vineri, 24 ianuarie 2014

Traficul de influenţă ca practică de guvernare. Sau din nou despre vînători, interceptări şi cablişti


Scandalul public produs în urma sistării emiterii posturilor Jurnal TV, Accent TV şi RTR Moldova de către zece operatori de televiziune prin cablu (sau a transferării acestora în pachete mai scumpe), comentat pe larg de presa şi blogosfera din R. Moldova, a scos din nou la iveală o practică de guvernare înrădăcinată în lumea politică din R. Moldova.
Aşadar, toată această poveste de iarnă cu decizia CCA şi cu cei zece cablişti arată că în spatele lor a stat o acţiune concertată. O acţiune pe care am putea-o numi fără greş drept „trafic de influenţă” şi care ar cădea sub incidenţa codului penal al RM (articolul 326) [1].
În acest articol voi încerca să spun pe scurt care ar fi posibilele cauze ale acestor practici informale, comise de oamenii care aparţin unui domeniu eminamente formal (statul), dar şi posibilele efecte pe care le-ar putea avea asupra cetăţenilor – martori involuntari ai scandalurilor publice apărute în urma mediatizării respectivelor practici.

Cinism, incompetenţă şi amatorism, la pachet
Încercînd să înţeleg logica obscură a evenimentelor recente, mi se pare totuşi ciudat că cineva ar putea presupune că trei canale TV cu oarecare audienţă ar putea fi înlăturate tacit din grila de emisie a celor mai populari operatori de televiziune prin cablu, fără ca spectatorii şi societatea să-şi dea seama de asta sau să-şi dea seama şi să tacă mîlc. O fi poate un act disperat din partea politicienilor complotişti, într-un an preelectoral în care victoria nu pare deloc una asigurată pentru partidele de la guvernare? Sau poate că e o eroare tactică? Ori s-a mizat, ca şi în alte dăţi, pe im(p)unitatea devenită regulă a acestor politicieni?
Corupţie, protecţionism, trafic de influenţă... Toate aceste practici sînt fireşte condamnabile din punct de vedere moral şi penal şi totuşi ele continuă să fie pe larg şi constant săvîrşite de politicienii moldoveni de toate culorile, după 1991 încoace.
Şi comuniştii s-au folosit, cu vîrf şi îndesat, de asemenea mijloace: amintim doar de afacerea dubioasă cu maşini de lux cu „DAAC-Hermes”, reflectată în presă după o investigaţie de Alina Anghel pentru ziarul Timpul, reportaj pentru care jurnalista a primit cu ranga în cap; un alt abuz de proporţii faraonice este televiziunea „publică” Moldova-1, aservită, tot pe căi informale, de partidul comuniştilor, atunci la guvernare (un alt subiect, de analizat, ar fi obedienţa funcţionarilor noştri, sub toate guvernările, dar despre asta într-un alt text).  
Sînt nişte practici de influenţă şi de exercitare a puterii în raport cu partenerii şi cu adversarii, frecventă mai ales în lumea afacerilor din RM, care a irupt în lumea tranziţiei post-socialiste prin crimă şi violenţă şi din care, se ştie, cîţiva fruntaşi ai politicii moldoveneşti vin şi continuă să facă parte.

„Ai noştri” niciodată nu fură
După izbucnirea scandalului legat de interceptările telefonice din februarie 2013 (şi care apare în urma vînătorii din Pădurea Domnească şi a campaniei pe care tabăra lui Vlad Filat o porneşte împotriva lui Valeriu Zubco şi a procuraturii, controlate de grupul lui Plahotniuc), un coleg de al meu, simpatizant PLDM, îmi spune: „Măi, să nu fim naivi, toţi fac asta!”, subînţelegînd că nu trebuie să fim prea severi cu „filateliştii” prinşi în flagrant delict de trafic de influenţă. Şi de ce mă rog? Pentru că îs „de-ai noştri”...
Aici sînt două lucruri de comentat în cazul reacţiei ambigue a colegului meu faţă de această încălcare evidentă a legii (numai dacă nu admitem ipoteza, fragilă, că toate aceste înregistrări au fost trucate – lucru care ar fi fost uşor de dovedit pînă acum). Prima, aşa cum spuneam mai sus, oamenii tolerează în general practicile informale (eufemism pentru corupţie), în măsura în care aceste acte au devenit practici obişnuite, acceptate ca fiind normale de majoritatea. A doua, este că societatea noastră s-a împărţit în pro-comunişti şi anti-comunişti (ultimii se împart şi ei în PL-işti, PLDM-işti, PD-işti etc.), dacă nu-i luăm în seamă pe cei mulţi şi tăcuţi, care preferă să nu se implice de niciun fel în politică, dezamăgiţi de toţi politicienii laolaltă. Cei care sînt „pro” şi „anti” se identifică însă atît de strîns cu partidul preferat încît îi pot justifica orice neregulă, dacă aceasta e folosită împotriva adversarilor partidului lor (şi ai săi). Numai că şi această logică e păguboasă, pentru că un mijloc neonest pe care îl folosim (sau îl tolerăm) împotriva presupuşilor adversari va fi folosit mîine împotriva noastră (şi a partidului nostru preferat).  

