Mephisto (1984): pactul diavolului totalitar cu artistul

Mephisto (1984), de István Szabó, cu intriga împrumutată din romanul cu acelaşi nume al lui Klaus Mann, e un film complex, despre o personalitate complexă - Hendrik Höfgen, un actor de teatru din Hamburg, măcinat de ambiţii şi propriile eşecuri, dar care visează la o carieră strălucită într-un teatru din capitală. 

Se zice (vezi de ex. cronica din The Guardian) că în romanul lui K. Mann, protagonistul era mai schematic, mai caricatural (deşi inspirat de un prototip real – actorul Gustaf Gründgens, cumnatul său). Se poate că, în 1936, scriitorul încă nu reuşise să ia distanţă faţă de drama reală, cea istorică – încă în desfăşurare, de la care a decis să se sustragă, emigrînd în SUA.
Filmul lui Szabó aduce aşadar o interpretare mai complexă şi mai echidistantă a personajului, prin felul în care tratează personalitatea artistului „sub vremi”, dar şi în felul în care reprezintă o putere politică autoritară (aici: nazismul), care angajează mari talente pentru a le folosi în interese politice, dar şi – am putea specula aici – mesianice (vezi B. Groys, Stalin. Opera de artă totală despre proiectele totalitare ca forme de mesianism cvasi-artistic). Szabó îi redă astfel intrigii lui K. Mann tragismul existenţial originar al legendei germane şi al operei lui Goethe, încărcînd-o cu semnificaţii istorice şi politice. Dimensiunea simbolică a referinţei istorice din film (poate fi vorba, pînă la urmă, de orice ţară, întruchipată de un personaj la rîndul său alegoric, sub orice regim tiranic) face o referinţă voalată la Doctor Faustus de Thomas Mann (tatăl lui Klaus Mann).

Vizibilitatea „copiilor-eroare” – un angajament pentru o lume mai bună

Centrul de Informații „GENDERDOC-M” a organizat la Teatru-Sălătorie proiecţia a două filme documentare, despre experiențele persoanelor LGBT şi viaţa lor de zi cu zi în România și Rusia. Este vorba de filmul „Ascuns” (2013), realizat de Raluca Pantazi și Victor Pozmei şi de filmul „Дети 404” (rom. „Copiii 404”) (2014), de Askold Kurov și Pavel Loparev.
 
Filmul românesc "Ascuns" este realizat în baza unor interviuri cu o psihologă şi două persoane LGBT (lesbiene-gay-bisexuali-transgender), dintre care directorul ONG-ului care apără drepturile persoanelor LGBT în România. Filmul tratează problema nevoii acestor persoane de a se ascunde, într-o societate dominant homofobă (care urăşte persoanele de orientare sau de identitate sexuală „netradiţională”), ca strategie „conformistă”, şi totodată necesitatea de a-şi mărturisi identitatea, pentru a supravieţui moral şi a refuza „minciuna”. 

Chestiunea vizibilităţii persoanelor LGBT este analizată cu şi mai multă forţă în filmul rusesc „Дети 404”, un film cu atît mai sugestiv şi tulburător cu cît exprimă experienţa unei duble stări de marginalizare şi opresiune pe care persoanele LGBT o resimt într-o ţară în care o societate majoritar homofobă este încurajată în atitudinea ei de intoleranţă de un stat care emite o lege homofobă (legea ratificată în iune 2013 de preşedintele Putin, care interzice „propaganada gay” printre minori). 

Farocki: Închisoarea ca stat, deţinuţii ca cetăţeni

În unul din filmele sale, Gefängnisbilder / Prison Images (2000), Harun Farocki face o analiză revelatoare a închisorii, cu ajutorul imaginilor (din filme artistice şi surprinse de camere de supravehere).

În completarea studiilor lui Michel Foucault despre închisoare şi cele ale lui Ervin Goffman despre  „instituţiile totale”, filmul lui Farocki arată în mod sugestiv că închisoarea, la fel ca alte instituţii „închise”, îşi exercită funcţia de putere şi control în registrul vizibilului sau, mai precis, a privitului. Şi în acest fel, închisorile sînt o emanaţie şi o întruchipare a modernităţii.

Note de lectură #1

O „anchetă de omagiere” pentru Paul Goma, de Nina Corcinschi, în Metaliteratura.net. Dincolo de toată această vînzoleală hagiografică, cu "eroul nostru naţional" şi "duşmanii" săi etc., îmi pare bine pînă la urmă că s-a iscat această controversă – cu mize fie şi simbolice, dar nu mai puţin reale -, într-un mediu cultural ce amintea mai degrabă, de la o vreme, a baltă culturală. Ar fi putut şi să nu fie şi toată lumea să pară, în continuare, împăcată... Polemica ne-a mai pus întrebări despre rosturile noastre în istorie. Totuşi, teamă mi-i că cei mai mulţi au ieşit din această controversă mai tari pe poziţiile proprii, mai siguri de adevărul în ultimă instanţă pe care ei şi eroul lor – acum şi martir, iată, odată ce nu i s-a dat Premiul – îl deţin în exclusivitate.

