceasta am cercetat vrafuri de arhive, am realizat interviuri cu unii scriitori care îşi mai amintesc de acea vreme, am citit şi recitit o sumedenie de file îngălbenite ale revistelor literare din epocă. Totodată, am vrut să fac cunoscute rezultatele acestei cercetări unui public interesat. Ar mai exista un motiv, secundar, al acestei cărţi, cel de a încerca să conving subtil că pînă şi experienţele istorice grele prin care am trecut se pot vedea şi cu alţi ochi decît cu ură şi victimizare. Aşa cum o indică titlul, n-am încercat să caut eroi sau trădători în acea epocă (deşi poate au existat cîţiva). Pentru mine a fost fascinant felul în care aceşti scriitori au interacţionat cu un stat opresiv, modul în care au rivalizat sau s-au solidarizat între ei şi, în general, cum au reuşit să supravieţuiască cît de cît onorabil, din punct de vedere moral, dar şi fizic, într-o instituţie şi un stat care pretindea să le controleze aproape în întregime activitatea profesională şi chiar viaţa privată. Aplecîndu-mă asupra urmelor lăsate de scriitorii moldoveni de-a lungul unei perioade pînă la urmă nu foarte îndepărtate, am descoperit un teren şi un univers fascinant, o lume copleşită de greutăţi, pe care azi abia de ni le putem închipui, dar şi o lume adesea extrem de emoţionantă prin strategiile de supravieţuire morală, dar şi prin legăturile afective pe care aceşti oameni le cultivau între ei şi prin operele pe care le scriau, pentru public sau pentru „sertar”.

Doriţi să editaţi cartea şi în limba română, pe cînd anume?

Da, îmi doresc acest lucru foarte mult. Încă nu am primit o decizie finală în acest sens, dar presupun că ar putea să apară la o editură românească în aproximativ un an.

Moldovencele: „nici supuse, nici curve”?

2009-05-28T15:09:00.005+03:00

Masă rotundă cu: Vadim Pistrinciuc, lector USM, Alina Budeci, psiholog, ONG “La Strada”, Svetlana Chintea, psihopedagog, ONG „La Strada”, Leontina Vatamanu, regizor, OWH Studio, Dumitru Crudu, scriitor, jurnalist la Radio Europa Libera, Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalist, moderator).

Autori: Petru Negură şi Nătăliţa Efros

Publicat în Stare de urgenţă, nr. 12.

„Ni putes ni soumises” – „Nici curve, nici supuse” – aşa sună denumirea şi totodată sloganul unei mişcări feministe care s-a lansat recent şi cu răsunet pe piaţa societăţii civile din Franţa. După cîteva decenii de activism feminist în occident, franţuzoaicele se vor, astăzi mai mult decît ieri, eliberate şi totodată morale.

Dar cum stau femeile moldovence la aceşti doi parametri? Acum un an, cu ocazia unei serbări de 8 martie, aflîndu-mă într-o societate veselă a unor colegi de lucru, lansasem, mai mult în glumă decît pe bune, că a venit timpul pentru femeile moldovence să se elibereze o dată şi odată de sub povara opresiunii masculine. Urarea mea a stîrnit un soi de jenă şi chiar suspiciune printre bărbaţii de faţă, dar şi în rîndul reprezentantelor feminine, majoritare la această reuniune (şi în instituţie, în general). Mesajele feministe, atunci cînd acestea străbat pe filiera ONG-urilor şi organizaţiilor internaţionale, sînt privite în Moldova ca o ciudăţenie, dacă nu ca un soi de perversiune. Şi asta nu pentru că femeile nu ar avea ce revendica în Moldova. Departe de mine gîndul! Femeilor li se rezervă, şi acum ca odinioară, muncile cele mai prost plătite şi mai slab calificate (şi asta în ciuda nivelului lor de şcolaritate în medie superior bărbaţilor). Femeile sînt în continuare angajate pe post de slujnice la propriul domiciliu, full-time dar fără contract şi salariu. În sfîrşit, femeile sînt supuse constant şi pretutindeni unor violenţe domestice de tot felul. Fiind acceptate ca naturale, normale, legitime, de femei şi de bărbaţi laolaltă, inechitatea şi violenţa care stă la baza raporturilor dintre genuri trec neobservate pur şi simplu, cu excepţia celor care depăşesc o anumită limită de „bun simţ” (adică atunci cînd se lasă cu sînge). Nu am de gînd să victimizez prea mult femeile, doar că nu pot să-mi ascund mirarea în faţa supuşeniei exemplare a femeii moldovence, docilitate care pe semne că a ajutat-o foarte mult să reziste onorabil „dominaţiei masculine”. Sînt aşadar supuse moldovencele? Vă las să judecaţi dvs.

Cel puţin nu sînt „curve”, îmi veţi replica neîntîrziat şi cu bună dreptate. Îmi veţi vorbi de cumsecădenia tradiţională, de curăţenia sufletească şi trupească proverbială a femeilor de la noi. Bine, şi atunci de ce oare sîntem primii în top la capitolul export de carne vie?

Pentru această masă rotundă am luat un subiect care stă mereu deschis pe biroul diverselor organizaţii guvernamentale şi non-guvernamentale, pentru că mi se pare revelator în privinţa situaţiei femeilor din Moldova (şi din alte ţări din „sud”). Dincolo de sărăcia endemică şi de alţi factori obiectivi care stau la originea traficului masiv de femei care îşi ia avînt din ţara noastră cu destinaţii finale diverse, mi se pare că acest fenomen nu va lua capăt decît după o răsturnare crucială în vieţile şi minţile noastre în privinţa condiţiei femeii, cu preţul unei „revoluţii feminine”, dacă doriţi. Altminteri, moldovencele noastre riscă să rămînă ŞI curve, ŞI supuse...

Vă las să urmăriţi discuţia de mai jos şi să mă contraziceţi, dacă puteţi... Plecăciune.

Petru Negură: În unele ţări, destul de civilizate, prostituţia este legalizată. N-ar fi asta o soluţie pentru rezolvarea unui şir de probleme legate de acest fenomen şi care decurg tocmai din ilegalitatea lui? S-o spunem pe şleau: atîta timp cît există bărbaţi înzestraţi cu testosteron, această străveche meserie nu va dispărea. Iar prostituţia fiind strict legată de traficul de fiinţe umane, îmi permit să cred că rezolvarea primei probleme ar duce la soluţionarea celei de a doua. Ce ziceţi?

Alina Budeci: Prostituţia este o meserie care, deşi nu foarte onorabilă, este practicată fără constrîngere directă, e o prestare a unor servicii în schimbul unei anumite plăţi. În cazul prostituţiei ordinare, femeia îşi poate alege clienţii, orele de lucru, modul în care îi deserveşte. În cazul traficului cu fiinţe umane este vorba de o formă de sclavagism; unele femei bănuiesc ceea ce li s-ar putea întîmpla, lucrurile iau însă întorsături mult mai grave pentru ele: sînt bătute, maltratate, umilite şi deposedate de actele de identitate. În ţările în care prostituţia este legalizată există riscul ca acest fel de sclavagism sexual să fie tolerat, fiind calificat drept prostituţie.

Vadim Pistrinciuc: Există totuşi o relaţie între prostituţie şi trafic. Pentru că deseori prestarea serviciilor sexuale nu este o opţiune liber consimţită, ci mai degrabă este forţată de anumite probleme materiale.

P.N.: În cazul în care prostituţia ar fi legalizată, ca în cazul Olandei, iar prin legalizare înţeleg un control riguros exercitat de către stat în această sferă, nu credeţi că fenomenul traficului de femei şi-ar reduce din amploare ?

A.B.: Traficul apare şi se dezvoltă atunci cînd se întîlnesc cererea şi oferta. Întotdeauna a existat o cerere pentru serviciile sexuale, pentru munca prost plătită etc. În cazul traficului sexual, fetele-victime mărturisesc că au fost supuse unor perversiuni greu de imaginat. Cîtă vreme va exista cererea unor servicii sexuale perverse, va continua să existe şi traficul de femei.

V.P.: Adică legalizarea prostituţiei nu exclude neapărat traficul de femei şi cu atît mai puţin violenţa asupra lor.

A.B.: În plus, legalizarea prostituţiei va atrage după sine imediat şi nişte taxe fabuloase pentru respectivele servicii.

Natalita Efros: Dar poate că impozitarea acestui serviciu le va permite automat celor care îl prestează să facă o selecţie mai exigentă a clienţilor şi să impună un mai mare respect pentru ceea ce fac?

Dumitru Crudu: Traficul ar putea să dispară dacă femeilor li s-ar oferi locuri de muncă cu salarii onorabile. Iar astfel ele nu vor mai fi nevoite să plece peste hotare, căzînd în plasa traficanţilor.

N.E.: Cine de fapt sînt victimele traficului în scopuri de prostituţie, doar fetele tinere?

Svetlana Chintea: Nu, există multe victime printre femei mature, care au acasă familie şi copii.

Leontina Vatamanu: Am cunoscut situaţii în care au fost traficate şi maltratate femei care nu corespund tipajelor cu care sîntem obişnuiţi; nu femei tinere şi „sexy”, ci simple ţărance, sărmane, care nu înţeleg în ce joc de noroc au nimerit.

P.N.: Probabil cea mai expusă categorie sînt totuşi fetele de pînă la 25 ani, nu?

A.B.: De fapt, acest grup de femei este cel mai vulnerabil, cel mai uşor de manipulat.

S.C.: Asta pentru că ele nu au un serviciu, de cele mai dese ori nu au decît studii gimnaziale, în scurt timp apare şi oferta – tentantă –, pe care nu o pot refuza din motivul că nu sînt satisfăcute de condiţiile materiale în care trăiesc. Se trezesc într-o ţară străină, sechestrate şi impuse să se vîndă.

N.E.: Dar putem oare admite şi faptul că ele sînt conştiente de ceea ce fac, optînd pentru soluţia care le stă la îndemînă – plecarea –, fără să facă eforturi de supravieţuire în ţară.