Încrederea: o resursă fragilă şi epuizabilă
Efectul subvertirii practicilor administrative ale instituţiilor statului prin interese private şi relaţii informale nu are drept efect doar întreţinerea acestei „culturi a informalităţii” şi o toleranţă senină asupra corupţiei şi a altor practici informale. Traficul de influenţă, „PR-ul negru”, corupţia, folosite ca strategii informale de guvernare, produc totodată în rîndurile cetăţenilor – spectatori ai scandalurilor mediatice – o stare pe care sociologii au numit-o anomie şi care se manifestă printr-o nerecunoaştere (tacită sau asumată) a unor norme etice şi reguli formale (Durkheim 1897, Merton 1938). E de la sine înţeles că oamenii care ajung într-o asemenea stare nu sînt chiar cetăţenii ideali ai unui stat ideal.
Mai există un posibil efect – şi o tactică de protecţie – pe care aceste practici informale, săvîrşite într-un cadru formal, le pot genera în rîndurile cetăţenilor simpli: migraţia într-o ţară în care legile se respectă, nu doar de cetăţeni, ci şi de legiuitorii înşişi. După scandalul cu Pădurea Domnească, m-am întîlnit în microbuz cu o veche cunoştinţă, o jurnalistă de la televiziune, care se mira că nu sînt prin străinătate şi care mi-a mărturisit, aproape sughiţînd de necaz, că dacă ar fi măcar cu vreo zece ani mai tînără, şi-ar face mîine bagajele şi ar pleca în lumea largă. Păi, da’ ce să mai caute pe aici?, că nu e nici om de afaceri, nici politician să meargă la vînători. Nu e decît o biată jurnalistă...
Povestea cu interceptările, apărută îndată după cea cu vînătorii vînaţi, a lovit şi mai tare în moralul oamenilor (inclusiv şi mai ales în moralul celor care au votat respectivii vînători şi vorbitori la telefon). Asta s-a văzut în sondajele făcute în acea perioadă. Rata încrederii oamenilor noştri faţă de politicieni, niciodată prea mare, căzuse şi mai drastic în perioada care a urmat acelui şir de evenimente de tristă pomină[2].
Este curios cîtă încredere vor manifesta cetăţenii faţă de guvern şi politicieni la apropiatele sondaje. Şi în aceeaşi ordine de idei, este interesant de văzut care va fi rata participării la următoarele alegeri.
Acum, după ce că au înregistrat nişte vagi succese în negocierile cu Uniunea Europeană, politicienii noştri se întorc din nou – un pas înainte, doi înapoi – la vechile apucături şi năravuri de bişniţari ai estului sălbatic.
Încrederea este o resursă fragilă şi epuizabilă şi care se agoniseşte cu sîrgă şi prin merite efective. În lipsa unei încrederi suficiente în actorii politici, oamenii nu îşi vor mai da silinţa de a merge la votare. Iar dacă şi vor merge, vor vota mai degrabă împotrivă, decît pentru... Şi astfel, cercul vicios al neîncrederii se va încheia aici, într-o atudine cinică, anomică, anti-sistemică.

Strigăt în deşert
Stimaţi politicieni, mai aveţi cam 10 luni pînă la alegeri. Nu ne puneţi la încercare încrederea şi răbdarea prin scandaluri mediatice! Concentraţi-vă mai bine forţele pe făcutul temelor de acasă (modernizare şi justiţie socială). Nu le irosiţi, ca nişte elevi corigenţi, pe înşelarea adversarilor politici şi a societăţii.
Altminteri, veţi pierde. Şi vom pierde şi noi...