Un articol (academic, dar foarte bine şi limpede scris) de Theodore R. Weeks, „Remembering and Forgetting: Creating a Soviet Lithuanian Capital. Vilnius 1944–1949”, în Journal of Baltic Studies (39:4, 517-533) face o analiză fină şi bine argumentată a modului în care oraşul Vilnus a fost de-polonizat (după anexarea în septembrie 1939 a teritoriului Poloniei şi Lituaniei, în urma Pactului Molotov-Ribbetrop) şi lituanizat, atît din punct de vedere al populaţiei, cît şi în plan simbolic şi arhitectural, în virtutea unei cooperări şi complicităţi aparent perverse, dar şi printr-o acţiune co-interesată, dintre naţionaliştii lituanieni şi autorităţile sovietice: „In Vilnius, the city’s multiethnic past was actively forgotten, both rhetorically (e.g., by obliging Polish publications to use the term ‘Wilnius’ instead of the normal ‘Wilno’ to refer to the city) and physically (most egregiously, by the express ‘erasing’ of Jewish sites such as the old Jewish cemetery in Snipiškės and what remained of the Jewish quarter, including the damaged, but still standing in 1944, Old Synagogue). Another policy of forgetting was more general: a very selective memory of World War II which condemned a narrow stratum of Lithuanians as collaborators and ‘bourgeois nationalists’ while remaining silent on Lithuanian participation in the Holocaust.” (Pot trimite o copie pdf a articolului celor interesaţi – p.n.). Articolul mi se pare revelator şi asupra dialecticii memoriei şi uitării în Lituania (şi în speţă în Vilniusul) post-sovietic, în ocurenţă cel european (post 2004). Am fost la Vilnius de două ori în 2013 şi 2014 şi am rămas impresionat, între altele, de dispariţia limbii ruse din spaţiul public. Tinerii nu mai vorbesc limba rusă (n-o mai învaţă la şcoală), iar orice semne ale apartenenţei recente a oraşului la Uniunea sovietică (monumente, „locuri ale memoriei”) sînt fie şterse cu desăvîrşire, fie muzeificate în manieră „post-modernă” (vezi ciclul de statui realist-socialiste de pe podul Verde sau din  Grutas Park). În acelaşi timp, muzeele naţionale (muzeul naţional de istorie şi muzeul genocidului) reduc trecutul sovietic la teroare şi rezistenţă, în timp ce pagina „neagră” pentru poporul lituanian al holocaustului, la care au participat mai mulţi lituanieni decît nazişti (cf. Eidintas 2003; Kwiet 1998; MacQueen 1998; Stang 1996) este prezentată în grabă, într-o cameră mică din subsolul „muzeului genocidului” drept rezultatul exclusiv al Germaniei naziste. Istoria se repetă şi în acest caz, prin memorie şi prin uitare. De trecutul polonez al oraşului, nici vorbă...

Un alt articol academic, dar nu mai puţin instructiv, de David R. Marples (2006): „Stepan Bandera: The resurrection of a Ukrainian national hero”, în Europe-Asia Studies (58:4, 555-566), face, în baza unui şir de surse, deseori contradictorii, un portret minuţios informat şi echilibrat al celui care este calificat de unii (în speţă naţionaliştii ucraineni) drept erou, iar de alţii (propagandiştii sovietici şi ruşi) drept un colaborator înrăit cu naziştii şi un criminal de război. În realitate – zice Marples, Bandera a fost, într-un fel, de-a lungul anilor, şi una şi alta, dar şi, către sfîrşitul vieţii şi pînă la asasinarea sa de către un agent KGB în 1959, un exilat tragic şi rupt cumva de actualitate (p.n.): „Today Bandera has become a focus of impassioned debate between those who wish to elevate him as a national hero and those who regard him as the epitome of evil, treachery, and as a collaborator with the Hitler regime. His views were not untypical of his generation, although they represent an extreme political stance that rejected any form of cooperation with the rulers of Ukrainian territories: the Poles and the Soviet authorities. Like Dontsov, he regarded Russia as the principal enemy of Ukraine, and showed little tolerance for the other two groups inhabiting Ukrainian ethnic territories, Poles and Jews. However, his importance as a thinker or philosopher was minimal, and the most significant facet of Bandera’s personality was his implacable and uncompromising position and willingness to abandon all principles to attain the goal of an independent Ukraine. As a symbol of this latter achievement, he can be linked to recent events in Ukraine, but it seems unlikely that he will ever be accepted as a national hero such as Churchill in Britain or Zhukov in Russia. Indeed the narrowness of his outlook is more reminiscent of Vladimir Lenin: one who was prepared to sacrifice all for a single goal. His resurrection has thus been a partial one, confined mainly to Western Ukraine, albeit with the sort of fervour that he once adopted himself along with his like-minded followers. Finally, it is worthwhile to reiterate that while the followers of Bandera may have received the derogatory title of Banderites, he was essentially limited to a passive role by the autumn of 1941. Thus cut off from the explosive events that took place in his name, he was reduced until his shocking death to the unhappy life of an exile and the fractious disputes that such a life entails.”

În contextul subiectului articolului de mai sus, un articol pe wikipedia arată, cu probe şi documente, că Organizaţia Naţionalistă Ucraineană şi a Armata Insurgentă Ucraineană (UPA, create sub conducerea lui Bandera, între alţi naţionalişti ucraineni notorii) a ucis în mod sistematic, din martie 1943 pînă în decembrie 1944, în Volynia şi Galiţia orientală, între 70,000 şi 100,000 de civili, în special femei, copii şi bătrîni de origine etnică poloneză. Cîţiva istorici (Norman Davies, Timothy Snyder, Piotr Łossowski) au demonstrat că aceste acţiuni nu ar fi putut fi realizate fără suportul masiv al reprezentanţilor populaţiei civile ucrainene.

(publicate pe platzforma.md - revista pzf)