V.P.: Trebuie să le vedem ca pe nişte victime ce nimeresc în mreaja unor escroci care speculează vulnerabilitatea lor. Traficul de femei în Moldova este un fenomen provocat de alte două probleme: pe de o parte atitudinea prea tolerantă a societăţii per ansamblu faţă de acest fenomen, iar pe de altă parte sărăcia şi lipsurile economice.

P.N.: Mie mi se pare că anume sărăcia a şi provocat la rîndul ei toleranţa faţă de prostituţie şi neglijenţa faţă de pericolul traficului.

A.B: Partea proastă a lucrurilor este că odată întoarse acasă din Turcia sau Emirate, aceste femei sînt automat etichetate, stigmatizate, discriminate de compatrioţii lor.

P.N.: Adică sînt numite „curve”...

A.B.: Da, în loc să fie privite ca nişte victime.

V.P: Frustrate şi dezamăgite de această reacţie din partea societăţii şi de neglijenţa complice a funcţionarilor, angajaţi de fapt să le protejeze sau să prevină fenomenul, ele sînt aruncate, din nou şi din nou, în reţelele traficului.

N.E. Pe de altă parte, cum pot fi înţelese acele femei care au trecut prin calvarul traficului, dar care riscă şi merg a doua sau a treia oară în căutarea norocului pierdut? Am auzit că asemenea cazuri de „recidivă” nu sînt rare.

S.C. Acest lucru poate fi uşor de explicat: în aeroport femeia victimă este preluată de poliţie, este anchetată şi înjosită ore în şir. Acasă e aşteptată de un soţ gelos şi brutal, copilul îi devine străin şi indiferent. Pe moment, ea nu vede altă soluţie decît plecarea. Şi dacă nu i-a mers în Turcia va încerca în Rusia, iar acolo experienţa se repetă.

D.C.: Eu de fapt cred că multe dintre ele îşi dau bine seama ce le aşteaptă şi ce vor fi nevoite să facă.

V.P.: Mai degrabă ele aleg între două rele, or dacă aici, la ele acasă, nu sînt acceptate, ele îşi caută norocul în altă parte.

D.C.: De multe ori ele simulează şi se dau drept victime, pentru a fi compătimite. Am întîlnit astfel de persoane atunci cînd am montat spectacolul „A şaptea Cafană”. Unele aşa zise „victime” ştiau dinainte la ce merg, după care se dădeau drept victime.

S.C.: Asta de fapt este o consecinţă a traficului: victima îşi conştientizează starea abia după ce nimereşte în această situaţie.

A.B.: Aceste femei sînt puse în situaţia de a lupta încontinuu, o luptă între viaţă şi moarte. Ele sînt nevoite mereu să aleagă: fie că prestează servicii, fie că refuză, dar în acest caz sînt bătute, torturate. Aşa îşi trăiesc viaţa cîteva luni, un an sau mai mulţi. Lecţia pe care ele o învaţă acolo este că nu te poţi încredere nimănui.

N.E.: Am cunoscut o tînără care a fost traficată de trei ori în Dubai. Deşi a suportat un şoc psihologic teribil, a fost atrasă din nou în trafic.

A.B.: Atunci cînd se lasă “prinse” pentru a doua, a treia oară, ele mizează pe reuşită. Consideră că ştiu cum să acţioneze de această dată, cum să se ferească de experienţele traumatizante prin care au trecut înainte.

V.P.: Într-o astfel de situaţie ele subestimează capacităţile de recrutare ale reţelelor de trafic care, de altfel, îşi schimbă de fiecare dată strategia. Controlul, metoda de convingere se modifică.

P.N.: Mă frămîntă bănuiala că ele totuşi sînt sclave înainte de a se pomeni traficate. Sînt oprimate, maltratate la ele acasă, de părinţi, de soţ, discalificate, discriminate de societate. În astfel de condiţii, devii o pradă uşoară în plasele traficanţilor.

S.C.: Da, acest model moştenit din familie le urmăreşte pe tot restul vieţii. Necunoscînd alt tip de relaţii în familie, sînt obişnuite cu bărbaţi brutali, opresivi.

V.P.: Există şi cazuri cînd victima vine dintr-o familie „bună” şi care se lasă „seduse” de metodele tot mai şirete de recrutare, care le subjugă. Dacă în anii 1990 traficanţii se ascundeau în spatele firmelor turistice, acum ei îşi caută complici şi colaboratori printre prietenii şi cunoştinţele potenţialelor victime.

N.E.: Din păcate mai sînt şi cazuri cînd femeile anterior traficate, colaborează cu reţelele de traficanţi şi le livrează marfa, aplicînd aceleaşi metode de recrutare în care ele au picat înainte.

A.B.: Astfel de situaţii au loc atunci cînd traficantul îşi şantajează victima, îi spune că va putea merge acasă doar dacă va aduce în locul ei alte trei persoane. Tentaţia este puternică...

D.C.: Lucrînd la spectacol, am vorbit cu cîteva femei traficate şi mi s-a creat impresia că între victime şi traficanţi există un soi de complicitate, un fel de dependenţă ca între stăpîn şi servitor. Femeia ştie dinainte la ce merge, iar traficanţilor nu le este prea greu să le recruteze.

V.P.: Mai degrabă e vorba despre un fel de naivitate, un grad redus de înţelegere a riscurilor. Aici mai intervin şi anumite probleme de personalitate şi de ordin social. În lipsa unor oportunităţi atractive, ele cad uşor în capcană.

L.V.: Toate aceste lucruri se întîmplă şi pentru faptul că nu facem destul pentru a le schimba. Nu facem ordine aici la noi şi nici nu ne revendicăm drepturile. Ne pare mai uşor să dăm patru mii de dolari, ca să ajungem undeva departe sub roţile tirurilor sau sigilaţi în vagoane. Acceptăm prea uşor un mod de viaţă care ni se impune fără să căutăm soluţii aici pe loc.

Leontina Vatamanu

Vadim Pistrinciuc

Dumitru Crudu

Alina Budeci

Svetlana Chintea

Petru Negură

Apariţia cărţii mele Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956)

2009-03-18T16:53:00.003+02:00

Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956) (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă (1924-1956)), apărută la Ed. L’Harmattan, Paris, 2009, 420 pagini, preţ 38€ (aprox. 540 lei). Preţ promoţional la lansare: 500 lei.

Cartea lui Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956) (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă (1924-1956)), apărută la Ed. L’Harmattan, Paris, îşi propune să discearnă contextul social şi politic al genezei şi evoluţiei literaturii moldoveneşti sovietice de-a lungul perioadei staliniste. Ea studiază multiplele mize şi interese individuale şi de grup care s-au intersectat în procesul de creare a acestei literaturi. Scriitorilor moldoveni li s-a atribuit misiunea de a adapta un model literar străin (realismul socialist) la un context cultural local. Această încercare de adaptare s-a desfăşurat cu preţul unor anumite tensiuni şi concesii, pe de o parte şi de alta, între scriitorii înşişi (şi diferitele grupuri de scriitori care formează Uniunea scriitorilor moldoveni în diferite perioade), puterea sovietică (centrală şi republicană) şi publicul ţintă al acestei literaturi. Formarea literaturii moldoveneşti sovietice are loc într-o perioadă în care societatea sovietică - şi cea moldoveană în particular – trece printr-un proces amplu şi dificil de prefaceri, care pune amprenta pe structura şi conţinuturile acestei literaturi. Adresîndu-se unui public numeros, realismul socialist în versiune moldovenească îşi asumă un rol activ în formarea identităţii etnice şi civice a populaţiei autohtone din Moldova sovietică. A reuşit oare acest proces de construcţie identitară? – se întreabă la final autorul cărţii.

Igor Creţu: „Multe lucruri bune s-ar fi putut face, dacă am fi avut mai multă îndrăzneală”

2009-01-24T13:49:00.001+02:00

(Publicat în Stare de urgenţă, nr. 9, ian. 2009)

M-am întîlnit cu traducătorul şi scriitorul Igor Creţu în aprilie 2004, pentru a-l ruga să-şi împărtăşească amintirile despre viaţa literară din Moldova sovietică în anii 1940-50, despre raportul de forţă adesea covîrşitor pe care scriitorii moldoveni l-au avut cu autorităţile de atunci, despre negocierile şi compromisurile pe care aceştia le-au făcut cu organele de partid şi de securitate şi cu propria lor conştiinţă. Deşi m-a tratat cu multă bunăvoinţă, I. Creţu n-a acceptat să înregistrez interviul. Am luat deci note cu o osîrdie studenţească. Vă propun spre lectură „stenograma” acestei convorbiri (reconstituită post factum), pe care o cred un document esenţial pentru a înţelege istoria încă recentă a intelectualilor moldoveni.

Tatăl meu a fost de trei ori senator în Parlamentul României. Eu am fost ofiţer în Armata română, dar am avut norocul să fiu trimis în luptă, cu brigada de ostaşi pe care o conduceam, în ziua cînd regele Mihai a dat ordin să îndreptăm armele împotriva nemţilor. N-am luptat deci niciodată cu armata sovietică, ceea ce ar fi fost pentru mine fatal odată reîntors în Basarabia. Mi-a surîs destinul în acel moment, care mi-a marcat viaţa. Originile mele deci şi gradul de sub-locotenent pe care îl aveam în Armata română, printre altele, au făcut din mine o persoană vulnerabilă faţă de regimul sovietic. În 1945 a fost dat ordinul de repatriere a celor care erau consideraţi cetăţeni ai Uniunii sovietice. Deşi mi s-a propus să mi se facă acte false cu alt nume şi să rămîn în Ţară, eu fiind basarabean m-am supus acestui ordin, spunîndu-le superiorilor mei că am doi părinţi bătrîni în Basarabia şi trebuie să am grijă de ei.