Aici puteţi citi varianta integrală a articolului



[1] Cf. Codul Penal al Republicii Moldova, articolul 326: „Traficul de influenţă”: „(1) Pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin mijlocitor, de bani, titluri de valoare, servicii, privilegii, alte bunuri sau avantaje, pentru sine sau pentru o altă persoană, de către o persoană care are influenţă sau care susţine că are influenţă asupra unei persoane publice, persoane cu funcţie de demnitate publică, persoane publice străine, funcţionar internaţional, pentru a-l face să îndeplinească sau nu ori să întîrzie sau să grăbească îndeplinirea unei acţiuni în exercitarea funcţiei sale, indiferent dacă asemenea acţiuni au fost sau nu săvîrşite, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1500 unităţi convenţionale sau cu închisoare de pînă la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 2000 la 4000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.” http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=331268
[2] Încrederea (pozitivă) faţă de guvern era de 30% în aprilie 2012. Ea a scăzut la 14,2% în aprilie 2013. Încrederea (pozitivă) în partidele politice era de 21% în aprilie 2012; ea a căzut la 8,7% în aprilie 2013.  


marți, 14 ianuarie 2014

Un curs scurt de istorie a Moldovei independente şi o lungă erată


Istoria Republicii Moldova e o perioadă de o durată egală cu, de exemplu, anii în care Basarabia a fost sub administraţie românească, din 1918 în 1940. S-ar putea deja face un bilanţ, pentru a se contabiliza şi analiza beneficiile şi pierderile pe care populaţia acestei ţări le-a avut, de la independenţă încoace. Pînă cînd istoricii, politologii şi sociologii se vor apuca să facă un asemenea raport, Teatrul Spălătorie l-a şi facut, cu pricepere, metodă şi echidistanţă, şi l-a expus prin mijloace dramatice.

Teatrul Spălătorie nu e la prima montare a unui spectacol în spiritul şi după metoda docu-teatrului (realizat în baza unei cercetări prealabile şi cu uzul unor documente şi mărturii reale) şi a teatrului comunitar (montat prin implicarea membrilor unei comunităţi vizate). Spectacolul „Moldova independentă. Erată”, montat de echipa de la teatrul Spălătorie (actorii Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc, Ion Borş, Dumitru Stegărescu) şi de regizorul român David Schwartz, îşi propune un obiectiv mai ambiţios. Acest spectacol face o relectură critică a istoriei Republicii Moldova, prin punerea în scenă, cu ajutorul unor documente şi mărturii inedite, a evenimentelor „fondatoare” şi a episoadelor cruciale ale acestei istorii, de la „renaşterea naţională” de la sfîrşitul anilor 1980 pînă la scandalurile publice de ultimă oră.

Istoria RM se derulează în 7 scene, reprezentînd fiecare cîte un capitol al unei istorii povestite în răspăr cu variantele „canonice” ale istoriei naţionale predate la şcoală. Fiecare titlu de capitol este pronunţat cu voce tare, iar pe o tablă de şcoală e scris un motto în faţa publicului/ clasei de spectatori, alias elevi – o ironie la acomodarea şcolii la diferite regimuri politice şi la adaptarea şcolii de către acestea în scopuri propagandistice. Astfel, istoria independenţei RM şi a proclamării republicii transnistrene este citită, pe contrasens, din două manuale, unul moldovenesc şi unul transnistrean. Prin această referinţă la instituţia şcolară, se sugerează totodată miza pedagogico-politică a spectacolului. O pedagogie a eliberării, de astă dată.


Conversiunea scriitorilor de la comunism la naţionalism

Spectacolul atacă frontal clişeele legate de „renaşterea naţională” de la sfîrşitul anilor 1980 din RSSM, arătînd printre altele că majoritatea eroilor acestor evenimente au fost personaje relativ bine integrate în sistemul pe care au sfîrşit prin a-l dărîma. Pentru a arăta oportunismul şi conversiunile ideologice şi politice radicale la care recurgeau diverşi intelectuali şi lideri de opinie în acea epocă revoluţionară, spectacolul face referinţă la o personalitate publică, bine cunosută şi atunci şi astăzi: Ion Hadârcă. Scriitorul, jucat de Dumitru Stegărescu, apare pe parcursul spectacolului ţinînd discursuri în trei contexte istorice: la plenara Uniunii Scriitorilor din Moldova de la 30 octombrie 1987 (în calitate de secretar al conducerii USM şi de secretar al organizaţiei de partid a USM), la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989 (ca prim preşedinte al Frontului Popular din Moldova) şi la manifestaţia pro-europeană din 3 noiembrie 2013 (ca lider al unui partid acum la guvernare). Prin felul în care ne prezintă spectacolul, I. Hadârcă rosteşte discursuri cu caracter şi semnificaţie complet diferite, dacă nu chiar opuse. În 1987, secretarul USM invocă pompos aniversarea a 70-a de la revoluţia din Octombrie, în 1989 liderul Frontului popular cere să i se dea poporului moldovenesc dreptul de a fi stăpîn la el acasă, iar în 2013, proclamă destinul european ireversibil al Republicii Moldova.