În 1946 am intrat la universitate într-o grupă cu Ion Osadcenco, Baca Deleanu, Alexei Marinat, Kramerman (un evreu care ulterior a emigrat în Occident şi a fost chiar prezentator la Europa liberă, semnînd ştirile despre Moldova cu pseudonimul Sîngurel) şi alţii, cu care am format un cenaclu literar. La acest cenaclu eu treceam o vreme drept un fel de lider (deşi neales de nimeni). Iar pentru că acest cenaclu a început să adune tot mai multă lume, cei de sus au hotărît să-l suprime. Pentru asta l-au trimis pe Iosif Balţan de la Uniunea scriitorilor. Iosif Balţan era un scriitor care, deşi transnistrean, nu era o figură cu totul inabordabilă. El avea de altfel o cultură evreiască veche, cunoştea foarte bine vechiul Testament. Cînd a venit la noi, acest Iosif Balţan a zis că trebuie să desfiinţăm cenaclul pentru că aici se discută chipurile prea multe lucruri. „Tovarăşe Balţan – i-am spus eu atunci -, cum putem desfiinţa cenaclul fără să-l fi înfiinţat de fapt vreodată?” N-a ştiut pe moment ce să-mi răspundă. În cadrul acestui cenaclu am continuat să scriu poezii, pe care le recitam şi le comentam în grup. De fapt eu începusem să scriu versuri încă din liceu. Am şi publicat la „Licurici”, revista liceului „B. P. Haşdeu” din Chişinău.

Cînd am revenit la Chişinău, după 1945, nivelul de predare la Universitatea de Stat de acolo era foarte slab. Toate cunoştinţele mele în materie de literatură şi cultură generală le aveam din liceu, nu le învăţasem la facultate. Am absolvit universitatea în 1951, dar pentru că n-am plăcut conducerii universităţii, Comisia de Stat m-a repartizat să lucrez într-un sat îndepărtat din nordul Moldovei. Eu însă nu m-am resemnat uşor cu această decizie. Mai întîi eu apoi Osadcenco am refuzat să semnăm acest ordin de repartizare. Preşedintele comisiei a început atunci să mă intimideze, spunîndu-mi: „Что?! Ты хочешь идти против Госкомисии? Тогда напиши здесь своим почерком, что не согласен с решением Госкомисии.”[1] Aşa şi am scris: nu sînt de acord cu decizia comisiei de stat de repartizare şi am semnat. Tot aşa a făcut şi Osadcenco. (...) Ar fi trebuit să fiu judecat pentru această „încălcare gravă”, dar, în mod paradoxal, n-am păţit nimic. Ion Povar, directorul Editurii de stat, care avea încredere în capacităţile mele, m-a luat să lucrez la el la editură. După ce am fost angajat, mi-am dat seama că am fost lăsat în pace. Nu ştiu ce se petrecea acolo sus – la Comitetul central şi KGB. Noi nu puteam afla despre asta decît indirect, sau atunci cînd eram chemaţi personal să dăm explicaţii. Atunci însă am fost lăsat în pace, poate pentru că directorul Editurii mă simpatiza şi avea încredere în tot ce făceam eu. Povar mă remarcase încă de pe vremea cînd învăţam la universitate ca pe un potenţial bun lucrător la editură. Apoi am redactat mai multe lucrări, Deşteptarea lui Lipcan printre altele, lucru pe care îl făceam bine. (...) M-am gîndit mai tîrziu că multe lucruri bune se puteau face chiar şi atunci, în acele vremuri, dacă oamenii ar fi avut ceva mai multă îndrăzneală.

Cînd am început să lucrez la editură, imediat după facultate, m-a oprit într-o zi Darienco[2] şi mi-a propus să-i fiu redactor la o culegere de poezii, pe care tocmai o scrisese. Vă închipuiţi ce era acolo... Toate clişeele şi toate imaginile cele mai răsuflate. Ca şi în alte poezii scrise la noi la acea vreme, poeziile lui Darienco reprezentau o realitate artificială, pe care poeţii moldoveni şi-o imaginau, inspiraţi de partid. Dar cel mai groaznic lucru în acele poezii era limba. A trebuit să şlefuiesc destul de mult pentru a le da o formă cît de cît acceptabilă. Îmi făceam foarte multe griji. Mi se părea că n-o să treacă, că am lucrat prost. Dar, iată încă un lucru ciudat, un redactor mai în vîrstă, David Bronştein, mi-a strîns călduros mîna şi m-a felicitat, mi-a zis că am făcut o treabă foarte bună şi apoi m-a întrebat cum am reuşit să fac asemenea lucru. Am înţeles că mulţi dintre colegii mei mă invidiau. Darienco a rămas foarte mulţumit de lucrul meu. E şi lesne de înţeles, pentru că eu i-am „prelucrat” textele în fundament la nivel de formă, de limbaj. De fapt, scriitorii transnistreni acceptau să le redactăm noi poeziile – eu, Cosmescu, Busuioc, Levit - şi să le „traducem” scrierile într-o limbă mai bogată, mai expresivă. În ciuda limbii care circula pe atunci în Moldova după modelul gramaticii lui I. D. Ceban[3], noi, cei veniţi după război cu studii în licee româneşti, lucram, prin fiecare redactare pe care o făceam, prin fiecare cuvînţel, undeva şi cu complicitatea scriitorilor mai în vîrstă (mai ales Bucov), la transformarea „limbii moldoveneşti” într-o limbă română care nu-şi spunea pe nume. Din scriitorii mai vechi, Bucov a avut cel mai mare curaj să lupte pentru reabilitarea limbii noastre şi chiar a încercat să restabilească alfabetul latin. Ceilalţi s-au conformat liniei de partid, el însă nu; s-a zbătut peste tot pentru a repune în drept limba română, căreia pe atunci i se zicea moldovenească. Bucov a respectat linia de partid în toate celelalte privinţe, dar în ceea ce priveşte limba el a rămas pe principii ferme. La un congres al scriitorilor din România, el a spus chiar că limba moldovenească şi limba română sînt identice. Nici un alt scriitor n-a avut curajul să spună public acest lucru, nici atunci nici mai tîrziu.

Cei care vor spune că erau eroi pe vremea aceea, mint cu desăvîrşire. N-am avut eroi, n-a existat la noi disidenţă, ca în Rusia sau în alte republici. Toată „rezistenţa” noastră faţă de regimul sovietic era o rezistenţă cu caracter naţional, concentrată mai ales pe limbă, tradiţie culturală. Această rezistenţă se făcea fără declaraţii, fără bătăi de pumni în piept, ci doar printr-o complicitate discretă a scriitorilor, a redactorilor, a traducătorilor. Vă dau un exemplu în acest sens, un caz care a fost de multe ori interpretat deformat: romanul lui Sadoveanu Mitrea Cocor. Acesta a fost singurul roman al lui Sadoveanu care, fiind scris după 1946, a putut fi publicat la noi în acea perioadă, pentru că era cel mai conform liniei ideologice a partidului şi nu conţinea referinţe „naţionaliste”. M-au chemat atunci la editură, prin 1952-1953 - înainte de moartea lui Stalin -, şi mi-au dat să traduc acest roman în „moldoveneşte”. Eu le-am spus că nu pot face acest lucru, pentru că Sadoveanu nu poate fi nici măcar redactat, darămite tradus în „moldoveneşte”. Directorul editurii mi-a spus s-o fac totuşi: „lasă, ai să primeşti bani ca pentru traducere, dar ai să faci ce vrei...”. Şi atunci am luat exemplarul romanului lui Sadoveanu în română, cu gîndul că nu voi face decît lucrul obişnuit al unui responsabil de ediţie. Pentru traducerea acestui roman a fost formată o comisie de la Academie, în frunte cu I. D. Ceban, care pentru fiecare expresie sau proverb mai românesc dădea echivalente „moldoveneşti”. După ce au alcătuit un inventar de expresii „traduse” din română în moldoveneşte pentru Mitrea Cocor, mi le-au dat mie pentru a le introduce în varianta „tradusă” de mine a romanului. Eu însă ce am făcut? Am pus varianta lor în dulap şi am dat la editură varianta mea, în care n-am schimbat aproape nimic, în afară de alfabet. Cartea a fost primită la editură aşa cum am dat-o eu, fără măcar să aibă inscripţia „tradus din româneşte de...”. A apărut pur şi simplu „Mitrea Cocor. Roman.” Povar m-a chemat la el în cabinet, m-a lăudat şi mi-a dat să semnez onorariul pentru traducere. Am refuzat categoric. El mi-a zis că-s un prost, pentru că era o sumă bunicică. Pe urmă mi-am dat seama că am făcut bine că n-am semnat hîrtia aceea. În scurt timp după aceea, a fost condamnat tot tirajul cărţii, l-au dat la foarfece, cum se spunea pe atunci, iar pe mine m-au chemat la Comitetul central şi la securitate să dau explicaţii. Au vorbit destul de politicos cu mine, deşi mi-au adus acuzări grave. Mi-au spus că am ascuns cu bună ştiinţă exemplarul traducerii propuse de comisia de la academie şi am dat-o pe a mea, neterminată. M-am dezvinovăţit cum am putut. Le spuneam că de la bun început n-am vrut să fac traducere, pentru că Sadoveanu nu poate fi tradus în moldoveneşte, limba operelor lui fiind identică cu a noastră. O afirmaţie cît se poate de temerară pentru vremea aceea. De altfel, cum vă spuneam, nu eram eu singurul scriitor care spunea aceasta. Şi Bucov spunea acelaşi lucru. Atunci ei au încercat să-mi dea lovitura de graţie, întrebîndu-mă: de ce, dacă pretind că nu am tradus cartea, am luat bani ca pentru traducere. Am cerut dovezi, eu ştiind bine că nu am luat onorariu pentru traducere. Într-adevăr, a doua zi au controlat şi nu au găsit nici un act care să demonstreze că am luat onorariu pentru traducerea romanului lui Sadoveanu. Pînă la urmă mi-au dat drumul.

Atunci scriitorii s-au împărţit în două tabere: unii spuneau că îl public pe Sadoveanu în româneşte, alţii, cu viziuni mai deschise (printre care mă consideram şi eu), mă condamnau pe ascuns că l-aş fi tradus pe Sadoveanu. Dar nici unul din ei n-a citit „traducerea” cu pricina. Într-o bună zi eram la editură şi am ridicat întîmplător receptorul. Am auzit o convorbire între Bucov şi Cosmescu (ultimul lucra atunci cu mine la editură) în care era vorba despre mine. Nu am obişnuinţa să ascult convorbirile altora, dar pentru că mă viza pe mine direct, am ascultat pînă la capăt. Cosmescu îi spunea lui Bucov că a făcut rost de două exemplare ale romanului Mitrea Cocor tradus de mine în moldoveneşte şi se înţelegeau cum să i le transmită lui Sadoveanu. Bucov trebuia să meargă la Moscova pentru a-i da un exemplar lui Sadoveanu, iar altul să-l arate unor lingvişti ruşi, intenţionînd să-i facă să reacţioneze împotriva acestei „aberaţii”. Eu însă n-am schimbat nimic în versiunea originală, aşa cum vă spuneam, în afară de alfabet, nici măcar nu schimbasem perfectul simplu în perfect compus, pentru că pe atunci era doamne fereşte dacă foloseai undeva perfectul simplu. Se spune că Bucov a vorbit atunci cu lingviştii Vinogradov şi Bernştein. Lingviştii ruşi nu-şi făceau iluzii în privinţa identităţii limbii „moldoveneşti” cu limba română. Dar nici Bucov, nici Cosmescu n-au citit Mitrea Cocor, aşa cum apăruse atunci la Chişinău, pentru că ar fi văzut că este practic identică cu originalul. Tot pe atunci şi Cosmescu a plecat la Bucureşti, unde a fost primit de Sadoveanu în persoană, căruia i-a spus, se vede, despre încercările de traducere a cărţii lui în moldoveneşte. Sadoveanu era foarte supărat, se zice. După aceea, a fost o dată la Moscova şi n-a vrut să se oprească la Chişinău. Pe urmă însă, cînd a văzut că n-am schimbat de fapt nimic, i-a trecut supărarea şi chiar mi-a trimis o carte cu dedicaţie special pentru mine. Nu ştiu ce a vorbit atunci Bucov cu lingviştii ruşi, dar ştiu că după aceea savanţii noştri de la academie au lăsat-o mai încet cu aberaţiile lor despre provenienţa slavă a limbii moldoveneşti.

Mi-aduc aminte cum la facultate Varticean ne demonstra teoria lui despre caracterul slav al limbii şi al poporului moldovenesc. El desena un dreptunghi pe verticală, îl tăia pe diagonală cu o bară şi spunea că limba noastră a fost latină la începuturi, dar cu timpul, sub influenţa factorului slav, s-a transformat într-o limbă slavă, arătîndu-ne pe desenul său partea lărgită care treptat se îngusta în jos.

În anul 1956, cu ocazia unei aniversări a lui Sadoveanu, am fost invitat să mai traduc o dată cartea lui Sadoveanu. M-au întrebat dacă am păstrat varianta cărţii din prima dată. Am zis că am păstrat-o, dar că nu mai vreau să mă apuc de această carte, care şi aşa mi-a făcut destule neplăceri. M-au asigurat însă că nu va apărea ca tradusă. Şi atunci m-am lăsat convins. Din această versiune am scos însă totul ce a fost modificat totuşi în prima variantă: am restabilit toate perfectele simple, toate expresiile curat româneşti şi am dat-o la tipar. Fără ştirea mea, cei de la tipografie au scris pe prima pagină „din româneşte”. Mi-a fost foarte ciudă, dar cel puţin numele meu nu a apărut nicăieri în calitate de traducător. În ciuda acestei inscripţii, pot să zic că s-a făcut o treabă bună. Şi nu este singura pe care am făcut-o în acest sens.

În 1955 am fost responsabil (atunci se spunea „răspunzător”) de ediţie la cartea lui Alexei Mateevici. Ştiţi că în perioada sovietică Limba noastră apărea cenzurată de ultima strofă, unde este vorba de „hram” [îmi recită întreaga strofă]. Şi atunci a trecut aşa, cu acordul tacit între directorul editurii, ceilalţi lectori şi mine; a fost singura ediţie unde Limba noastră a apărut în întregime. După aceasta, din toate ediţiile lui Mateevici se tăia ultima strofă. Datorită acestei ediţii îngrijite de mine, mulţi cititori ai lui Mateevici au putut să se bucure de Limba noastră în versiune integrală. Acum însă, ca şi atunci, nimeni nu şi-a amintit de acest merit al meu, pentru vremea aceea destul de însemnat şi care nu a fost singurul. (...)

Tot la începutul anilor 1950, cînd lucram la editură, am fost implicat fără să vreau într-un scandal care a avut un răsunet destul de mare printre scriitori, dar şi în instanţele superioare. Ion Canna a fost învinuit că a plagiat de la un autor rus (K. Sedîh). Canna, împreună cu traducătorul său de la Moscova, au copiat pasaje întregi din romanul acestui autor şi le-au pus în Dimineaţa pe Nistru. Pînă la urmă a fost prins asupra faptului. Dar pentru ca să scape onorabil de această acuzare gravă, a hotărît să dea vina pe mine, zicînd că aş fi introdus eu aceste pasaje atunci cînd îi redactam cartea. Atît lui Canna cît şi celor de sus le era comod să dea vina pe un redactor mărunt, spălînd astfel onoarea unui „mare scriitor”. Canna era considerat pe atunci o figură foarte importantă în literatura moldovenească, iar ei trebuiau cumva să-i salveze cinstea. Puţin mai rămînea să mi se pună mie acest stigmat în folosul lui Canna. Dar eu nu m-am lăsat utilizat în halul acesta. Am citit atent primul roman al lui Canna, Mama, pe care nu l-am redactat eu, şi am găsit că şi acolo vreo două pagini au fost plagiate de această dată din Tihii Don al lui Şolohov. Cu aceasta m-am dus şi le-am arătat, dovedindu-le că Dimineaţa pe Nistru nu a fost prima tentativă a lui Canna de plagiat. Aşa am scăpat atunci de o pată de care nu ştiu cum m-aş fi descotorosit.

Îmi pare foarte rău că acum cei care pe vremuri erau generaţia tinerilor scriitori au uitat cu desăvîrşire de mine şi de rolul pe care l-am avut în formarea lor literară. Druţă, Vangheli, Vasile Vasilache, dar şi poeţii Condrea, Grigore Vieru, Matcovschi, toţi treceau pe la mine şi-mi lăsau manuscrisele. Eu le citeam şi deşi făceam manuscrisele roşii de însemnări şi corectări, nu-i descurajam. Dimpotrivă, le puneam în valoare meritul, talentul, iar apoi le spuneam obiecţiile. Şi cu aceste observaţii, scriitorii începători puteau să-şi scrie operele de valoare. Druţă de exemplu nu a debutat dintr-o dată cu Frunze de dor. La început a scris multe povestioare despre colhozuri, tractorişti. Scria exact în maniera în care era învăţat de partid. La fel şi Vasilache şi ceilalţi. Iar eu îi învăţam, cu răbdare şi cu tact, că o adevărată literatură nu are prea multe în comun cu ideologia şi că trebuie să-şi curăţe talentul de această ideologie în care ei au crezut din capul locului. La început făceam aceste consultaţii la Uniunea scriitorilor în calitate de consultant literar, iar mai apoi tinerii scriitorii au început să vină la mine în particular, şi atunci vorbeam mult cu ei despre literatură, despre scrierile lor. Uite aşa, încetul cu încetul aceşti scriitori au început să scrie literatură adevărată. Mulţi dintre ei mi-au dedicat mie volumul, şi nu aşa după apariţie, ci chiar cu litere tipografice.

Despre acestea pot să-ţi spun multe, dar ceea ce se petrecea acolo sus nu ştiu, pentru că aproape nimic din ce se întîmpla acolo nu ajungea la noi. Noi puteam doar să facem presupuneri şi speculaţii. De fapt atunci existau două lumi care foarte rar se întrepătrundeau: lumea de sus, cea a Comitetului central, a KGB-ului şi a celorlalte organisme de stat, şi lumea noastră, a scriitorilor de rînd. Aceasta din urmă se împărţea şi ea pe cîteva paliere. Erau scriitorii mai în vîrstă: Bucov, Lupan, Delanu, Istru, Meniuc, sau din partea transnistrenilor Canna, Corneanu, I. D. Ceban. Apoi veneau cei din generaţia mea, cei care au venit după război: eu, Cosmescu, Busuioc, Levit... Şi în sfîrşit veneau scriitorii tineri pe atunci: Druţă, Ion C. Cobanu, Vasilache, Zadnipru, Vieru, Malarciuc. Scriitorii aceştia tineri, spre deosebire de cei vîrstnici şi noi, erau în întregime crescuţi în mediul acesta sovietic, au învăţat în şcoală sovietică, au văzut de la bun început colhozuri, au fost familiarizaţi de la bun început cu lozincile acestea comuniste, pe scurt: au crescut în lumea sovietică pe care noi nu am cunoscut-o nici pe departe înainte. Noi făcusem liceu românesc, armată românească, am crescut în valorile, în cultura şi în limba românească. În plus, am fost cumva forţaţi de circumstanţe să le îmbrăţişăm pe astea noi, sovietice, moldoveneşti. De aceea, noi n-am putut fi cu adevărat sinceri atunci cînd trebuia să facem literatură sovietică. La un moment dat, pe cînd terminam universitatea, m-am întrebat: oare chiar nu sînt în stare să scriu poezii ca ei? Şi am scris şi eu despre colhozuri, despre muncitorii care se duc vesel în grup la muncă, pentru a sluji ţării şi partidului, despre Moldova mîndră etc. Dar după vreo două luni de asemenea încercări, care mi-au fost publicate imediat de altfel, am avut un fel de intoxicaţie. Şi de atunci n-am mai putut scrie deloc. Pe cînd scriitorii tineri, venind cu toţii de la ţară, au fost în întregime produsul acestui regim sovietic. Ei au fost promovaţi stăruitor de acest regim, li s-au dat de toate – undeva au fost poate prea răsfăţaţi -, în schimbul de a scrie ceea ce li se recomanda de sus. Şi ei desigur că au făcut-o fără rezerve, pentru că altceva, altă literatură şi alte valori nu ştiau. Între aceste două lumi – cea a scriitorilor şi cea a conducerii – aproape că nu existau punţi de trecere. Deşi unii dintre scriitori ajungeau să circule de ambele părţi, cei mai mulţi rămîneau de o parte sau de alta. De fapt, mulţi din nivelul acesta de jos foloseau nivelul de sus (puterea) pentru a nimici nişte duşmani. Astfel, puterea servea deseori la înlăturarea adversarilor, acolo jos. Şi acest lucru a avut desigur un efect negativ asupra scriitorilor.