Autorii spectacolului au dreptate în principiu în felul în care pun chestiunea. Este uimitor – şi contrariant pentru un observator distant – felul în care intelectualii noştri, în principal scriitorii, şi-au schimbat radical macazul de la un discurs tributar „internaţionalismului” comunist către unul radical naţionalist şi apoi spre unul pro-european. Totuşi, dacă analizăm atent discursurile, inclusiv cele citate în spectacol, şi contextele în care ele au fost pronunţate, ne putem da seama că trecerea nu este chiar atît de abruptă, nici arbitrară.

Am recitit în întregime şi cu atenţie discursul lui Ion Hadârcă de la plenara Uniunii Scriitorilor din 30 octombrie 1987 şi, dînd la o parte frazeologia comunistă proprie contextului, am descoperit cu stupoare un discurs în acelaşi timp echilibrat şi pe alocuri foarte îndrăzneţ şi critic faţă de un şir de probleme (economice, ecologice, sociale, naţionale, culturale) cu care se confrunta societatea sovietică şi cea moldovenească în special la acea vreme. Acest discurs lansa deschis critici la adresa conducerii republicii de atunci, ai căror reprezentanţi erau de faţă la acea plenară. Voi cita doar un singur pasaj din discursul lui Hadârcă: „(…) va fi cît se poate de just dacă pentru delapidările, spiritul de paradă, gigantomania, minţirea statului şi poporului, pentru deformările enorme ale rezultatelor raportate, pentru persecutarea intenţionată a intelectualităţii noastre, pentru eşecurile din sfera gospodăriilor colective, din cultură, cinematografie, arhitectură, literatură, pentru reinstaurarea unui stalinism de tip „brejnevist”, cum se spune, vor fi traşi la răspundere toţi cei în mod concret vinovaţi de toate acestea. Şi cel puţin aventurierul politic Bodiul trebuie să fie judecat la judecata dreaptă a poporului, căruia i-a pricinuit atîta rău!”[1]. V. Beşleagă, participant la plenara USM din octombrie 1987, a ţinut să-mi precizeze că raportul lui Hadîrcă a fost unul extraordinar de îndrăzneţ şi zdrobitor de clişee pentru acea vreme şi că, în acest fel, a dat tonul discursurilor critice care au urmat, inclusiv şi la respectiva reuniune.

La plenara USM din 30 octombrie s-a programat să se discute despre „educaţia internaţionalistă”. În fapt, s-a vorbit foarte mult, în toate luările de cuvînt şi în primul rînd în discursul lui Hadârcă, despre încălcarea drepturilor băştinaşilor la educaţie în limba lor, despre rusificarea generalizată, despre lupta dusă de ani de zile de către conducerea partidului din RSSM contra pretinsului naţionalism, manifestat de către scriitori. Se simţea cu acuitate în toate aceste discursuri că tema „naţională” este una extrem de dureroasă pentru vorbitori şi că ea abia aşteaptă să iasă la suprafaţă. Nu e de mirare deci că doar cîteva luni mai tîrziu aceste revendicări au izbucnit şi au umplut străzile Chişinăului. Din această perspectivă, conversiunea scriitorilor la naţionalism în 1988-89 nu pare atît de spectaculoasă, nici oportunistă.


De la discursurile patriotice la un război care nu mai sfîrşeşte

Spectacolul scoate în erată într-un mod ironic un şir de inadvertenţe istorice, făcîndu-ne astfel să înţelegem mai clar felul în care au evoluat evenimentele în Moldova, de la perestroika la independenţă, şi de la independenţă înspre zilele noastre, trecînd prin „tranziţia” care nu mai sfîrşeşte.

Discursurile de la Marea Adunării Naţionale, în speţă discursul lui Ion Hadârcă cerea mai multe drepturi pentru moldoveni, „să fie stăpîni la ei acasă”, „pe pămîntul lor, pe fabricile lor” etc.. Ironia istoriei arată că, în loc să devină stăpîni pe „pe pămîntul lor”, mulţi moldoveni l-au părăsit în scurt timp, de bună voie, plecînd în Rusia pentru a-şi cîştiga onorabil existenţa. „Noi sîntem acasă! Noi sîntem acasă!” – clamau moldovenii în 1989, dar au plecat masiv, îndată după independenţă care încotro, după o „bucată de pîine”. Au devenit stăpîni pe fabricile lor, dar, neştiind cum să le folosească mai bine, le-au jefuit cum au putut şi apoi le-au lăsat de izbelişte.