Cimpoi spunea că eu n-am scris literatură pentru că n-am putut să scriu literatura care mi se cerea, preferînd să mă retrag în traducere, în munca de redactor, dar nu este pe deplin adevărat, pentru că au existat scriitori care au scris şi literatură pentru partid, dar au făcut şi literatură adevărată. Eu de fapt, am scris şi pentru mine, aveam pline sertarele de poezii, proze nepublicate. Mihail Dolgan a şi publicat acum vreo doi ani un volum cu versuri inedite de scriitorii moldoveni din perioada sovietică. Şi el începe cu mine în acest volum, mi-a publicat cîteva poezii pe care eu nu le-am editat la timpul lor. În una pornesc de la o imagine, cea a pistolului. Nu toţi au înţeles-o, deşi metafora era cît se poate de clară. Unul mă întreba chiar dacă nu am cumva un pistol acasă. L-am lăsat în pace să înţeleagă ce vrea. Eu de fapt am scris această poezie pentru apropiaţii mei, şi pentru fiecare din ei făcusem o versiune diferită. Pentru soţie o făcusem într-un fel, pentru un prieten o făceam în alt fel, pentru celălalt în al treilea fel, şi în fiecare schimbam cîte un cuvînt - două.

Nu s-a prea făcut în general literatură la noi după căderea regimului sovietic. De ce? Mai întîi, pentru că s-a încetat să se finanţeze literatura. Or nu poţi scrie opere de valoare în condiţiile în care nu ai cu ce trăi. Apoi, această libertate a dezbinat foarte mult lumea scriitorilor; scriitorii au încetat să se mai întîlnească, să-şi recite unul altuia versurile, să-şi citească unul altuia prozele. Nu există un schimb adevărat de idei, de experienţe. Ne aflăm acum într-o mare criză a literaturii noastre şi, sincer să fiu, nu ştiu cînd vom ieşi din ea. Şi nu că nu am avea oameni talentaţi, aşa cum cred unii. Dimpotrivă, avem foarte mulţi şi valoroşi oameni de cultură. Dar ei trebuie valorificaţi, stimulaţi.

[1] Traducere din rusă: „Ce ai spus? Te împotriveşti deciziei Comisiei de stat? Ei bine, atunci scrie aici cu mîna ta că nu eşti de acord cu decizia Comisiei de stat.”

[2] Petrea Darienco, poet moldovean de origine transnistreană.

[3] Ion D. Ceban, autorul unei „Gramatici ai limbii moldoveneşti” care a servit drept îndrumar lingvistic pînă la mijlocul anilor 1950.

Crize globale, zvonuri locale

2008-11-27T15:32:00.003+02:00

Masă rotundă editată în revista Punkt, nr. 24

De la o vreme se vorbeşte foarte mult în mass media occidentală despre aşa-zisa criză financiară globală. Şi în Moldova se abordează acest subiect, dar cu mai multă discreţie şi timiditate. Cînd am început să organizez masa rotundă pe tema crizei financiare, am încercat să invit şi un reprezentant al unei bănci importante de la noi. Spre surpriza mea, direcţia băncii respective ne-a refuzat dialogul cu unul din angajaţii săi, pe motiv că lucrurile ar merge mai bine ca niciodată şi că nu ar exista nici un motiv de a îngrijora clienţii. La fel şi guvernanţii, la început taciturni şi extrem de retraşi faţă de acest subiect, n-au prididit de la un moment cu încurajările că sistemul nostru economic şi financiar este mai pregătit ca oricînd să înfrunte orice fel de criză, fie ea şi globală, care oricum va ocoli cu grijă hotarele Moldovei. Mai nou şi analiştii economici s-au alăturat acestui cor de glasuri cristaline, dîndu-ne asigurări că „e criză, nu crizoi” şi că e globală, dar nu la noi. Fiind şcolit în sistemul sovietic şi învăţat să citesc noutăţile bune pe de-a îndoaselea, m-am întrebat care o fi oare adevărul şi cît de justificat îmi este somnul încă liniştit. Am adunat în grabă un consiliu de experţi, pentru a le cere sfatul şi părerea. Pînă la capătul dialogului de mai jos, veţi afla şi Dvs. dacă aveţi motive de îngrijorare sau ba.

Au participat: Veaceslav Negruţă (economist), Cornelia Grigoriţă (doctor în economie), Andrei Cuşco (doctor în istorie, lector Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”), Petru Negură (sociolog, moderator), Efros Nătăliţa (jurnalistă, moderator).

Petru Negură: V-am invitat pe voi toţi pentru a încerca să desluşim în ce măsură această criză financiară, care riscă să devină economică, ar putea să ne afecteze şi pe noi, locuitorii acestei ţări lipsite de greutate în plan global. O fi aşa cum încearcă să ne liniştească guvernanţii sau avem motive să ne îngrijorăm. Au mai fost crize mondiale şi în alte vremuri. Cum ne-am descurcat atunci?

Veaceslav Negruţă: Criza financiară actuală este adesea comparată cu cea din anii 1929-33. Merită totuşi să precizăm că „Marea depresie”, cum a fost numită criza economică din perioada interbelică, a fost generată de supraproducţie. Cea la care asistăm astăzi a fost provocată de criza creditelor ipotecare.

Andrei Cuşco: Criza de astăzi poate fi mai degrabă comparată cu cea din 1873, la baza căreia au fost tot creditele ipotecare, operaţii financiare care se practicau şi în acea vreme în societăţile franceză şi engleză. Anume creditele pentru construcţia edificiilor monumentale...

V.N.: ... Dar şi cele folosite în construcţia căilor ferate, în ramura metalurgică şi în construcţia minieră.

A.C: Da, adică ramurile industriale de bază în epoca respectivă. Dar totuşi toate au început de la acel „balon” al împrumuturilor pentru construcţii. Era epoca în care s-au pus bazele arhitecturii londoneze şi pariziene moderne.

P.N: De fapt, în ce măsură aceste comparaţii cu epoci mai îndepărtate ne ajută să înţelegem mai bine criza care astăzi ne-a căzut peste capete şi poate cum ne-ar ajuta să şi ieşim din ea? Pentru că sperăm cu toţii să ne afecteze cît mai puţin.

V.N: Pe noi criza financiară mondială deocamdată nu ne afectează direct. Ea în schimb a început să bată din plin în ţările mai dezvoltate. Iată, de exemplu, nişte prieteni de-ai mei din Canada, stabiliţi acolo de ceva vreme, îşi fac deja bagajele de întoarcere. Au început să simtă pe pielea lor efectele faimoasei crize: cheltuielile de întreţinere cresc, salariile nu mai sînt cele care au fost şi e tot mai greu să iei un credit de la bancă... Iar întoarcerea moldovenilor din străinătate ar putea genera rapid o criză de proporţii şi la noi.

Cornelia Grigoriţă: Băncile din SUA încep să-şi schimbe politica de creditare. Dacă pînă acum era de ajuns să prezinţi un act de identitate şi să completezi un chestionar, acum lucrurile au devenit mult mai complicate. Băncile se asigură astfel că banii vor fi ulterior rambursaţi, verifică capacitatea financiară a clientului, lucru care anterior era deseori trecut cu vederea.

V.N.: Băncile europene au fost mult mai precaute în acest sens, fapt pentru care şi riscul de falimentare a acestora este astăzi mult mai redus comparativ cu cele americane.

C.G.: În SUA, consecinţele crizei financiare americane se manifestă şi prin concedieri masive, aşa cum o atestă numeroase publicaţii. Băncile europene care ar putea fi azi în pericol de instabilitate sînt cele care au colaborat cel mai mult în plan financiar cu sistemul bancar de peste ocean. Multe din băncile americane investiţionale au reprezentanţe pe pieţele financiare europene şi anume acestea au avut de suferit în primul rînd.

P.N.: Vedem că Europa e diferită de America, iar Modova e deosebită de ambele. Ce s-ar putea întîmpla cu sistemul bancar de la noi, chiar dacă acest sistem ar fi la noi mic şi slab?

V.N.: Avem o piaţă financiară subdezvoltată, în care predomină sistemul bancar şi o piaţă de capital aproape inexistentă. În ceea ce priveşte piaţa creditelor ipotecare, nu avem decît nişte elemente ale acesteia, or credite ipotecare clasice, ca acele din occident, practic nu există. Abia anul acesta s-a adoptat o lege cu privire la ipotecă. Aceasta ne poate da o speranţă că sistemul financiar din Moldova nu va fi afectat la modul direct de criza mondială. Dar criza ipotecară globală ar putea degenera într-o criză economică generală, lucru pe care deja îl putem observa pe pieţele europene. Aceasta poate duce la încetinirea ritmurilor de creştere economică şi la dezechilibrarea diferitor ramuri ale economiei reale, precum construcţia şi serviciile hoteliere. Acestea sînt ramurile în care sînt angajaţi cei mai mulţi moldoveni.

Nătăliţa Efros: Şi aceasta i-ar putea determina să se întoarcă acasă. Ar trebui să ne temem de asta sau să ne bucurăm?

V.N: Criza va provoca disponibilizări în masă, reduceri de salarii... Astfel moldovenii vor fi forţaţi să aleagă între cerşitul în străinătate sau întoarcerea acasă. Dacă vor decide să se întoarcă, fluxul de bani pe care îi trimiteau pînă acum acasă, aşa zisele remitenţe, va înceta să mai hrănească bugetul ţării ca pînă acum. Ceea ce va duce la deprecierea leului şi va provoca scăderea puterii de cumpărare a populaţiei şi va genera o inflaţie exorbitantă.

P.N: Criza actuală are vreo legătură cu cea din 1998?

C.G: Criza din 1998, care a afectat cel mai mult Rusia şi ţările din vecinătatea ei, inclusiv Moldova, a fost generată de instabilitatea de pe piaţa de capital.