Discursurile de la 1989 au trecut de la revendicarea drepturilor cetăţeneşti spre o latentă manifestare de forţă. „Ne-am deprins cu toții și i-am deprins și pe alții să vadă Moldova „ca un strugure de poamă stând pe harta Uniunii”, declara Hadîrcă în discursul său de inaugurare la Marea Adunare naţională. „Astăzi Moldova stă mai curând ca un cap de zimbru gata să apere, ca faimoșii zimbri din codrii Cozminului, limba și vatra, scrisul și cetatea, apele câmpiei, școala și copiii, icoana pamântului, lumânarea gândului!” Discursurile patriotice s-au transformat în chemări la luptă, într-un război cu trecutul care se anunţa victorios, dar care nu a mai fost cîştigat nici pînă astăzi…

O altă ironie: la „Marea Adunare” proeuropeană din noiembrie 2013, Hadârcă rosteşte acelaşi salut pe care l-a pronunţat la Marea Adunare naţională din 1989: „Pace-n suflet şi unire-n ţară, dragi compatrioţi!”. Urarea din’89 nu s-a adeverit însă de bun augur pentru majoritatea moldovenilor. Oare ce ne rezervă aceeaşi urare din 2013?

Un război pe două voci
Războiul din Transnistria este citit în contradictoriu, dintr-un manual de istorie de la Chişinău şi dintr-un manual de la Tiraspol. Apoi, evenimentele din 1991-92 ne sînt evocate alternativ de către doi martori, un fost combatant moldovean şi o locuitoare rusofonă de la Bender, jucaţi magistral de Ion Borş şi Doriana Talmazan. Spre deosebire de aprecierile lapidare şi monologice din manualele de istorie, discursurile martorilor sînt presărate de emoţii, ezitări şi semitonuri. Ne dăm seama cît de importante sînt asemenea mărturii pentru a ne scoate din logica maniheică a victimei şi călăului (logică în care, fireşte, nu ne percepem niciodată decît victime)!

Mărturia combatantului ne introduce într-o naraţiune în stil şi spirit célinian, profund pacifistă în esenţă, despre oroarea şi mizeria unui război comandat „de sus” şi în care celor mărunţi nu le rămîne decît dreptul de a supravieţui pe cont propriu, ajutaţi de alcool pe post de calmant sau tonic. În ciuda unei logici exclusiviste dictate de discursul patriotic (noi, băştinaşii/ ei, agresorii), înţelegerile amiabile între taberele de combatanţi au loc periodic cu ocazia unor chefuri între veterani ai războiului din Afganistan de pe ambele maluri (ne amintim şi de filmul „Crăciun fericit”, de Christian Carion). Din fericire poate, spre deosebire de marele războaie ale secolului 20, războiul de pe Nistru „n-a rezolvat nică – ne spune combatantul. Acolo a fost bispridel (…) era anarhie!”

Sveta, o refugiată transnistreană, era în 1991 o adolescentă căreia războiul i-a furat bucuria de a-şi serba serata de absolvire. În refugiu, fata se stropeşte abundent cu un parfum franţuzesc peste corpul transpirat de cîteva zile. „Şi unii şi alţii se comportau agresiv” – recunoaşte Sveta, dar ea ne mărturiseşte şocul pe care l-a avut cînd văzu pianul colegei ei de clasă, o moldoveancă, ciuruit de gloanţele soldaţilor transnistreni. La fel, sălile de clasă ale şcolii în care a învăţat arătau jalnic după ce s-a instalat acolo un detaşament de soldaţi moldoveni. După retragerea acestuia, pe o tablă s-a putut citi: „Простите нас, дети” [Iertaţi-ne, copii] . Din punctul de vedere exprimat de Sveta, nu exista o reală duşmănie între combatanţii transnistreni şi cei moldoveni. „De asta şi s-a terminat atît de repede toată această tărăşenie”. Duşmănia a escaladat pe parcursul conflictului, am putea adăuga noi, şi mai ales în anii de după consumarea acestuia, insuflat de către autorităţile celor două părţi beligerante.


Dezvoltarea economică şi socială a Republicii Moldova, 1991-2013
Imediat după proclamarea independenţei, Republica Moldova, asistată de instituţiile internaţionale FMI şi Banca Mondială, trece de la proprietatea obştească la proprietatea privată. În 1995, revista The Economist caracteriza Republica Moldova drept un „model al reformelor sănătoase”. O „poveste de succes” am putea preciza noi, cu referire la eticheta încurajatoare de care RM s-a învrednicit recent din partea unor funcţionari ai Uniunii europene.

În realitate, tabloul a fost mult mai dezolant decît ni-l prezenta Economist. El ar putea fi rezumat prin trei cuvinte, formate prin sufixul „de-”: decolectivizare, dezindustrializare, demodernizare. Economia Moldovei a scăzut cu 21% în 1991 (faţă de 1990), cu 29% în 1992, cu 31% în 1994. În 2000 producţia agricolă a scăzut cu 50% faţă de 1990. Veniturile oamenilor s-au redus de patru ori din 1990 în 2000. Durata vieţii s-a redus cu 30%.

Studiile de caz, documentate cu mărturii şi documente din presă, ne ilustrează, la scară locală, un cataclism ai cărui proporţii şi urmări le cunoaştem (pe piele proprie şi din cifrele de mai sus). Un cataclism la care toată lumea, de la opincă la vlădică, acoperiţi de întunericul nopţii şi al tranziţiei, a participat cu frenezie, posedaţi de patima distrugerii, a pricopsirii şi a răzbunării nepedepsite faţă de un stat care i-a prădat şi părăsit, cel puţin în percepţia oamenilor. „Au furat toţi cîţi au fost şi cît au putut duce”, „Oamenii ziua dormeau, iar noaptea furau” – mărturisesc martorii-personaje, locuitori ai satului Suhuluceni. În acest sat, ne-o spun martorii şi documentele, şeful de asociaţie agrară a murit spînzurat în condiţii misterioase. Mort, şeful de asociaţie n-a mai putut împiedica delapidările masive ale bunurilor colective, iar datoriile faţă de stat şi cetăţeni au rămas neplătite.

Unul dintre martori se deosebea prin atitudinea sa de denegare şi prefăcută ignoranţă a celor întîmplate: „Nu, că eu eram plecat în ziua aceea…”. E o atitudine care caracterizează şi astăzi o bună parte din cei pe care îi putem considera cîştigători ai acestui „război civil” al tranziţiei, priscopsiţi peste noapte cu vile ce amintesc prin dimensiunile lor de nişte spitale sau grădiniţe.

Comuniştii, veniţi la putere în 2001, au continuat politica privatizării patrimoniului statului. Spectacolul citează o listă selectivă a proprietăţilor publice scoase la privatizare în 2007: „Fabrica de sticlă din Chişinău, fabrica de conserve din Coşniţa, fabrica de produse lactate din Nisporeni, fabrica de zahăr din Ghindeşti, fabrica de conserve din Căuşeni, fabrica de conserve din Glodeni, fabrica de unt din Taraclia, fabrica de unt şi brînză din Vulcăneşti, fabrica de fermentare a tutunului din Orhei, uzina de bijuterii „Giuvaer”, uzina de maşini de salubritate din Făleşti, S.A, „Comerţ-Petrol”, S.A. „Vinuri” Ialoveni, S.A. „Tutun CTC”, S.A. „Floare-Carpet”, S.A. „Sudor” Chişinău, Combinatul de produse cerealiere Chişinău, Combinatul Poligrafic Chişinău, Combinatul de produse cerealiere „Cereale-Flor”, Vibropribor, Aeronava YAK-40, Cinematograful „Prut”, Cinematograful „Pace”, Cinematograful Patria, Cinematograf, Taraclia, Clădirea Primăriei Şerpeni, Grădiniţa de copii Cobîlea, Şcoala din Drojdieni, Circul din Chişinău, Editura Didactică Lumina, Tipografia din Chişinău, etc. etc.”. Spectatorul se poate întreba: cîte din aceste întreprinderi au fost privatizate corect şi transparent, şi în ce proporţie a fost delapidat – „cu acte în regulă” – patrimoniul şi bugetul public, în acei ani de administrare a partidului comuniştilor-biznesmani?