V.N: Respectiv, noi fiind parteneri de afaceri direcţi cu Federaţia Rusă, am fost afectaţi în mod inevitabil. Atunci se blocase exporturile, s-a depreciat leul şi a sărăcit omul de rînd. Haosul economic din Rusia a afectat economia noastră mică. Căci atunci cînd un peşte mare dă din coadă îl loveşte pe cel mai mic şi îl face praf. Ceea ce s-a şi întîmplat cu Moldova. Totuşi, protecţionismul operat parţial de stat ne-a scăpat de o criză de proporţii. De exemplu, nu am avut nici o bancă declarată falită din cauza crizei de atunci, iar statul şi-a onorat datoria faţă de deţinătorii de hîrtii de valoare de stat, atît locali cît şi străini..

P.N: Ce s-ar putea întîmpla astăzi cu băncile din RM care au la bază capital străin?

V.N: Cîtă vreme banca mamă o duce bine, filiala va trăi şi ea bine. În această criză, riscul cel mai mare pentru Moldova este lipsa de informare şi comunicare care, în mod paradoxal, ar putea nelinişti populaţia. Or în acest caz nimic nu e mai rău decît panica.

P.N: Pe mine mă enervează grozav cînd oficialii ne iau drept copii sau proşti şi ne povestesc poveşti cu zîne despre criză, fără să ne dea o explicaţie credibilă şi matură.

C.G: Pe de altă parte, dacă ei ar declara că în ţară ar exista probleme, problemele reale nu vor întîrzia să ia proporţii.

V.N: Şi totuşi oamenii au nevoie de explicaţii, au nevoie să ştie mai mult decît că „totul e bine, sub control”. Există momente şi mai instabile pe care totuşi cetăţenii unui stat ar fi îndreptăţiţi să le cunoască, tocmai pentru a putea face faţă şi eventual a participa la prevenirea lor.

N.E.: Poate nişte declaraţii mai clare ar pune capăt dialogurilor de mahala, unde peste tot se vorbeşte despre criză, se fac pronosticuri mai mult sau mai puţin alarmiste, chiar dacă factorii de decizie continuă să ne asigure că totul e bine şi că aşa zisa criză economică este hăt departe de hotarele noastre.

PN: Bine, care este deci realitatea? Ce pericol îl paşte pe omul nostru în urma acestei crize de care chipurile n-am avea nici un motiv să ne temem?

V.N: Primul efect care ar putea să-l resimtă ţara noastră ar fi problema exportului. Ceea ce ar putea duce la un surplus pe piaţa internă şi respectiv, ruinarea producătorului autohton.

P.N: Şi atunci în ce măsură intervenţia statului ar fi justificată?

C.G: Da, e o politică absolut necesară, aplicată astăzi în mai toate ţările lumii afectate de criza financiară, care la noi întîrzie însă să fie adoptată.

V.N: Cît timp nu există un fond de rezervă, de stabilizare asigurat de stat, nu ştim ce se va întîmpla de acum încolo. În SUA au fost deja alocate 700 mlrd dolari pentru garantarea sistemului bancar. La fel şi în alte ţări dezvoltate.

C.G: În ţările dezvoltate, există fonduri de asigurare a depozitelor, care în caz de insolvabilitate a băncilor, asigură restituirea mijloacelor deponenţilor. Noi şi la acest capitol sîntem restanţieri. Legea cu privirea la garantarea depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar, care a intrat în vigoare abia în iulie 2004, garantează fiecare deponent, indiferent de numărul şi valoarea depozitelor, în limita plafonului de 4500 lei fiecare. În ultimii 4 ani a crescut considerabil volumul depunerilor la băncile din ţară, şi desigur s-a majorat considerabil şi numărul deponenţilor care deţin cel puţin pînă la 50.000 lei. În acest context ar fi binevenit ca Banca Naţională să întreprindă măsuri care ar contribui la majorarea plafonului de garantare, în scopul asigurării depozitelor în cazul confruntării problemelor de insolvabilitate a sistemului bancar local.

PN: Ca de obicei, vă invit să formulaţi pronosticuri, optimiste sau pesimiste: ce ne aşteaptă în viitorul previzibil?

V.N: Eu sînt optimist, întrucît am încredere în capacitatea noastră a tuturor de a face faţă crizei, dar aş vrea ca şi guvernanţii să transmită mesaje mai clare şi oneste cetăţenilor noştri, pentru ca aceştia să nu se simtă înşelaţi. Mi-aş dori ca moldovenii noştri să se întoarcă acasă cît mai repede, dar sper ca aceasta să nu genereze probleme economice grave. Pînă la urmă, sper că această criză va încuraja economia RM să pătrundă pe noi pieţe de desfacere.

A.C: Sper că lucrurile vor merge mai bine de astă dată, pentru că guvernele occidentale au învăţat lecţia istoriei pentru a da semnale şi a găsi soluţii la timp.

C.G. Am convingerea că noi sîntem mai putenici şi mai rezistenţi decît occidentalii din punct de vedere psihologic. Occidentalii au fost învăţaţi să trăiască mereu în siguranţă şi bunăstare, de aceea criza actuală îi sperie atît de tare. Noi fiind o ţară în bătaia tuturor vînturilor, am devenit oarecum imuni şi ne „descurcăm” mai uşor în situaţii de criză.

Sens / Contrasens. Homosexualitatea: o sexualitate alternativă?

2008-09-29T16:02:00.004+03:00

Participanţi la masa rotundă: Sergiu T. Popescu (masterand în ştiinţe cognitive, Paris), Sanda (translatoare), Natalia Ursu (coordonator de programe pentru dezvoltare regională GenderDoc-M), Veaceslav M. (asistent de programe pentru sănătate GenderDoc-M), Dana Cotici (coordonator pentru programul de „lobby & advocacy”, GenderDoc-M), Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalistă, moderatoare).

(Publicat în Punkt, nr. 22)

Text de : Petru Negură şi Nătăliţa Efros

Pentru prima dată am avut revelaţia homosexualităţii la Paris, în Marais, reputatul cartier al gay-lor şi lesbienelor din capitala franceză. Aici se plimb perechi de bărbaţi, ţinîndu-se de mîini cu nonşalanţă sau afişînd cu o ostentaţie „patriotică” un legănat ne-masculin de coapse. Pînă atunci, auzisem de homosexuali doar în limbajul de cartier prin vocabule de genul „pidaras” sau „petuh” şi despre care ştiam că se întîlnesc mai ales prin închisori sau alte „instituţii închise”. Altfel, în cotidianul meu aceste persoane, pe care le percepeam ca fiind cvasi-monstruoase, erau perfect inexistente. A doua revelaţie în legătură cu homosexualii am avut-o atunci cînd unul din bunii mei prieteni s-a declarat nitam-nisam homosexual, într-un ton în care mă făcea să înţeleg că mă priveşte dacă îl accept aşa cum este sau nu. Pe atunci prietenul meu trecea printr-o perioadă grea, care în jargonul „minoritarilor sexuali” este numită „coming out” - un fel de „rit de iniţiere” în care aceştia îşi declară apropiaţilor şi părinţilor identitatea lor sexuală. De atunci n-am mai putut trece cu privirea asupra realităţii acestui fenomen. Din întîlnirile repetate cu acest prieten, am încercat curios să cunosc mai mult despre ce simte, cum se confruntă cu privirea şi vorbirea celorlalţi. Peste ani de zile, acum cîteva săptămîni, unul din reportajele de la ştirile Pro TV arăta un autobuz plin cu vreo 70 de homosexuali, înconjurat de o mulţime ceva mai numeroasă de, zice-se, creştini şi veterani ai războiului de pe Nistru. Calmul gay-lor şi lesbienelor din autobuz contrasta flagrant cu excitaţia creştinilor din afara lui, care la început păreau că vor să strămute autobuzul de-a întregul, iar apoi se înghesuiau, se pare, să pătrundă cu orice preţ în interiorul lui pentru a se confrunta pieptiş cu „dezmăţaţii”. Atunci am avut a treia revelaţie, cea a urii omului nostru - a bunului creştin şi a gospodarului neaoş - faţă de aproapele lor diferit de ei înşişi, care le contrazice ideea lor despre om, bărbat sau femeie. Majoritatea ar prefera nici să nu audă de homosexuali, chiar şi cu preţul nimicirii lor fizice (vezi sondajul), sau, cu ceva mai multă mărinimie, să-i ştie izolaţi într-un ghetou invizibil. Prin dialogul care urmează vă propunem să ieşim din ghetoul mental în care ne izolăm noi înşine printr-o necunoaştere complice, aflînd mai multe despre ce sînt şi ce simt homosexualii, lesbienele, transgenderii, şi asta chiar din prima sursă, din gurile celor „păţiţi” ei înşişi. Iar dacă reuşim să-i înţelegem, nu riscăm să ne contaminăm decît, poate, de ceva mai multă omenie.

Petru Negură: Această problemă a reapărut recent în aer o dată cu gay-pride-ul eşuat din centrul oraşului acum vreo două săptămîni şi cu campania de semnături strînse în oraş împotriva homosexualilor. Dar odată ce se vorbeşte despre această „problemă”, mi-am zis că am putea contribui la clarificarea ei. Am putea încerca, confruntîndu-ne părerile, să înţelegem mai bine cine sînt homosexualii, lesbienele, transgenderii şi toţi ceilalţi pe care eu la început i-am inclus sub categoria creată expres de „sexualităţi alternative”, probabil influenţat de discursul dominant pe care îl vehiculez. O categorie cu care Sergiu pare că nu este de acord. De ce?

Sergiu T. Popescu: După mine, sexualitatea nu poate fi alternativă; ea este sexualitate pur şi simplu. Ar fi mai potrivit să vorbim despre manifestări sau forme diverse ale aceleiaşi sexualităţi.

Natalia Ursu: De fapt sexualitatea este ceva mult mai complex, ea include în sine mai multe aspecte: sexul biologic, identitatea sexuală, orientarea sexuală. Toţi aceşti parametri formează, împreună şi în măsuri variabile de la caz la caz, personalitatea noastră în toată plinătatea ei. Una este să te naşti cu un anumit sex, alta este de ce gen te simţi şi alta ce preferinţe sexuale ai. Dar nu există neapărat o potrivire perfectă între aceşti trei parametri.

P.N.: Aceasta ar însemna că identitatea noastră sexuală nu depinde neapărat de sexul nostru biologic şi că, pînă la urmă, societatea sau familia sau şcoala ne educă să fim bărbaţi sau femei?

Sanda: În ceea ce priveşte persoanele transsexuale, acestea se nasc cu un sex biologic bine determinat, dar sub influenţa unor particularităţi la nivel hormonal se modifică identitatea sexuală. Eu m-am născut un băieţel absolut normal, dar de la cea mai fragedă vîrstă am avut comportamentul unei fetiţe: primele mele jucării au fost păpuşile, sora mea a fost pentru mine un model de comportament, iar fetele de la grădiniţă, apoi cele de la şcoală, mi-au fost cele mai bune prietene. Părinţii mei au crezut că aceasta e doar o manifestare a copilăriei care va fi depăşită odată cu maturitatea; femeia din mine însă s-a maturizat şi ea pe parcurs. La început am încercat să mă ascund sub masca identităţii mele biologice, dar cu timpul a devenit tot mai greu. Mă deghizam sub chipul unui bărbat, dar în interior continuam să fiu femeie. Luptam cu mine însumi pentru a nu fi marginalizată de societate. Lupta era acerbă şi chinuitoare. Până la vîrsta de 30 ani am făcut tentative susţinute de a mă regăsi în pielea unui bărbat normal, dar n-am reuşit pentru că simţeam că trăiesc viaţa altcuiva. În cazul meu nu este vorba de factori educaţionali sau de anumite modele „nesănătoase”, căci m-am născut într-o familie absolut „normală”, cu părinţi heterosexuali, care s-au străduit să-mi dea cea mai bună educaţie; am învăţat foarte bine la şcoală, am făcut facultate, dar nu a depins de asta.

Nătăliţa Efros: Cum au acceptat părinţii tăi acestă realitate şi mai ales decizia de a te transforma?

S.: Au avut o reacţie foarte bolnăvicioasă. Mama n-a încetat să spere că voi putea să mă resemnez şi să adopt un stil „normal” de viaţă, iar tatăl meu nu mai este în viaţă şi n-a apucat să vadă transformarea. Din păcate mai există şi astăzi rezerve în relaţia mea cu mama, chiar dacă ea a încercat să accepte şi să se obişuniască cu ideea. Abia la 30 de ani am avut curajul de a începe acel proces anevoios de transformare şi l-am realizat fără supravegherea medicilor, pentru că la acest capitol Moldova este într-un punct mort. Totul a pornit de la faptul că mă măcina permanent problema identităţii mele sexuale. Am încercat să-mi ocup timpul cu munca, cu cariera mea profesională, dar acel gol interior îmi pereclita necontenit personalitatea. Aşa am hotărît să pornesc procesul de modificare a sexului, un proces dramatic care nu le reuşeşte tuturor, or nu toate corpurile acceptă tratamentul hormonal şi mai ales nu întotdeauna se obţine rezultatul scontat. Este o schimbare dramatică care te pune în faţa unui alt început. Norocul meu este că schimbarea s-a produs iar eu nu mă mai simt penibil ca înainte. Acum sînt o femeie normală şi mă ambiţionez să duc o viaţă normală. Înainte mă simţeam defectă, aveam un complex teribil şi mă simţeam mereu nesigură. Acum însă mă simt în pielea mea. De 7 ani sînt ceea ce mi-am dorit. Adevărul este că privind în urmă mă sperii de curajul pe care l-am avut şi nu sînt sigură că dacă ar fi s-o iau de la capăt aş avea la fel de multă tărie să o fac.

P.N.: Homosexualilor probabil le este mult mai lesne să trecă prin astfel de travalii, datorate în primul rînd de faptul că societatea nu tot timpul îi acceptă aşa cum sînt. Dar cel puţin ei nu sînt obligaţi să-şi afişeze identitatea şi orientarea lor sexuală. Mă adresez în principal lui Sergiu şi lui Slavic: când v-aţi perceput pentru prima dată identitatea sexuală pe care o aveţi şi apoi cum aţi reuşit să vă integraţi într-un grup?

S.P.: Pentru mine a fost mai uşor pentru că am plecat în Franţa de mai mult timp. Locuiesc la Paris, unde acest subiect nu mai este unul tabu. Primii mei paşi a fost să mă informez despre ceea ce mi se întâmplă. Am citit cărţi în care am descoperit că au existat personalităţi notorii în cultură, filozofie, istorie, ştiinţe, care au fost gay. Am înţeles faptul că nu fac parte din „normă”, deşi astăzi sînt dispus să pun la îndoială ceea înţelegem prin „normă”. Or pentru mine sexualitatea şi felul în care oamenii îşi identifică propria lor sexualitate nu ar trebui să fie normative (şi deci represive).

P.N.: Ai fost uşor acceptat de cei din jur? A trebuit să-ţi schimbi mediul de prieteni sau ai încercat să-i „educi” pe cei vechi?

S.P.: De la bun început am acumulat argumente de ordin medical, psihologic, moral, istoric în favoarea mea. Cu cei care nu m-au acceptat aşa cum sînt am întrerupt relaţiile. A fi gay pentru mine este mai mult decât o preferinţă sau o identitate sexuală. Iar dacă cineva nu-mi acceptă identitatea mea gay, înseamnă că nu mă acceptă deloc.

N.E.: Cum ai fost totuşi acceptat de părinţi? Căci în cazul lor e greu să zici că dacă nu te acceptă aşa cum eşti, nu-ţi pasă?

S.P: M-au acceptat în aparenţă, dar au continuat mereu să spere şi să-mi dea sfaturi pentru a deveni „normal”, să mă căsătoresc, iar unele rude mi-au sugerat chiar să fac dacă trebuie şi nişte tratamente pentru asta.

P.N.: Dar ţie oricum îţi este mai uşor să fii gay la Paris, decît lui Slavic în Moldova, care e nevoit să înfrunte zilnic ostilitatea societăţii. Slavic, cum te împaci cu ideea pe care şi-o fac oamenii despre homosexuali?

V.M: Eu îmi aleg oamenii cu care comunic şi mai ales cărora le destăinui identitatea mea sexuală. Eu vin dintr-o localitate rurală şi sînt al cincilea copil în familie, unde am primit aceeaşi educaţie ca şi toţi fraţii mei. Totuşi, din copilărie am dat preferinţă păpuşilor, deseori mă deghizam în hainele şi pantofii mamei, iar la 14 ani, cînd am avut primele mele vise erotice, eroii lor au fost bărbaţi. Îmi era greu să înţeleg de ce mi se întâmplă acest lucru, pentru că nu ştiam ce înseamnă toate acestea. Nu aveam surse de informaţie suficiente, iar despre homosexualitate auzeam doar păreri negative. Am început să lupt cu mine însumi, am încercat chiar să am iubite fete, dar în zadar. Am încercat să fac parte din normă, să mă conformez cu corpul meu biologic şi cu ideea pe care şi-o fac oamenii despre el. Odată venit la Chişinău, la colegiu mi-a fost şi mai greu; trebuia să mimez bărbăţia şi să ascund privirile care uneori mă trădau. Asta pînă în momentul în care am intrat în comunitatea gay, mi-am făcut un iubit şi am înţeles că pot să trăiesc aşa cum sînt fără să mă mint pe mine însumi. A trebuit desigur să vorbesc şi cu părinţii. Mama a aflat prima despre acest lucru. Iniţial a fost şocată, mi-a cerut să redevin „normal”, iar într-un final s-a împăcat cu ideea. Tot ea m-a ajutat să le mărturisesc şi fraţilor mei. La început ei mi-au interzis să mărturisesc cuiva din străini acest lucru. Abia după ce unul dintre ei a plecat la muncă în străinătate, mi-a trimis o scrisoare, în care m-a rugat să-l iert şi să-mi trăiesc viaţa aşa cum cred, să fiu ceea ce sînt fără să-mi fie frică. M-a emoţionat foarte mult această scrisoare.

N.E.: Au fost momente în care te-ai simţit marginalizat sau maltratat de societate pentru că eşti gay?

V.M: Am fost maltratat de poliţie. Eram într-un loc tradiţional de întâlnire a gay-lor, cînd am fost arestat de poliţie şi am fost ameninţat că voi trece prin cele mai groaznice chinuri, că voi fi bătut şi că mă voi sătura de... iubire bărbătească. Mi s-a confiscat telefonul mobil fără vreo explicaţie, iar pentru a-l recupera trebuia să achit o sumă de bani. Atunci chiar mi-a fost frică de ce ar fi putut să mi se întâmple, aşa că l-am anunţat pe preşedintele GenderDoc-M. Cu susţinerea lui şi a organizaţiei i-am declarat la poliţie pe cei care m-au maltratat şi şantajat, deşi mi-a fost greu s-o fac, pentru că a trebuit să recunosc public că sînt gay. Aceşti poliţişti au fost pedepsiţi pe cale administrativă şi eliberaţi din funcţie pe un termen de doi ani, fiind obligaţi să-mi plătească şi o recompensă. Eu i-am iertat. Totuşi, din cauza acestui incident eu mi-am pierdut slujba, care era atunci unica mea sursă de existenţă.

N.E.: Astăzi te simţi integrat în societate?

V.M.: Da, mă simt integrat: în primul rînd mi-am găsit un nou cerc de prieteni prin intermediul GenderDoc-M. E drept că în satul meu de baştină încă mai ascund faptul că sînt gay. Mă bucur totuşi enorm că familia m-a acceptat.

N.E.: Îţi alegi prietenii din comunitatea homosexualilor sau asta nu contează neapărat pentru tine?

V.M.: Am şi prieteni heterosexuali, pe care mi-i aleg pentru că împart cu mine anumite interese. Evident că cei care ştiu că sînt gay şi mă acceptă ca atare sînt de un anumit nivel intelectual şi cultural. Dar nici pe cei care nu mă acceptă nu mă supăr. Dacă mă judecă, este pentru că nu sînt bine informaţi, iar asta e problema lor.