De altfel, lista privatizărilor (netransparente) continuă şi mai intens sub democraţi, după 2009. Iar în 2013 se „sparge tîrgul” cu pierderea controlului statului asupra activelor Băncii de Economii şi a Aeroportului. Patrimoniul statului continuă să fie vîndut unor persoane private chiar în aceste zile. După sărbătorile de iarnă am putea afla detalii…

În răspăr cu vorba cîntecului care anunţa instaurarea independenţei şi care proclama că Basarabia ar fi fost „furată, trădată mereu”, acest spectacol ne prezintă o altă faţă a lucrurilor şi anume aceea că niciodată Basarabia nu a fost mai „furată” şi mai „trădată” decît în anii care au urmat independenţei sale. Cîntecele patriotice şi poemele patriotice n-au făcut, din păcate, decît să mascheze în mod complice marea delapidare la care Basarabia a fost şi continuă să fie supusă.


Viaţa cotidiană în Chişinăul anilor 1990. Studiu de caz
Vica îşi spune păsul fluent, cu intonaţie, cînd în rusă, cînd în română. Este unul din personajele – tipice – care au avut de toate în perioada sovietică („Папа был в партии. Мама верила в бога. Отдыхали в Гаграх, Сочи, Батуми… Я была такой… Я рвала кусок пирога.”[2]), iar după 1991 au pierdut totul. Cel puţin, Vica a ştiut, de bine de rău, să se descurce. De mică, părinţii vorbeau cu ea în rusă, iar între ei pe „moldoveneşte”. A fost dată la o şcoală rusă, de elită, dar colegii rîdeau de ea, pentru că era moldoveancă. Nu era bine văzut să fii moldoveancă în şcoala nr. 3. Anul 1989 a produs o mutaţie curioasă în comportamentul părinţilor. Mama s-a convertit la naţionalism, plîngînd de fericire la Marea adunare naţională, în timp ce ea, fiica, era cu totul pe dinafară. Tatăl, născut în Siberia din părinţi deportaţi şi care apoi „s-a înfruptat din turta partidului”, iar în 1990 şi-a pierdut toată averea, aşa şi n-a putut înţelege, şi cu atît mai puţin saluta, schimbarea. Văzînd că nu mai are nimic din ce a avut înainte, Vica a început să facă bişniţă cu te miri ce şi pe te miri unde, cu jucării, lustre şi chiar prezervative, aduse din Danemarca, înşelînd farmacistele de acolo precum că ar fi început viaţa sexuală. De altfel, vizita în Danemarca i-a produs un adevărat şoc existenţial, o cădere ontologică în faţa paradisului consumerist desfăcut pe rafturile supermarketurilor occidentale: nu-i venea să creadă că într-un singur magazin puteai găsi o varietate atît de mare de clame de prins părul („prikolki” ). În 1997, s-a înscris la facultate la Bucureşti, dar, surpiză, ca pe vremurile cînd învăţa la şcoala rusă nr. 3, aici a devenit o „poarcă de rusoaică”. Nu se sfieşte de originea ei moldovenească şi totuşi face parte din categoria celor care se consideră români. În privinţa unirii, crede că aceasta se va întîmpla atunci cînd un moldovean se va simţi ca acasă în România, iar un român se va simţi ca acasă în Moldova. Adică… niciodată. Crezul ei este totuşi că R. Moldova trebuie să se îndrepte spre Europa: „Цивилизованные люди ориентируются на Европу!”[3].


Vladimir sau dublul abandon

Vladimir, un alt martor-personaj, s-a născut la Vladivostok, într-o familie de origine etnică amestecată, dar se consideră rus. Trăieşte de cînd se ţine minte la Chişinău, unde lucrează muncitor la o întreprindere. Totul a fost bine, ne spune el, pînă la căderea Uniunii sovietice, şi odată cu ea şi a întreprinderii la care lucra. Neputîndu-se angaja în altă parte, n-a găsit nimic de făcut mai bun decît să vîndă la bucată la piaţa de mărunţişuri de lîngă gară tot ce a adunat an de an. Ar fi trăit poate acceptabil, dacă n-ar fi fost acel naţionalism care a învrăjbit lumea. Crede că cei care au venit la guvernare după 1991 le-a insuflat oamenilor că ei – ruşii – ar fi duşmanii, pentru a le explica de ce trăiesc prost şi a le ascunde propria nepricepere. În anii „renaşterii naţionale” se şi temea să scoată o vorbă în troleibuz de teamă să ia bătaie. Un mare număr de rusofoni au plecat, pentru că se temeau să nu fie bătuţi în plină stradă. După independenţă, Vladimir s-a simţit abandonat şi exlus: „Moldovenii au votat independenţa, iar a doua zi au plecat cu toţii să muncească în Rusia: pe noi însă ne-au lăsat aici, cu această independenţă, pentru că eu nu sînt nici vărul, nici cumnatul lor…”.


„Noi existăm, nu trăim!”