S.: Cît priveşte chestiunea integrării, eu am fost o persoană publică pînă la transformare, am activat mai mulţi ani în calitate de profesor. La un moment dat, cînd am început tratamentul, a început să se zvonească că în viaţa mea se produc anumite schimbări. Mulţi s-au îndepărtat de mine, unii m-au judecat, alţii însă m-au acceptat aşa cum am devenit. Multe dintre prietenele mele nu îşi mai imaginează că aş fi putut să fiu vreodată bărbat. Iar unele dintre relaţiile întrerupte odinioară tind să se refacă, pentru că o prietenie adevărată nu este motivată de identitatea sexuală, ci este o legătură de suflet.

N.U.: Cei care îşi afişează identitatea sexuală sînt oameni care au curajul să fie fericiţi. Îmaginaţi-vă cîţi sînt acei care trăiesc o viaţă dublă, fiindu-le frică să se declare cine sînt. Noi mergem deseori în localităţi în care oamenii sînt foarte intoleranţi şi chiar speriaţi cînd le vorbim despre homosexuali, lesbiene, transsexuali... De parcă le-am băga ace în urechi.

V.M.: Eu sînt sigur că fiecare dintre noi are cel puţin un om în cercul nostru de prieteni sau cunoştinţe care este gay sau lesbiană, dar fiindcă despre acest subiect nu se discută decît în termeni foarte urîţi, aceştia rămân în umbră, constrînşi fiind să-şi trăiască viaţa dublu.

N.E.: Sanda, în urma transformărilor pe care le-ai suportat, ai simţit şi modificări la nivel emoţional, spre exemplu ţi-a apărut poate instinctul matern?

S.: Da, mai ales în ultimii doi ani acest lucru devine tot mai accentuat. Îmi doresc foarte mult să am şi eu un copil şi sper ca acest lucru să se întâmple cît de curând.

P.N.: Aş vrea să vorbim puţin în continuare despre identitatea sexuală. Spre exemplu, fiind homosexuali, continuaţi să vă simţiţi bărbaţi?

V.M.: Eu mă simt bărbat. Am maniere bărbăteşti, iar în plan social asta mă strădui să şi fiu, un bărbat ca oarecare altul.

S.P.: Eu mi-am acceptat partea de feminitate din mine, continuînd totuşi să fiu bărbat. În fiecare din noi există deopotrivă o parte feminină şi alta masculină cu care jonglăm pe parcursul vieţii. Mă irită expresia „fii bărbat!” Împărtăşim adesea un set de idei false despre ce înseamnă să fii bărbat, din care excludem emoţiile, sensibilitatea.

S.: Iar eu simt în mine o parte de masculinitate care uneori iese la suprafaţă prin voinţa sau caracterul uneori tranşant şi categoric pe care îl manifest. De multe ori mă surprind că manifest o ambiţie tipic masculină.

P.N.: Poate că aceste trăsături sînt general umane, iar faptul că ele au fost atribuite unuia sau altui sex nu este decît efectul unei conjuncturi sociale şi culturale; mă refer la ceea ce Pierre Bourdieu a numit „dominaţia masculină”. Acum, ca la sfîrşit, să ne imaginăm că avem posibilitatea să le spunem ceva tinerilor creştini care strîng semnături în oraş împotriva homosexualilor. Ce le mesaj le-aţi transmite?

V.M.: Aş vrea să le spun că oameni sîntem cu toţii şi că nu vreau să fiu discriminat pentru faptul că sînt gay.

S.P.: Trăim într-un stat liber şi fiecare individ are dreptul să-şi manifeste opţiunea pe care o are şi nu trebuie atacat atîta timp cât nu deranjează pe nimeni. În Occident biserica a devenit mult mai tolerantă faţă de „minorităţile sexuale”; la noi şi în alte părţi religiozitatea se manifestă într-o formă negativă şi adesea agresivă. Ne putem întreba ce fel de creştini sînt aceştia, în ce fel înţeleg ei să-şi iubească aproapele lor.

N.E.: În momentul în care realizam pe stradă sondajul în privinţa homosexualilor, am rămas stupefiată de faptul că nu am întîlnit aproape deloc păreri pozitive sau cel puţin tolerante cu privire la homosexualitate. Şi totuşi m-a impresionat mult părerea unei femei care mi-a mărturisit că nu are nimic împotriva acestor oameni, ba mai mult, a afirmat că iubirea lor nu naşte păcate şi crime, pe care le săvîrşeşte iubirea heterosexuală, prin avorturi.

D.C.: Adevărul este că homosexualii îşi planifică minuţios copii, care la ei apar de fiecare dată la „momentul potrivit”, atunci când ambii parteneri şi-l doresc şi se simt pregătiţi pentru asta. Altceva e că în foarte puţine locuri de pe glob homosexualii sau lesbienele au posibilitatea să adopte copii în mod legal.

V.M.: Într-o familie de homosexuali sau transsexuali copilul este înconjurat de multă iubire, i se oferă mai multă atenţie, ceea ce nu este tot timpul cazul în familiile „tradiţionale”.

S.P: Copilul este perceput adesea de heterosexuali ca o obligaţie, ceva ce trebuie făcut pentru a fi „în rînd cu lumea”. Pentru mine nu contează dacă copilul pe care îl voi avea îmi va aparţine biologic, important este să fie un copil fericit.

N.E.: Dar ce fel de identitate sexuală va avea copilul care va creşte într-un cuplu de orientare „netradiţională”?

S.P.: S-au făcut studii serioase pe acest subiect care au demonstrat că procentul copiilor crescuţi în cupluri homosexuale nu depăşeşte proporţia globală în această privinţă.

D.C.: Identitatea sexuală a copilului nu va avea cu siguranţă nici o importanţă pentru mine. Eu de exemplu îi voi da un nume neutru din punct de vedere sexual, care să-i permită să-şi definească singur propria-i identitate.

N.U: Pentru mine nu va conta identitatea sexuală a copilului, eu îl voi iubi oricum. Dar nu mi-aş dori ca copilul meu să fie homosexual în Moldova. Cred că în acest caz l-aş scoate urgent din ţară. La noi lumea nu e deloc pregătită să-i accepte şi să-i ajute pe homosexuali şi pe celelalte „minorităţi” să se integreze.

Sondaj despre homosexualitate în Moldova

2008-09-29T15:52:00.003+03:00

(realizat de Nătăliţa Efros, pe un eşantion aleatoriu de 9 persoane)

Publicat în Punkt, nr. 22

Întrebări:
Ce părere aveţi despre homosexuali, transsexuali şi bisexuali?
Ce atitudine trebuie să luăm faţă de ei?

Mihai, 43 ani, şofer troleibuz

Asta e o nebunie luată de la televizor, că daca ar exista o lege care să interzică filme cu prostii din astea, atunci nu am avea aşa abateri. Şi în ziare scriu tare multe prostii, iar tinerii învaţă şi respectiv practică aceste lucruri, nici nu vreau să le zic pe nume.

Stiţi, o bătaie la timp nu strică...ar fi trebuit să fie bătuţi la vreme de părinţii lor.

Galina, 48 ani, profesoară

În vremea cînd am crescut eu, nu se auzeau despre astfel de anomalii, fie că nu erau, fie erau camufltate de epoca comunismului. Ştiu foarte bine că literatura atestă astfel de cazuri încă din secolul XIV, dar cu siguranţă aceştia sunt oameni bolnavi.

Atitudinea faţă de ei nu trebuie să fie ostilă, or se stie că astfel am putea trezi supărarea şi răzbunarea lor, dar totodată, nu trebuie să le dăm spaţiu liber de manifestare, pentru ca să nu răspândim asemenea manifestări bolnave.

Olga, 23 ani, studentă (rusofonă)

Nu cred nimic despre ei, e viaţa lor, pot să facă ce vor; atîta timp cît nu mă deranjează, nu am nimic cu ei.

Nu am nici o atitudine, nu îmi pasă de ei, eu îmi trăiesc viaţa mea.

Irina, 17 ani, elevă, voluntar

Ei sunt oameni ca şi noi, avem aceleaşi drepturi şi obligaţii, iar dacă ei nu sfidează Constituţia şi alte legi nu avem ce să ne luăm de ei; eu am o prietenă care e lesbi şi e ok, ne împăcăm foarte bine chiar dacă eu sunt de orientare tradiţională.

Trebuie să le fim prieteni, mai ales dacă vrem să ne integrăm în Uniunea Europeană, acolo nu o să ne primească dacă o să fim rasişti.

Ina, 43 ani, manager de vînzări

Chiar dacă soţul meu îi urăşte, eu nu am numic împotriva lor. Nu e vina lor, este o greşeală a naturii prin care unii primesc mai multi hormoni, fie masculini, fie feminini, decât trebuie.

O atitudine loială, poate indiferentă, doar ei nu fac nimic rău, iar ceea ce s-a întîmplat recent la Chişinău, în timpul demonstraţiilor homosexualilor, este o dovadă că Moldova nu e pregătită să se alinieze la ţările democratice.

Sergiu, student, 21 ani

Nu am nici o părere, e treaba lor, e alegerea pe care au facut-o şi pentru care sînt pedepsiţi de societate.

Trebuie să avem o atitudine tolerantă atîta timp cît ei nu sînt incomozi, dar odată ce fac demonstraţii trebuie nimiciţi, pentru că ei dau un model prost tinerii generaţii.

Natalia, 33 ani, jurist

Sînt nişte abateri de la normal care trebuie înlăturate, dar nu scoase în piaţa mare la demonstraţie.

Din punct de vedere juridic ei sunt acceptaţi la un nivel cu ceilalţi, dar privind omeneşte la ei şi problema lor, atunci trebuie să încercăm să-i ajutăm, ceea ce se întîmplă cu ei este o boală.

Ilinca, 15 ani, eleva

Nu ştiu ce să cred, este o nebunie a oamenilor fără treabă. Am citit că bolile acestea au început în mănăstiri, aşa că începe totul de la plictiseală; homosexualii sunt nişte plictisiţi de viaţă.

Nu trebuie să le acordăm prea multă atenţie, în caz contrar îi facem să se simtă importanţi.

Eduard, 28 ani, operator PC

Oameni care nu ştiu ce să mai facă din viaţa lor, homosexualii sunt nesatisfăcuţi de capacităţile lor sexuale şi respectiv apucă o cale a păcatului.

Ei trebuie spitalizaţi într-o clinică psihiatrică şi supravegheaţi de specialişti.