Interviul cu două doctorese de la clinica din Suhuluceni, Zina şi Lenuţa, ne arată gradul de nemulţumire şi de deznădejde la care au ajuns angajaţii din sectorul public de nivel mediu. Amintirea vieţii lor din perioada sovietică depăşeşte orice accente nostalgice, melancolice. Această amintire li se impune ca un punct central de referinţă faţă de care viaţa lor actuală li se înfăţişează ca o cumplită şi nesfîrşită bătaie de joc, din care singura soluţie este să plece, oriunde, „la Rusia, România, Italia sau Israel”, doar ca să poată munci şi „cîştiga o bucăţică de pîine”.

Vocea unui actor ne aminteşte că 1/3 din populaţie este plecată la muncă peste hotare, dintre care doar 1/10 lucrează legal. Banii trimişi de „gasterbaiteri” echivalează cu bugetul anual pe ţară.


Revoluţia furată
În timp ce mainstream-ul presei de la Chişinău aşteaptă dezlegarea evenimentelor din 7 aprilie 2009 prin dezvăluirea unei presupuse implicări a serviciilor secrete moldoveneşti, ruseşti şi/sau transnistrene, acest spectacol ne îndreaptă cu privirea spre o posibilă implicare a serviciilor secrete româneşti, cu referire la Wikileaks şi agenţia americană de inteligenţă Stratfor, pentru a declanşa aici o revoluţie „colorată”. Aşa sau altfel, un interviu cu un tînăr, Mitică, dintr-un sat din apropierea Chişinăului, ne arată cît de paralele au fost interesele sale (şi ale altora ca el), în acea zi de 7 aprilie, cu cele ale manifestanţilor rebeli din faţa Parlamentului şi Preşedinţiei.


Vînătoarea de vrăjitori corupţi
Vînătoarea de la Pădurea Domnească de acum un an (şi felul în care a fost administrat acest caz de către organele de resort) este prezentat ca un alt episod din istoria recentă a R. Moldova care scoate în evidenţă calitatea clasei noastre politice şi modul necinstit şi netransparent în care aceasta înţelege să guverneze. Audierea lui Vlad Plahotniuc de către Comisia parlamentară de anchetă, reconstituită în capitolul 5 al acestui spectacol, ne arată un personaj abil, manipulator şi foarte stăpîn pe situaţie, în faţa unei comisii aparent aprige, dar neputincioase. Personajul Vlad Plahotniuc este de o sinceritate fariseică atunci cînd, întrebat de o membră a comisiei în privinţa componenţei dubioase a echipei de vînători, formate cum se ştie din politicieni şi funcţionari de nivel înalt alături de oameni de afaceri autohtoni, afirma cu cinism că dacă s-ar verifica şi celelalte vînători, s-ar descperi o componenţă nu mai puţin interesantă.

Pentru echidistanţă şi pentru a avea un tablou complet al acestui episod, lipseşte episodul convorbirilor telefonice interceptate, care a urmat vînătorii şi care dezvăluie un alt element, la fel de păgubos şi la fel de profund încetăţenit în practica autohtonă de guvernare, cea a „dialogului” prin telefon între exponenţi ai unor puteri administrative în mod normal autonome.


Dincolo de unele exagerări, inevitabile într-o operă atît de ambiţioasă, spectacolul „Moldova indenependentă. Erată” s-a impus printr-o înaltă măiestrie şi acuitate a observaţiei. Spectacolul va fi urmărit cu o satisfacţie catartică, dîndu-ne hrană de gîndit în privinţa istoriei noastre recente, îmbuibată de mitologie, grandilocvenţă, agresivitate şi neputinţă, și în care orice public îşi poate descoperi întrebările şi năzuinţele. E un spectacol pe care îl putem privi şi juca laolaltă, cu toţii, pe post de psihodramă, pentru a ne potoli nevrozele de cetăţeni ai unei ţări independente fără voie şi a ne face, poate, să evităm greşelile, cel puţin de acum înainte.


[1] Союз Писателей Молдавии, Материалы Пленума правления Союза Писателей МССР от 30 октября 1987 года, Кишинев, 1988, п. 39. Din motivul că la plenară au fost prezenţi invitaţi de la Moscova, discursurile au fost ţinute în rusă.

[2] „Tata era la partid. Mama credea în Dumnezeu. În vacanță mergeam la Gagra, Soci, Batumi … Am fost așa de … Rupeam bucata de tort”.

[3] „Oamenii civilizaţi se orientează spre Europa!”

Text publicat pe platzforma.md